Opinii

Consecința unei guvernări tehnocrate de succes ar trebui să fie reforma internă a partidelor, recrutarea unor membri competenți și adoptarea unor criterii drastice de integritate. Partidele nu au însă niciun chef să se reformeze.

Pentru majoritatea românilor riscul este o noţiune abstractă. În ţara celebrei zicale „să moară și capra vecinului“ nu-i poţi cere vreunui afacerist să cumpere o poliţă care să despăgubească pe altcineva. Poate că trebuie inversată regula jocului: fiecare trebuie să-şi asigure obligatoriu maşina lui.

Mai sunt trei luni până la alegeri, iar partidele politice trebuie să demonstreze că au capacitatea de a trece peste relațiile clientelare și de afaceri din interior și să producă liste de candidați care să reprezinte opțiuni reale de vot.

Henry Kissinger deplângea la un moment dat Germania: „prea mare pentru Europa, prea mică pentru lume“. Dacă însă vom avea o Europă germană, lucrurile ar putea arăta altfel?

Cu câteva excepții, participanții la reuniunea din capitala slovacă au părut cu adevărat apăsați de presiunea propriilor electorate, ceea ce a accentuat senzația unui deficit de leadership.

Atentatele de la Paris, Brexit-ul și, nu în ultimul rând, un Trump la Casa Albă pot deschide Cutia Pandorei pentru securitatea europeană.

În privinţa voinței Bucureștiului de a juca vreun rol în UE și de a deveni interesant în proiectele franceze, Parisul nu își face nicio iluzie: România este un actor european ieșit de timpuriu la pensie.

Sînt pagini, din clasici, pe care nu oboseşti să le citeşti, iarăşi şi iarăşi, deşi ştii că asta nu ajută la nimic. Iată:

Președintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, a fost ieri lipsit de echivoc în Discursul despre Starea Uniunii.

România e țara în care teoriile politice generale par să nu se aplice.

Dosarul Ponta-Ghiță-Blair a regenerat furibunda campanie împotriva DNA, care amintește prin vehemență și manipulare, tristă ironie, de cele purtate împotriva lui Băsescu.

Guvernul Cioloș face față cu greu tentației proiectelor care promit mari schimbări și a căror punere în practică nu o poate asigura.

Dezbaterile pe marginea tentativei de simplificare a fiscalităţii au scos la iveală devălmăşia din spatele contribuţiilor sociale.

Aducerea pe tapet a referendumului de unire a Transnistriei cu Rusia apare mai mult ca o carte pe care Moscova o joacă în perspectiva alegerilor prezidențiale din Republica Moldova.

Probabil, mai devreme sau mai târziu, se va ajunge la un faliment cinstit, deși termoficarea în București chiar ar fi fost o afacere bună pentru toată lumea, dacă am fi știut s-o gestionăm cu cap.

Tony Blair este doar ultimul din lunga serie a fericiților câștigători la Eurobingo-ul politic de la noi. România ar fi fost oricum o destinație firească pentru interesele de business ale fostului premier britanic.

Capra europeană a vecinilor noştri de la Vest a luat-o razna, de la prea multă căldură, prea multă aşteptare, prea mulţi migranţi...

UE nu are nevoie de o armată proprie ca să apere Europa de ruși (pentru asta există NATO), UE are nevoie de o armată proprie pe care s-o folosească ideologic împotriva anglo-americanilor și pentru a face o reverență Rusiei.

Oare după sfârșitul istoriei urmează sfârșitul Pax Americana? Și revenirea lumii lui Tucidide, unde „cei puternici fac ce pot, iar cei slabi suferă ce trebuie“?

Ne îndreptăm oare către noi protectorate sau încercăm să reconstruim state și să reașezăm populațiile în matca lor naturală?

Domnul Călin Popescu-Tăriceanu, invitat sa comenteze numirea la Interne a dlui Dragoş Tudorache, a găsit de cuviinţă să adopte, de la înălţimea omului doi din stat, tonul aroganţei ofensatoare: dl Tudorache e un „nimeni“. „N-am auzit de el (…), nu este o persoană cunoscută.“