Opinii

Dacă CCR va forța revocarea doamnei Kӧvesi, oricât de aberante i-ar fi argumentele, atunci revocarea procurorului general Augustin Lazăr va fi doar o chestiune de timp. Corolarul acestui demers va fi repolitizarea justiției.

Evenimentele din ultimele săptămâni sunt o demonstrație că micile și iresponsabilele animale politice, produsul anilor de contraselecție, puse de poporul pesedist în fruntea țării, au luat-o complet razna, târându-ne pe toți ceilalți pe un drum pe care nu-l vrem.

Diminuarea influenței UE va aduce o putere personală aproape neîngrădită a lui Liviu Dragnea, a acoliților săi și a PSD prin acapararea tuturor instituțiilor independente importante din țară.

Cand am auzit prima data termenul de “democratie iliberala” am tresarit avand sentimentul ca am de-a face cu o contradictie intre termenii alaturati, cu un oximoron. Drept este ca se utilizeaza si sintagma “democratie liberala” (pe care am datora-o lui Fareed Zakaria) ca referinta. Dar si fata de aceasta formulare am avut indoieli privind semnificatia (suna a pleonasm).

Dezacordul pe chestiunea iraniană între cele două maluri ale Atlanticului trebuie gestionat cu mare atenție și mai ales nu poate fi lăsat să scape de sub control, degenerând într-o spirală de sumă zero și mai ales pierzând din vedere marea temă a timpurilor noastre – revizionismele practicate de Rusia și China împotriva ordinii occidentale.

Macron poate fi obligat de context să favorizeze dimensiunea globală în detrimentul celei europene.

Încrederea excesivă a superputerii în ascensiune în propriile forțe, stimulată de un curent de opinie care consideră că Vestul a pierdut deja partida, în combinație cu subestimarea adversarului poate fi extrem de periculoasă.

Cine îl va convinge pe Donald Trump în chestiunea acordului nuclear cu Iranul: Benjamin Netanyahu sau Emmanuel Macron?

O uniune vamală între Marea Britanie și Uniunea Europeană ar fi opusul idealurilor Brexit.

Scrisă într-un stil laconic, dar care impune autoritate, cartea Ten Years in the Death of the Labour Party a lui Tom Harris prezintă o radiografie a modului în care laburiștii s-au transformat într-o perioadă foarte scurtă „într-o versiune extremă, de nerecunoscut“ a lor.

Paradoxal, acum când a plecat spre altă lumină, nu o mai pot numi un simbol. Făptura ei umană, combinând graţie, discreţie şi forţă, acea „putere a fragilităţii“ despre care mărturiseşte titlul cărţii publicate în 2006 la Humanitas, mi se pare infinit mai preţioasă, sursă de inspiraţie şi model pentru cei care nu putem ajunge la tăria ei decât atât timp cât o simţim aici încă, lângă noi.

Știam că ziua aceasta va veni și totuși speram mereu că va întârzia. Doamna Cornea era rațiunea de-a exista a întregii noastre lumi, pentru că-și sacrificase ani mulți din viață pentru ca această lume să se nască și să dăinuie. Nu, plecarea ei dintre noi nu putea veni inexorabil.

În aceste ore şi zile în care Doamna Doina Cornea a revenit în atenţia publică – întorcându-se puţin din istoria în care era intrată oricum definitiv – m-am gândit mult la diversele momente în care prezenţa ei ideatică sau prezenţa ei fizică m-au impresionat, m-au marcat, au reprezentat puncte de referinţă sau chiar de sprijin în evoluţia mea.

Confruntarea dintre PSD și Banca Națională a României a reconfirmat inepția și iresponsabilitatea guvernanților.

Fragilizarea statului de drept și a democrației este pusă în discuție instituțională la nivelul Uniunii Europene.

Deși a câștigat puterea cu un scor care i-ar fi permis o guvernare stabilă, coerentă și axată pe reforme ale statului, iată că după un an și jumătate PSD se zbate ca peștele pe uscat. Nu e vorba neapărat de scăderea în sondaje, de aproape 15 procente, ci de faptul că nu i-au reușit decât în parte lucrurile importante pe care le-a vrut. Și asta pentru că și-a propus în loc de guvernare să acapareze puterea totală.

Prins între greșelile făcute din grabă și propriile principii, președintele încearcă să iasă din tăcerea resemnată și să blocheze nevoia devenită maniacală a adversarilor săi de a distruge independența justiției și de a-și face legi în interes personal.

România devine un stat „iliberal“ – sau chiar, dacă aplicăm recenta teorie a lui Viktor Orbán – o „democrație creștină de modă veche“.

Cu o zi înainte de funeraliile Doinei Cornea, în faţa casei sale stăteau stinghere două glastre cu flori şi un bucheţel. Cu câteva minute înaintea înmormânării, televiziunile – de obicei, cu un apetit crescut pentru înmormântări şi parastase – erau ocupate cu alte subiecte.

Merita s-o cunoști... Merita s-o asculți și s-o vezi. Merită, oricât de târziu și oricât de puțin, să-ți pui întrebarea, valabilă atunci ca și acum, ca oricând de altfel, de ce ea a putut, alături de cei prea puțini, să se împotrivească tiraniei, în vreme ce noi, cei prea mulți, nu am putut.

Ne-am fi așteptat ca după 1989 să i se ridice Doinei Cornea o statuie a recunoștinței noastre, una care să apere puținele legende ale rezistenței şi bruma de demnitate dobândită prin numele celor câțiva care, în singurătatea curajului lor, au îndulcit batjocura şi umilinţa la care ne condamnase regimul lui Ceaușescu.