Anglia suprarealistă: revoluționarii clasei de mijloc și profetul lor

Pe 11 aprilie, ziua în care Theresa May a de­clanșat în mod neașteptat alegerile anti­ci­pate, m-am grăbit să scriu că va câștiga con­fortabil și că Marea Britanie își va rea­fir­­ma rolul tradițional de ancoră a stabilității într-o Europă instabilă. Nu aveam cum să știu că va purta o campanie ineptă. Un ma­nifest care vira spre stânga i-a speriat pe alegătorii în vârstă prin politicile insu­ficient explicate, care in­di­cau faptul că proprietatea pe care sperau să o lase ur­maşilor ar fi trebuit să su­porte costurile asistenței lor medicale. Su­biectul Brexit-ului, deși a fost subliniat, to­tuși nu a fost legat de perspectiva unor progrese tangibile pe termen scurt. Și nu a existat niciun efort de a sublinia tra­di­ționala virtute a conservatorilor de ges­tio­nare prudentă a finanțelor națiunii.

Alegeri cu final neaşteptat

În plus, n-am reuşit să anticipez că liderul de extremă-stângă al laburiștilor, Jeremy Corbyn, va deveni un adevărat hit printre alegătorii tineri cu studii universitare. Ei au rămas neclintiți de revelațiile despre tre^­cutul său sumbru ca susținător al te­ro­riștilor irlandezi și palestinieni. Manifestul său, care promitea o redistribuire radicală și desfiinţarea taxelor universitare, era atrăgător. În timp ce May părea că îi evită pe alegători și că refuză dezbaterile cu el, Corbyn a organizat tot mai multe întâlniri în aer liber. Nesigur și ezitant în par­la­ment sau în studiourile de televiziune, Corbyn a devenit tot mai echilibrat și în­crezător în sine, pe măsură ce s-a apro­piat ziua alegerilor.

În Marea Britanie am fost considerat un rebel, avertizând cât de subestimată este influența extremei stângi în universități, școli și diferite părți ale statului. Dar chiar și eu am fost surprins de explozia po­pu­larității lui Corbyn în orașe universitare pre­cum Canterbury și Warwick, unde ma­joritățile conservatoare pur și simplu s-au evaporat.

Conservatoarea Theresa May, premierul Marii Britanii

Dar nu am fost chiar singur. Puțini co­mentatori de stânga au prezis că liderul la­buriștilor va face imposibilul. Sentimentul că se îndreptau spre o înfrângere nobilă, dar sigură i-a cuprins chiar și pe mulți dintre susținătorii săi. În ziua votului, aceș­tia au postat online videoclipuri în care dădeau foc ziarelor de dreapta cu ti­raje de masă. Acestea fuseseră cumpărate pentru a-i împiedica pe alți alegători să citească și să fie influențați de ele. Totuși, presupoziția era că dreapta conservatoare „coruptă“ va triumfa.

Laburiștii erau cu 56 de mandate în spatele conservatorilor și le lipseau 68 de mandate pentru a avea majoritatea. Dar Cor­byn a performat mai bine decât pre­decesorii săi. A asamblat o coaliție diversă, reunind alegători din Noua Stângă și pe mulți dintre moderații de centru-stânga, care, deși nu aveau încredere în Corbyn, s-au simțit mai înstrăinați de austeritatea practicată de conservatori și de distanța arătată de May. O campanie intensă pe so­cial media a generat o participare masivă a tinerilor, în timp ce o mulțime de sus­ți­nători conservatori au ră­mas acasă, pre­su­punând că victoria era sigură.

Owen Jones, cea mai pro­lifică voce tânără a stângii radicale, fusese în mod par­ticular foarte critic față de Cor­byn, când părea să fie un galant, inept, aproape si­­gur perdant, cu prea mul­te schelete în trecutul său pen­tru a câștiga alegătorii mainstream. Imediat după alegeri, el a recunoscut cât de mult a greşit (sperând că „apostazia“ lui va fi ier­tată de appa­ratchik-ii lui Corbyn), scriind că liderul laburist „va fi un bun prim-ministru“.

Roger Cohen, ziaristul britanic al New York Times, a mărturisit: „Corbyn... nu a făcut greșeli de campanie. Sloganul său «Pentru cei mulți, nu pentru cei puțini» nu a fost mai puțin eficient fiindcă a fost împrumutat de la Tony Blair. Elanul sus­ținătorilor săi, în special al electoratului urban sub 30 de ani, este remarcabil. Pentru aceștia, el este o figură aproape me­sianică, cel care va corecta ne­drep­tă­țile capitaliste; socialistul mândru care va naționaliza căile ferate, va elibera din nou universitățile și va injecta mi­liarde în Serviciul Național de Sănătate (dar echilibrând în același timp bu­getul)“.

Efectul Grenfell

După alegeri, Corbyn a avut Partidul La­burist la picioarele sale. La începutul lui iulie, un sondaj îl plasa cu 8 procente în fa­ța conservatorilor. Un eveniment a con­tri­buit masiv la aproape zeificarea sa: in­cendiul catastrofal întâmplat într-un bloc de locuințe din vestul Londrei, în Ken­sington, pe 14 iunie. Era o municipalitate controlată de conservatori. Cel puțin 80 de oameni și-au pierdut viața, majoritatea oameni săraci, mulți din străinătate și câțiva care intraseră ilegal în Marea Bri­ta­nie. John McDonnell, numărul 2 al la­bu­riş­tilor, a spus: „Acele familii, acei in­di­vizi... au fost uciși de deciziile politice lua­te în ultimele decenii“.

Conservatorismul a fost demascat ca fiind rău, brațul politic sadic al sistemului ca­pitalist. Spre deosebire de May, care a făcut doar scurte vizite la scena dezas­tru­lui, Corbyn a fost omniprezent. Și-a ex­pri­mat revolta și a fost caracterizat pe BBC și pe televiziunea lui Rupert Murdoch (Sky TV) drept liderul de care Marea Britanie are nevoie în acest moment de suferință, pentru că, spre deosebire de conservatori, lui „îi pasă“. Însă ulterior s-a dovedit că a votat în parlament împotriva măsurilor menite să prevină un astfel de incendiu dezastruos. Anchetele au arătat faptul că în­velișul exterior al clădirii, care pro­vo­case dezastrul, era folosit şi în numeroase municipalități laburiste.

Apelul lui Corbyn pentru confiscarea proprietăților nelocuite deținute de străini în Londra, astfel încât supraviețuitorii in­cendiului să poată fi adăpostiți, și-a pier­dut credibilitatea în momentul în care au apărut două elemente. În comparație cu al­te orașe europene importante, pro­prie­tă­țile nelocuite din Londra sunt foarte pu­ține. Totodată, rezidenții din Grenfell s-au dovedit a fi foarte pretenţioşi și au refuzat opțiuni pe care mulți alți cetățeni săraci ar fi fost bucuroși să le primească.

Nu lupta de clasă a contribuit la pro­du­cerea dezastrului de la Grenfell, ci incom­petența. După cum scria Ross Clark, ex­pert în clădiri: „rezidenții Turnului Gren­fell au murit nu pentru că sunt săraci, ci pentru că renovările au fost greșite. Prea mult s-a cheltuit pentru aspectul estetic al clădirii, înăuntru și în afară, și mult prea puțină gândire s-a investit în pro­tecția în caz de incendiu. Acesta este scan­dalul real“.

Răspunsul laburiștilor la incidentele tero­riste din mai de la Manchester și de la Londra, care au lăsat în urma lor peste 30 de morți, s-a redus la lumânări și flori, nefiind interesați de o discuție ulterioară des­pre ceea ce a provocat nenorocirile. Însă Grenfell a fost transformat într-o atro­citate guvernamentală şi s-a organizat un marș pe Downing Street. Comentatori sobri au avertizat că o presă iresponsabilă și politiceni extremiști calculați ar putea instiga la o vară de proteste. Până astăzi, Hamburgul, și nu Londra a fost scena ja­furilor extremiștilor violenți. Dar ideea ca guvernul să fie eliminat din funcție prin „tulburări“ continuă să fie promovată de către aliații lui Corbyn.

McDonnell, ministrul de Finanțe în gu­vernul din umbră, are o lungă istorie de susținere a revoluției. Într-un discurs din 2012, el a spus că nucleul dur al stângii va pu­tea câștiga puterea doar prin acțiuni industriale și „insurecție“. Și a continuat: „Cele trei metode pe care le folosim sunt urna de vot, acțiunea industrială și ceea ce obișnuiam să numim insurecție, dar acum numim politicos acțiune directă. Votul nu o să ne fie disponibil dacă nu vom forța prin acțiuni industriale și prin ac­țiuni directe“.

Rolul presei

Televiziunea și radioul din Marea Britanie au jucat, de asemenea, un rol important în menținerea în viață a fenomenului Cor­byn. Jurnaliștii au avut tendința de a-l pre­zenta pe liderul laburist ca pe un perdant fără speranță, cu un trecut dezgustător. Dar, după 8 iunie, și mai ales după Gren­fell, el a început să fie tratat cu mult mai multă simpatie. A început să fie articulată ideea că a oferit o alternativă marcată de compasiune și mai responsabilă asupra pro­blemelor Marii Britanii. Theresa May era percepută de majoritatea presei ca fi­ind vinovată pentru dezastrul de la Gren­fell. BBC a atacat-o, iar jurnaliștii postului plecau de la premisa că zilele sale în frun­tea guvernului erau numărate. Între timp, mesajul care venea dinspre conservatori - care, temându-se de un alt moment elec­toral, nu erau pregătiți să o conteste pe May - a fost ignorat.

Channel 4 News, susținut de con­tri­bua­bili, a provocat furie în momentul în care una dintre vedetele sale, Jon Snow, a fost fil­mat la festivalul de muzică de la Glas­ton­bury proclamând cu voce tare „Fuck the Tories“. El este fiul unui episcop anglican, iar evenimentul de lux este frecventat de li­berali metropolitani înstăriți.

„În timp ce May părea că îi evită pe alegători și că refuză dezbaterile cu el, Corbyn a organizat tot mai multe întâlniri în aer liber.“

Iar când conservatorii au creat baza pen­tru o majoritate parlamentară stabilă prin încheierea unui pact cu Partidul Democrat Unionist (DUP) din Irlanda de Nord, s-a declanșat furia establishmentului liberal londonez, presa aflându-se în prim-plan. Opoziția partidului față de avort și de că­sătoria între persoane de același sex a fă­cut ca acesta să fie prezentat ca un pro­scris, fără dreptul de a juca un rol central în politica britanică. În mod convenabil, s-a omis faptul că politica față de avort a DUP este similară cu cea deținută de SDLP, partidul-frate al laburiștilor din Ir­landa de Nord, sau că, în 2013, 136 de par­lamentari conservatori, 22 de laburiști și 4 liberal-democrați au votat în parlament împotriva căsătoriilor gay. Și nimeni nu a sugerat că acestor persoane trebuie să li se refuze accesul la guvern.

DUP nu a pus niciodată bombe în Marea Bri­tanie, așa cum a făcut-o IRA, și nici nu a ucis militari britanici în Ulster. Dar comentatorul militant gay Owen Jones a terfelit-o pe Theresa May pentru înțe­le­ge­rea pe care a făcut-o, ignorând cât de strân­se sunt legăturile pe care Corbyn le-a avut cu Iranul, unde homosexualii sunt spânzurați, sau cu Hamas-ul homofob. La apogeul controversei a reieșit că în 2010 laburiștii au încercat să rămână la putere prin intermediul unui pact electoral cu DUP. Și pe bună dreptate, Chris McGimp­sey, un politician moderat din Ulster, a subliniat că această controversă urâtă „nu este bună pentru viitorul unei țări ca Ma­rea Britanie, care pretinde că unește pa­tru naționalități și multe grupuri rasiale, etnice și lingvistice într-o democrație pluralistă liberală“.

Criza conservatorilor

Deputații conservatori se confruntă acum cu provocarea de a extrage Marea Britanie din UE de pe o poziție mult mai slabă decât se așteptaseră. Alegerile au dezvăluit că prezența partidului la firul ierbii „se de­zintegrează într-un ritm alarmant“, spu­ne Rob Wilson, un parlamentar care și-a pierdut locul. În contrast, laburiștii au cu­noscut o creștere masivă a membrilor, în centrul căreia s-a aflat mișcarea New Left Momentum, care pretinde că poate mo­bi­liza în jur de 200.000 de susținători.

Wilson a observat cu groază cum Mo­mentum a folosit noile instrumente media pentru „a reambala vechea dogmă so­cialistă în idei care par proaspete și corecte pentru tineri, inclusiv pentru mulți profesioniști cu studii uni­ver­sitare“. În același timp, „credința într-o fi­lozofie de stânga eșuată a creat o ten­siune considerabilă între generații“. Wil­son crede că partidul său, cel al con­ser­vatorilor, se va confrunta cu probleme ma­sive, dacă nu va reuși să propună reforme creative în sfera impozitării, a extinderii accesului la locuințe pentru tineri și în domeniul sănătății și educației care să restaureze încrederea tinerilor alienați în actualul sistem. Este nevoie de o con­trabalansare a stângii radicale printr-un me­saj care subliniază faptul că lumea ră­mâne mereu imperfectă și că progresele se produc într-un ritm gradual.

Majoritatea conservatorilor continuă să îl ignore pe Edmund Burke, care a avertizat împotriva încercărilor de a face lumea să se conformeze „noțiunilor idealiste, uto­pice de justiție perfectă, bazate pe apli­ca­rea coercitivă a... drepturilor naturale“ (după cum spune Robin Harris în Con­servatorii. O istorie).

Parlamentarul învins recunoaște rolul pe care cultura îl joacă în modelarea și diri­jarea politicii. El rămâne un conservator rar în această privință. Dreapta politică eu­ropeană a lăsat în mare măsură ca media și cultura să fie dominate de adversarii lor politici. Drept urmare, nu este surprin­zător faptul că, în 2017, factorii culturali dominanți în rândul tinerilor europeni sunt plăcerea pe termen scurt, emoția și identitatea, în contrast cu aptitudinile și cunoașterea. Este o realitate care face ca educația autentică bazată pe cunoaștere să fie tot mai greu de realizat, lăsând o mare parte dintre științele sociale și uma­niste ferm sub controlul nihilismului aca­demic. Mulți detestă Occidentul chiar mai mult decât o făceau sovieticii când Ion Ili­escu studia la Universitatea din Moscova, în anii ’50. Nu puțini au fost părinții ro­mâni care pro­babil că au ascultat, cu un ames­tec de ui­mire și alarmă, poveștile co­piilor lor des­pre atmosfera din univer­si­tă­țile britanice unde studiază. Acești tineri români vor putea să povestească în detaliu despre seducția și răspândirea utopiei so­cialiste printre mulți dintre studenții bri­tanici. O parte dintre români vor fi chiar ei convertiți.

Cu toate neajunsurile sale, Corbyn rămâne atractiv pentru mare parte dintre tinerii idea­liști furioși, precum și pentru ca­tegoria mai cinică. După cum a observat co­mentatorul Sam White: „Corbyn și-a pe­trecut întreaga carieră la periferie, re­voltându-se împotriva conducerii pro­priu­lui partid. Uneori este neclar dacă es­te politician sau activist. Vorbește și se comportă ca un student protestatar și și-a petrecut ultimele câteva decenii de­fi­nindu-se în raport cu ceea ce este îm­potrivă, mai degrabă decât prin ce are el de oferit“.

Există o mulțime de studenți conservatori. Dar le este greu să se organizeze la nivel uni­versitar și adesea nu primesc niciun spri­jin din partea autorităților universitare atunci când sunt ținta hărțuirilor. La Universitatea Sussex, un om de știință de top a ieșit în evidență prin organizarea unui workshop pentru colegii lui pentru a-i pregăti „să facă față atitudinilor de dreapta la cursuri“. Nu există un exem­plu similar pentru a-i ajuta pe tinerii se­duși de Mao sau Stalin.

Ipocrizia stângii extreme

Nepotismul este înfloritor în stânga „pro­gresistă“. Fiul lui Corbyn lucrează pentru John McDonnell pentru un salariu de 50.000 de lire/an. Iar fiica liderului sin­di­cal Len McCluskey lucrează pentru Cor­byn pentru un salariu de 40.000 de lire/an. Dar o astfel de dovadă a politicii di­nastice este doar o defăimare perversă răs­pândită de dușmanii progresului...

Se pare că nucleul dur al stângii nu va ris­ca prea mult în această vară. Protestele sunt în afara agendei de teamă de a nu crea o contrareacție în rândul opiniei mo­derate. În schimb, în iarnă am putea ve­dea acțiuni industriale în zonele strategice ale economiei și societății - sănătate, trans­port - în încercarea de a răsturna un guvern cu probleme.

Cu toate acestea, proporția muncitorilor britanici care sunt membri ai sindicatelor este la un minim istoric. Mai mult de trei sferturi dintre membrii britanici ai Par­tidului Laburist provin din cele mai înst­ă­rite clase sociale din Marea Britanie. Par­tidul Laburist nu este dominat de mun­citori, ci de manageri, profesori și de cei care provin din industriile cunoașterii și co­municațiilor.

La alegerile din 2017, conservatorii au ob­ținut mai mult sprijin din partea clasei mun­citoare decât Partidul Laburist. În Ro­mânia, paternalismul oferit de mogulii po­litici de stânga este preferat de zona ru­ra­lă. În Marea Britanie este alegerea pre­fe­ra­tă a claselor de mijloc profesionale an­ga­jate de stat sau care contemplă o astfel de carieră pe tot parcursul vieții.

Nu este clar cât timp poate continua succesul de care se bucură profetul îmbă­trânit al socialismului militant. Corbyn se opune ca Marea Britanie să rămână în UE. Bruxellesul i-ar indigui planurile de a re­naționaliza o mare parte a economiei. Dar majoritatea susținătorilor din clasa mijloc ai laburiștilor vor cu disperare să oprească Brexit-ul.

Echipa lui Corbyn a recunoscut, de ase­menea, că promisiunea cea mai atractivă pen­tru tineri din manifest, abolirea ta­xe­lor pentru studenți, este doar o „aspi­ra­ție“. Pentru ca statul să finanțeze studiile universitare pentru 40% dintre tineri ar fi ne­voie 100 de miliarde de lire sterline.

Promotorii utopiei socialiste nu sunt idea­liști disciplinați, ci oportuniști ipo­criți, lip­siți de un program coerent de guvernare. Dar cazul Marii Britanii demonstrează cum gândirea superficială și mulțumirea de sine a politicienilor moderați pot per­mite revoluționarilor să avanseze până în centrul politicii.

Rusia lui Putin nu a sărbătorit centenarul re­­voluției din 1917. Dar în centrul Man­ches­terului, o statuie a lui Frederick En­gels a fost primită foarte favorabil în iulie 2017. În ciuda unui șomaj scăzut, a unor in­di­ca­tori economici pozitivi și cu o ine­ga­litate mai mică față de acum 30 de ani, în Marea Britanie pare să existe acum un ape­tit pen­tru a relua dezastruosul episod ru­sesc.

* Tom Gallagher este autorul unui roman recent intitulat Anglia posedată, o poveste distopică care se întâmplă la începutul anilor 2020, și este pe cale să finalizeze un al doilea roman care se desfășoară în Scoția în aceeași perioadă.