Theresa May: portretul (de) robot al premierului

Săptămâna trecută, Theresa May le-a promis colegilor de partid că demisionează de îndată ce prima fază a Brexit-ul trece de Parlament. Epoca May se apropie de final.

Victor Popa 02.04.2019

De același autor

Communicating with humans sau în traducere literară Ghid de interacțiune cu ființe umane este un curs audio pe suport CD pe care Philip May i-l face cadou soției, Theresa. Philip nu este neapărat îngrijorat, dar crede că un ghid practic i-ar fi totuși util Theresei, având în vedere că, vrând-nevrând, trebuie să comunice cu oamenii. În mod normal se descurcă și fără să le vorbească pe limba lor, dar, din păcate, jobul de prim-ministru o impune.

Secvența de mai sus nu este un crâmpei de realitate, ci parodierea unei realități și este pusă în scenă de Tracey Ullman în The Tracey Ullman Show, un serial de comedie. Lipsa de empatie afișată, mesajele scurte, repetate robotic și rigiditatea în gândire i-au adus premierului britanic porecla de „The Maybot“. Ca să vă faceți o idee, pe lângă Theresa May, Klaus Iohannis este un fel de Teo Trandafir.

În cariera politică, au fost și perioade în care maniera personală s-a potrivit contextului.

Perioade chiar suficient de lungi încât să-i dea actualului prim-ministru senzația că acest stil este adecvat oricărui rol. Spre exemplu, atunci când a fost ministru de Interne. A deținut mandatul între 2010 și 2016 și a devenit astfel cel mai longeviv șef al Home Office din ultimele șase decenii. Acolo, teoretic, rigiditatea este un atribut. Mai ales dacă nu face prea multe victime. Până la un punct a mers. Vă mai aduceți aminte de revolta din 2011? Atunci când zone întregi ale capitalei erau fie devastate, fie incendiate și poliția a trebuit să aducă întăriri din provincie? Theresa May a bifat la vremea aceea o performanță timpurie, cu totul remarcabilă: a reușit să transfere absolut toată responsabilitatea în curtea poliției metropolitane. A rămas practic neatinsă din punct de vedere politic. Este aproape incredibil, având în vedere anarhia de pe străzi. Unii au crezut, și mă număr printre ei, că dacă May o s-o încurce vreodată spectaculos, de acolo o să i se tragă. Adică de la polițele pe care oamenii legii ar urma să i le plătească la un moment dat. Altor lideri politici li se mai întâmplă. Nu însă și ei.

De fapt, Theresa May a avut grijă ca să nu mai aibă cine să se răzbune. A implementat politica de austeritate a Cabinetului Cameron cu un exces de zel demn de o cauză mai bună. Spun „demn de o cauză mai bună“ pentru că rezultatele tăierilor se văd abia astăzi și nu sunt deloc glorioase. În Londra, spre exemplu, numărul polițiștilor a atins minimumul ultimilor 20 de ani, în timp ce rata omuciderilor se situează la maximumul ultimilor zece. Capitala se confruntă în prezent cu așa-numita „epidemie a crimelor prin înjunghiere“. Incidența este zilnică și, în timp ce scriu aceste rânduri, tocmai a mai fost ucis un bărbat în St John’s Wood, una dintre zonele selecte ale Londrei, nu departe de legendarele studiouri Abbey Road, unde The Beatles și-au înregistrat albumul cu același nume. Faptele de arme ale Theresei May nu se rezumă doar la concedierea ofițerilor de poliție pe bandă rulantă. Problematica imigrației a preocupat-o în mod deosebit. O temă controversată, cu miză politică majoră. Nu degeaba a fost principalul motor al votului pro-Brexit la referendumul din 2016. Sub mandatul ei, May a transformat Ministerul de Interne în purtătorul de drapel al luptei cu imigrația de orice fel. Și legală, și ilegală, și intracomunitară ( din interiorul UE – n.r.), și extracomunitară. Ce-i drept, a fost extrem de relaxată la capitolul imigranți de lux sau „cumpărători de vize“. Adică oligarhi mai mici sau mai mari din spațiul ex-sovietic, fugari de tip Popoviciu și Adamescu sau persoane din Orientul Mijlociu. O nefăcută pe care alții se chinuie acum s-o desfacă și cel mai probabil n-o sa-i dea de capăt prea curând.

Dacă imigranții de lux s-au bucurat de tratament preferențial din toate punctele de vedere, inclusiv vizita contra cost la domiciliu a funcționarilor de la serviciul pașapoarte pentru ca solicitantul de viză să nu-și piardă timpul pe la ghișee, oamenii simpli au fost mai puțin norocoși. N-au scăpat nici măcar britanicii! Sute de vieți au fost distruse în ceea ce avea să devină „scandalul Wind­rush“. Aici, determinarea lui May a făcut casă bună cu haosul administrativ britanic, pe care doar dacă ai apucat să-l trăiești știi ce înseamnă. Credo-ul fostului ministru, repetat robotic în maniera caracteristică, și anume „o politică de atmosferă ostilă“ pe marginea imigrației, s-a transformat în ceva sinistru. „Generația Windrush“, formată din supuși ai Coroanei proveniți din fostele colonii, a sosit în țară în perioada 1948 – 1973. Își leagă numele de MV Empire Windrush, vaporul care în 1948 a acostat în portul din Essex cu pasageri din insulele Caraibelor. Mulți dintre ei au rămas practic doar cu pașaportul țării de origine pentru că n-au avut niciodată nevoie de altceva. Integrarea în societate, inclusiv din punct de vedere administrativ, s-a produs automat și oamenii și-au văzut de viața lor. Asta până recent, când au primit ordinele de deportare. Unii dintre ei au fost luați pe sus și puși pe primul avion către... o destinație de care fie nu-i leagă nimic, fie nici măcar nu o cunosc. Pe ei, campania de intimidare instituțională instigată de Theresa May i-a lovit din plin. Când scandalul a explodat în presă, May era deja în Downing Street. Pentru destinele izbite de toți pereții a trebuit să plătească Amber Rudd, cea care i-a urmat la Home Office, o prietenă și o colaboratoare de încredere. Rudd a fost recuperată ulterior de premier și recompensată cu portofoliul Muncii și al pensiilor.

Astăzi, problemele Theresei May sunt de altă natură. Niciun parcurs profesional sau politic nu este unidirecțional. Când nu mai ai către cine să pasezi responsabilitatea, nu te mai salvează nici intransigența și nici rigiditatea. Ca premier a trebuit să conducă un guvern, să țină în frâu un partid și în același timp să gestioneze ruperea de Uniunea Europeană, cel mai complex proces din istoria postbelică a Marii Britanii. Nu a reușit decât în mică măsură ce și-a propus. Rezultatele guvernării au fost peste așteptări, dar la umbra Brexit-ului nu le mai bagă nimeni în seamă. În același timp, mandatul de prim-ministru a adus imperativul propriilor decizii.

Cele mai importante s-au dovedit contraproductive și de natură să complice, dacă nu chiar să întoarcă soarta Brexit. Declanșarea necaracteristic de intempestivă a alegerilor anticipate, în aprilie 2017, a costat-o majoritatea în Parlament și l-a transformat pe Jeremy Corbyn, șeful laburiștilor, din marxist excentric în lider frecventabil.

Scrutinul a fost cvasi-pierdut tot pe mâna ei. Cuprinsă de febra populistă și complexată de statutul de „Remainer“, a promis vrute și nevrute, imediat cum a ajuns în Downing Street. La primul congres conservator, imediat după preluarea mandatului, a ținut un discurs care părea copiat din manualele lui Steve Bannon, strategul campaniei lui Donald Trump. S-a adresat în primul rând așa-numiților JAM’s (just about managing – cei care abia se descurcă) și le-a promis un viitor mai bun din secunda doi. La doar câteva luni, și-a alienat electoratul tradițional, format într-o bună parte din pensionari. Le-a pus în vedere că, dacă speră la asistență din partea statului când nu mai sunt în stare să-și poarte singuri de grijă, să fie pregătiți să-și amaneteze casele. Încă de pe-acum! Într-adevăr, responsabilitatea fiscală specifică Tory ne învață că nimic nu-i pe gratis în viață, însă May tocmai le pictase un orizont de un optimism aproape orbitor.

Blocajul din Brexit tot de acolo vine. Cu doi ani înainte, fostul premier David Cameron a reușit să obțină majoritatea parlamentară pentru Partidul Conservator și să scape astfel de guvernul de coaliție. Doi ani mai târziu, Theresa May a făcut praf scorul neașteptat de bun din 2015. Ca să guverneze, s-a văzut nevoită să apeleze la cele zece voturi ale DUP (Democratic Unionist Party – n.r.), adică la unioniștii nord-irlandezi, care nu vor să audă de așa-numitul backstop. Pentru context, backstop-ul este un fel de asigurare de avarie și are un caracter temporar. Ea intervine doar în cazul în care, în urma perioadei de tranziție post-Brexit, UE și UK nu reușesc să cadă de acord asupra unei noi forme de cooperare economică. Atunci, Irlanda de Nord ar trebui să se supună temporar unor reguli și norme europene, având în vedere că granița cu Republica Irlanda reprezintă singura linie de demarcație terestră între UE și UK. Pentru mulți dintre susținătorii unui Brexit cât mai categoric, dar mai cu seamă pentru DUP, un regim separat aplicat Irlandei de Nord este sinonim cu preludiul dezintegrării statale.

Momentul anticipatelor din 2017 a fost pentru premier prima proba de leadership pe care n-a reușit s-o treacă. Din acel moment, autoritatea ei s-a plasat pe o pantă constant descendentă.

Recent, Theresa May le-a promis colegilor de partid că demisionează de îndată ce prima fază a Brexit trece de Parlament. Cu alte cuvinte, pleacă atunci când este sigură de caracterul ireversibil al procesului. May nu se agață de scaun și anunțul ei nu trebuie interpretat în această cheie. Nimeni nu-i contestă „simțul datoriei“ (sens of duty), nici măcar rivalii. Și nici stoicismul, având în vedere umilințele spectaculoase la care a fost supusă în Parlament prin respingerea repetată a acordului de retragere. Complexitatea covârșitoare a procesului istoric la care britanicii s-au angajat prin referendumul din 2016 îi intimidează oricum pe cei care visează la fotoliul de prim-ministru. De aceea nu se grăbește nimeni să-i ia locul deocamdată. Nici măcar Boris Johnson. În acest context, rigiditatea robotică și anduranța celei care s-a ales cu porecla de „Maybot“ s-au dovedit totuși utile.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22