2008 - Anul International al Pamantului (AIP)

Stiintele Pamantului pentru societate

 

Printr-o rezolutie a Adunarii Generale a ONU, 2008 a fost proclamat Anul International al Pamantului (AIP), tinand seama de rolul crucial pe care o asemenea initiativa l-ar putea juca, in special in privinta sensibilizarii publicului fata de importanta pentru dezvoltarea durabila a fenomenelor si resurselor terestre, a prevenirii, reducerii si atenuarii catastrofelor si intaririi capacitatilor necesare pentru gestiunea durabila a resurselor. Drept centru de coordonare a manifestarilor aferente AIP-ului a fost desemnata UNESCO, in colaborare cu Programul ONU pentru Mediu (UNEP) si Uniunea Internationala de Stiinte Geologice (IUGS). Printre obiectivele fixate la nivel international se numara: reducerea riscurilor de expunere a societatii la pericolele naturale ori induse de om, descoperirea de noi resurse naturale si valorificarea lor de o maniera durabila, stabilirea de structuri mai sigure si de desfasurare rationala a zonelor urbane, utilizand conditiile naturale ale solului, incurajarea tinerilor in studierea stiintelor Terrei la universitate. Nu mai putin de 10 teme de cercetare au fost retinute pentru impactul lor asupra societatii, natura multidisciplinara si potentialul lor de a fi difuzate in randul marelui public: Terra si sanatatea: a crea un mediu mai sigur; Schimbarile climatice: trecutul in serviciul viitorului; Riscurile naturale; Megapolisul: a merge mai departe, a construi mai sigur etc.

In concret, subtitlul evenimentului, stabilit oficial, este: Stiintele Pamantului in slujba societatii, iar initiativa se doreste, astfel, a fi o campanie eficienta de comunicare si sensibilizare a opiniei publice asupra rolului si importantei acestor relativ noi discipline intr-o mai buna gestiune a problemelor viitorului si delimitare a specificului lor. Totodata, un alt obiectiv important al AIP este acela de a atrage tinerii spre profesiile aferente stiintelor Terrei, intr-o preocupare de mai buna pregatire a lor spre a infrunta marile sfidari ale viitorului.

In sfarsit, un alt obiectiv al manifestarii il reprezinta focalizarea educatiei pentru dezvoltare durabila pe problematica utilizarii resurselor, riscurilor naturale si gestiunii lor, urbanizarii si consecintelor sale etc.

Nascuta in urma cu circa 4,5 miliarde de ani si cu o populatie umana de peste 6,5 miliarde de persoane, singura planeta locuita din sistemul nostru solar, Pamantul suporta o tot mai grea "amprenta ecologica", aplicata discretionar de catre om si exprimata prin fenomene globale precum: incalzirea atmosferei si schimbarile climatice, saracirea biodiversitatii, distrugerea stratului de ozon, desertificarea ori distrugerea padurilor tropicale sau penuria de apa de calitate. Scoarta terestra este amenintata si ea nu numai prin previzibila acoperire de ape a insulelor si coastelor joase, prin ridicarea nivelului marilor si oceanelor, in urma topirii calotei glaciare, dar si prin degradarea solului. Acesti 30 de cm de particule ce constituie partea superioara a scoartei adapostesc 80% din biomasa globului si functioneaza ca un veritabil burete pentru ploi, filtru al poluarilor si rezervor de carbon.

Nu stim daca Gaia, conform teoriei, inca in voga, a lui J. Lovelock, este o fiinta in sine, care isi autoregleaza sistemul, dar ranile grave provocate de civilizatia umana trebuie vindecate cat mai complet si rapid posibil, printr-o terapie adecvata. Pentru aceasta, cu ajutorul stiintelor Pamantului, avem nevoie, inainte de toate, de investigatiile corespunzatoare si rezultatele lor. Iar 2008 trebuie sa devina cu adevarat un an pentru o mai buna cunoastere a planetei pe care traim si, prin aceasta, a noastra insine!

Sub impulsul unor asemenea preocupari, Comisia de Ecologie a Academiei Romane, Comisia Nationala a Romaniei pentru UNESCO, Comitetul Roman al Uniunii Internationale de Stiinte Geologice, cu sprijinul Universitatii Ecologice din Bucuresti si Institutului National de Cercetare-Dezvoltare pentru Ecologie Industriala - ECOIND au organizat, la 22 aprilie (cand se marcheaza la nivel international Ziua Pamantului), conferinta nationala Terra si Viata, prin care s-au lansat in Romania manifestarile Anului International al Planetei Pamant - 2008 sub deviza "Stiintele Pamantului pentru societate".

Dupa ce in deschiderea manifestarii au luat cuvantul secretarul general al CNR UNESCO, conf. dr. arhitect Sergiu Nistor, Jan Sadlak, director al Centrului European pentru Invatamant Superior al UNESCO, Florin Filip, vicepresedinte al Academiei Romane, Nicolae Manolescu, ambasadorul Romaniei la Delegatia Permanenta a Romaniei pe langa UNESCO, Paris, Florentina Enache, secretar general adjunct la Ministerul Agriculturii si Dezvoltarii Rurale, reprezentanti ai Ministerului Mediului si Dezvoltarii Durabile si Ministerului Educatiei, Cercetarii si Tineretului, prof. univ. dr. Mircea Dutu, vicepresedinte al Comisiei de Ecologie a Academiei Romane, a prezentat comunicarea stiintifica Perspectiva umana in era ecoclimatica.

Apoi, in cele doua sectiuni ale reuniunii au fost expuse urmatoarele comunicari: profesor dr. Dan Balteanu, membru corespondent al Academiei Romane, Institutul de Geografie al Academiei - Modificarile globale ale sistemului terestru, dr. Constantin Bogdan, presedinte al Comitetului de Bioetica UNESCO - Etica alimentatiei - o noua perspectiva de abordare, drd. Lucia Ana Varga, secretar de stat la Ministerul Mediului si Dezvoltarii Durabile, presedinte comitet PHI UNESCO, dr. Mary Jeanne Adler, director in Ministerul Mediului si Dezvoltarii Durabile - Apa si cunoasterea - conditionarea gnoseologica a stiintelor naturale si ingineresti, prof. univ. dr. ing. Ioan Jelev, presedinte al Comitetului MAB UNESCO - Indicatori pentru evaluarea modificarilor climatice si unele aspecte specifice zonei montane, dr. Gheorghe Marmureanu, director INCD pentru Fizica Pamantului - Cercetari moderne de fizica Pamantului in evaluarea si reducerea riscului seismic, dr. ing. Nicolae Heredea, director la Ministerul Mediului si Dezvoltarii Durabile - Despre protectia factorului de mediu "pamant", prof. univ. dr. Gheorghe Zaman, membru corespondent al Academiei, Institutul de Economie Nationala al Academiei - Provocari ale dezvoltarii durabile in ceea ce priveste schimbarea modelului de productie si consum, prof. univ. dr. Pompei Cocean, prorector la Universitatea "Babes-Bolyai" din Cluj-Napoca - Pamantul intre Ion al Glanetasului si schimbarile climatice, acad. Mircea Sandulescu, presedinte al Sectiei de Stiinte Geonomice a Academiei Romane, presedinte al Comitetului Roman al Uniunii Internationale de Stiinte Geologice - Hazardele naturale - o provocare pentru educatie, prof. univ. dr. Dan Lungu, director general la Institutul National al Monumentelor Istorice, profesor la Universitatea Tehnica de Constructii Bucuresti - Protectia seismica si protectia impotriva demolarilor a patrimoniului de arhitectura, conf. univ. dr. Gheorghe Ionascu, Universitatea "Spiru Haret" - Pamantul sub impactul populatiei umane, dr. Nicoleta Dandu, Universitatea Ecologica din Bucuresti - Protectia vietii - onorata prin Premii Nobel pentru Pace. Dr. Henry Kissinger si Al Gore.

Totodata, in cadrul sectiunii Poster, dr. Ana Anghel, cercetator stiintific III ECOIND Bucuresti, s-a referit la Aspectele privind formarea managerilor de mediu, dr. Elena Stanescu, cercetator stiintific III, ECOIND Bucuresti, la Consideratii privind calitatea corpului de apa - raul Dambovita amonte-aval de municipiul Bucuresti (coautori: Irina Lucaciu, Iuliana Paun, Gabriela Vasile, Gheorghe Petcu), dr. Bogdan Stanescu, cercetator stintific III, ECOIND Bucuresti, Efectele induse in zonele intravilane de depozitarea necontrolata a deseurilor (coautori: Marinela Petrescu, Gheorghe Batrinescu, Georgiana Vasile, Elena Birsan).

 

 

MIRCEA DUTU*

Perspectiva umana in era ecoclimatica

 

Pentru prima data in existenta sa naturala, omenirea pare a fi ajuns cu adevarat la o rascruce decisiva pentru soarta sa ca specie intre specii. Provocarea ecoclimatica actuala pune in discutie chiar esenta relatiei sale cu mediul de provenienta si afirmare, deopotriva in privinta compatibilitatii si capacitatii de adaptare la ritmul schimbarilor pe care le presupune, numai din perspectiva unui secol, posibila reasezare a ordinii climato-environmentale. Va reusi omul, si de aceasta data, sa inteleaga si sa fructifice, prin forta lucrurilor, acum, in interesul si sensul continuarii experientei umane si pastrarii actualei formule a vietii, noua criza planetara?

Daca nu, ramane o intrebare la care preferam a ne exercita dreptul la tacere.

Daca da, pe ce cai, cu ce pret, sub ce forme si mai ales cand?

 

Umanizarea naturii. Atingerea pragului absolut?

 

 Pentru a caracteriza ultimii 10.000 de ani care au urmat celei mai recente glaciatiuni, International de Geologie din 1885 a propus si a adoptat termenul de "holocen", desemnand o era "cu totul noua". Aceasta perioada corespundea trecerii de la o societate a "vanatorilor-culegatori" la avantul agriculturii. In acelasi timp, inca cu 12 ani inainte, mai precis in 1873, geologul italian Antonio Stopani vedea deja in activitatile umane o "noua forta telurica" si vorbea de epoca "antropozoica". La circa un secol si un sfert distanta in timp, in anul 2000, olandezul Paul Crutzen (Nobel Chimie in 1995) aprecia ca, pentru calificarea ultimelor doua secole, cel mai potrivit ar fi termenul de "antropocen", perioada in care omul a devenit o veritabila "forta geofizica", dobandind capacitatea de a transforma fundamental natura. El dateaza intrarea in noua era de existenta a planetei si mai ales a speciei sale dominante in jurul anului 1800, moment la care revolutia industriala se afirma, prin impunerea modelului economic bazat pe consumul combustibililor fosili, productivist si consumatorist.

Astazi ne-am afla in faza a doua (1945-2015) a antropocenului, pe care Crutzen si echipa sa de cercetare o denumesc "marea accelerare", in care sechestrul omului asupra naturii s-a accelerat considerabil, atingand stadiul critic, la care 60% dintre serviciile furnizate de ecosistemele terestre sunt deja degradate. Cea de-a treia faza a sa (post 2015) va fi, prin fenomenele care o vor caracteriza, decisiva pentru soarta speciei umane, in stransa interdependenta cu situatia formulei de structurare a vietii pe planeta. Daca cele 40C ale cresterii temperaturii medii globale "care ne mai despart de haosul climatic" (Al Gore) devin tinta in jurul careia se deruleaza intreaga problematica a imperativului ecologic, tot atat de evident este faptul ca umanizarea planetei se apropie de absolutul posibil, dincolo de care domneste marele imprevizibil.

Periodizarea erei ecoclimatice actuale, marcata profund de civilizatia umana, ramane o problema deschisa. Dincolo de convenientele teoretico-formale, se desprind cateva date esentiale ale realitatii, care prefigureaza perspectiva umana in perioada urmatoare.

 

Clima si fenomenele sale - parte a istoriei naturale a Terrei

 

Prin amploarea si gravitatea lor, modificarile aferente warming si implicatiile acestora au ajuns in fruntea preocuparilor problematicii ecologice actuale.

La nivelul celor 4,5 miliarde de ani ai planetei, schimbarile climatice reprezinta adesea simple evenimente, dar in existenta unei specii pot insemna foarte mult. Este si cazul conditiei ecoclimatice a omului. Intr-adevar, daca procesul de hominizare a inceput in urma cu 7 milioane de ani1, civilizatia umana s-a afirmat si dezvoltat, in toata splendoarea sa, in conditiile si sub influenta ordinii climatice instaurate in urma cu numai circa 10.000 de ani. O perioada relativ calda (temperatura medie la suprafata Pamantului a fost de 140C), stabila, cu mici variatiuni, mai ales in sensul racirii atmosferei pentru anumite perioade, care a generat conditii benefice infloririi formelor de viata.

La aceasta au concurat mai multi factori: activitatea solara, pozitia Terrei pe orbita sa, proprietatile optice ale atmosferei influentate de prezenta aerosolilor, pozitia, ridicarea si repartitia continentelor sau circulatia oceanica, toti de provenienta exclusiv naturala.

Aceasta era speciala, ce poate fi caracterizata drept o vara lunga si echilibrata, care s-a mai repetat numai o data in ultimii 400.000 de ani, este indisolubil legata de afirmarea speciei umane, sub impulsul "intelectualitatii" sale unice. Intreaga armonie ecoclimatica a fost tulburata, pana aproape de distrugere, prin aparitia si afirmarea revolutiei industriale, care a impus modelul economic bazat pe consumul combustibililor fosili. Intr-adevar, daca in timpul lui Iisus Hristos, cand circa 300 de milioane de persoane populau planeta, se utiliza energia muschilor si a animalelor, precum si cea a vantului, apei si focului din lemn, in ultimele secole situatia s-a schimbat radical. Carbunele, petrolul si gazul metan au furnizat o pleiada de noi energii, favorizand dezvoltarea rapida a industriei, transporturilor si comertului si s-a ajuns la multiplicarea cu 20 a populatiei mondiale. Astfel, in secolul al XIX-lea planeta adapostea circa 1 miliard de oameni, iar epoca petrolului era in plina expansiune. Amprenta ecologica umana devenea si ea consistenta.

Si, odata cu aceasta, la 1893 savantul suedez Sven Arsenius a perceput si a dezvoltat teoria legaturii dintre emisiile de CO2, accentuarea efectului de sera, sporirea temperaturilor, pana la declansarea fenomenului incalzirii globale a atmosferei, cu consecinta unor schimbari climatice majore. Cercetarile ulterioare au lansat ideea legaturii cauzale dintre activitatea umana si accentuarea efectului de sera. Acumularea de gaze cu efect de sera (GES) era la 1800 de 283 de parti pe milion (ppm), iar dupa 1950 a inregistrat o accelerare brusca, devenind de 311 ppm, si atingea 379 ppm in 2005.

Ultimul raport (cel de-al IV-lea) al Interguvernamental pentru Evolutia Climei (), publicat in 2007, stabileste fara echivoc legatura cauzala intre activitatea umana si warming, preconizand o crestere a temperaturilor medii, in perspectiva anului 2100, cu 1,8 -4,50C.

Daca pentru oamenii de stiinta vina umana in producerea incalzirii globale reprezinta o certitudine, o serie de oameni politici interesati, petrolo-dependenti, mai manifesta inca indoieli.

In ultimul deceniu, fenomenele meteorologice extreme ne arata, prin frecventa, intensitatea si raspandirea lor, ca ordinea climatica a ultimilor 10.000 de ani este pe cale de a se deregla. Ajunsa acum la 14,90C, media temperaturilor mai rabda inca un spor de circa 20C (pana la pragul de 170C), cand alunecarea spre haos ar putea fi fara intoarcere. Doar 40C ne despart de catastrofa, dupa care nu stim ce va urma.

Si am putea adauga, nu este exclus a se ajunge, in cele din urma, la o noua formula ecoclimatica si o alta ecuatie teriana, din care nu stim insa daca va mai face parte si specia umana. Oricum, istoria naturala va curge imperturbabil si, dupa aceasta turbulenta trecatoare, ca si cand nimic esential nu s-ar fi intamplat!

 

Natura moarta cu om?

 

Nu este titlul unui tablou, mai mult sau mai putin celebru, ci simpla constatare la ceea ce ar putea conduce desfasurarea fara limita a dominatiei umane asupra naturii planetei. Intr-adevar, aparent fara o explicatie convingatoare, oamenii au ramas prizonierii pleonexiei, dorintei de a avea mai mult decat necesarul. Irationali si egoisti, ei utilizeaza mediul in mod pradalnic, nu prin culegerea roadelor sale (care permite regenerarea resursei), ci prin extragerea continutului pana la epuizarea filonului si fara grija reproducerii sale. Este si cazul, poate cel mai semnificativ, al afectarii, pana aproape de distrugere, a biodiversitatii. Un exemplu concret, aparent extrem de minor, dar elocvent l-ar putea constitui cel al padurilor: pentru 10 arbori taiati, este plantat doar unul singur!

Potrivit estimarilor paleontologilor, durata de viata a unei specii este, dupa grupe, de la 1 la 10 milioane de ani, in conditii naturale normale, stabile. Aparitia si raspandirea lui sapiens au tulburat pana la dereglare acest dat planetar si este putin probabil ca, de acum inainte, speciile sa se mai perpetueze pentru atata timp. Un prim semn aratat de statistici: dintre cele circa 3,6 milioane de specii existente astazi, mai bine de un sfert, respectiv 1 milion, se vor pierde pana in 2050. Regresul biodiversitatii a ajuns la un asemenea punct, incat provocarea celei de-a sasea extinctii in masa, dintre cele cunoscute pe Terra, este foarte probabila. Rata actuala de disparitie a speciilor, in raport cu cea existenta in timpurile geologice stravechi, este superioara de la 100 la 1.000 de ori. Amenintarile traditionale de origine antropica pentru distrugerea habitatelor si supraexploatarea lor sunt amplificate, de exemplu, de invaziile biologice (de pilda, peste 10.000 de specii exotice pun in pericol biodiversitatea europeana), poluarea masiva, bulversarile climatice (cu consecinta lor, alterarea ciclurilor biogeoclimatice) sau suprapopularea umana.

Fauna, flora si microorganismele rezista din ce in ce mai putin diverselor presiuni la care sunt supuse, 83% din suprafata terestra fiind deja afectata de "amprenta umana". Se risipeste si distruge astfel o bogatie planetara inestimabila.

Chiar si din punct de vedere utilitarist, capacitatea biodiversitatii ramane impresionanta prin cantitatea de bunuri si servicii oferite omului de catre ecosisteme. Aceste aporturi gratuite sunt evaluate anual la intre 2.900 si 38.000 de miliarde de dolari (in conditiile in care Produsul Total Brut al lumii reprezinta 18.000 de miliarde de dolari SUA).

Devenita "forta geofizica", umanitatea poate compromite, prin atitudinea sa iresponsabila si actiunea fara limite, definitiv si ireversibil starea biodiversitatii. Dar, ne putem intreba, intr-o natura moarta, care ar mai putea fi locul si rostul fiintei umane? Un tablou cu titlu "Natura moarta cu om" transpus in sau ca o fotografie a realitatii ar mai interesa si entuziasma pe cineva?

 

In cautarea unei solutii spre a depasi impasul ecoclimatic, efortul ramane, din pacate, minim

 

Fata de o atare situatie-limita din punct de vedere ecologic, omenirea are, desigur, mai multe posibilitati de manifestare si de actiune. Si aceasta, cu atat mai mult cu cat, in ansamblul acestor evolutii complexe, se inregistreaza si una pozitiva: constientizarea, cu precadere in ultimele decenii, mai ales post-1972, odata cu inaugurarea seriei conferintelor  privind mediul, a pericolelor care afecteaza si a starii tot mai precare a ecosistemului planetar. Totusi, nici in asemenea conditii, nu s-a ajuns la punctul cardinal in care trecerea la actiune masiva si eficienta sa devina realitate.

Potrivit savantului Paul Crutzen, umanitatea dispune de trei cai principale de iesire din acest impas.

Prima (as usual) consta in a nu schimba nimic in obisnuintele noastre, sperand ca adaptabilitatea umana si economia de piata vor permite sa facem fata problemelor acute de mediu si crizei ecoclimatice pe care o traversam.

Aceasta orientare comporta insa "riscuri considerabile", pentru ca s-ar putea sa fie prea tarziu atunci cand ne vom hotari sa luam masurile adecvate. Cea de-a doua optiune () vizeaza atenuarea considerabila a influentei umane asupra Terrei printr-o mai buna gestiune a problemelor mediului. Ea ar implica utilizarea de noi tehnologii, o gestiune mai inteleapta a resurselor terestre, un control al cresterii populatiilor umane si o reconstructie ecologica a zonelor degradate.

Asemenea lucruri nu se pot face, desigur, fara "schimbari importante in comportamentele individuale si la nivelul valorilor sociale" acceptate si efectiv promovate.

Dar aceste tendinte catre mai putin materialism si mai mult ecologism vor fi destul de puternice pentru a declansa tranzitia societatii noastre catre o dezvoltare durabila? Aceasta-i intrebarea fundamentala!

In sfarsit, cea de a treia solutie, una de avarie, poate interveni in situatia extrema a unor schimbari ecoclimatice bruste si devastatoare si consta in apelul la geoingineria climatica. O atare optiune presupune recurgerea la puternice manipulari ale mediului la nivel planetar, menite sa contrabalanseze impactul activitatilor umane. Se inscriu in acest evantai masuri precum "sechestrarea" gazului carbonic in rezervoare subterane, raspandirea de particule de sulfati in stratosfera pentru a reflecta lumina solara in spatiu, in scopul diminuarii ratei de CO2 in aer si al racirii temperaturilor s.a.

Toate acestea raman, mai degraba, scenarii SF, discutabile sub aspectul efectelor concrete (consecintele ecologice ar putea fi, in anumite privinte, mai grele decat impactul pozitiv direct urmarit) si cel al cheltuielilor implicate.

           

O existenta finita, intr-o lume infinita. Ce solutii de depasire a impasului existential exista?

 

Cel putin doua perspective concrete se deschid pentru perceperea si depasirea actualei crize ecoclimatice majore si, prin aceasta, pentru viitorul omenirii ca specie intre specii si parte integranta a biodiversitatii planetei. Una, realisto-sceptica, pleaca de la teza ca fiecare specie, inclusiv omul, are propriul sau ciclu de viata, in care parcurge mai multe etape intre momentul aparitiei si cel, ineluctabil, al disparitiei.

Instabilitatea face parte din viata, nimic nu este imuabil.

Inceputa in urma cu 4-5 milioane de ani, desprinderea de natura a durat deosebit de mult in cadrul unui proces complex, de selectie si provocari. Cei care nu au fost capabili sa depaseasca schimbarea au disparut sau migrat, altii au ramas si s-au adaptat.

Omul a rezistat si a reusit intotdeauna sa supravietuiasca prin insistenta si constienta sa intelectuala. Creierul l-a facut o fiinta constienta: la inceput l-a determinat sa reflecteze asupra situatiei, au urmat dominarea si controlul instinctelor si s-a ajuns la strategii de adapost si adaptare.

Doi factori s-au conjugat in afirmarea specificitatii umane: inteligenta creierului ca forta de adaptare si schimbarea climatica de acum 10.000 de ani. Dupa o perioada de maturizare si inflorire a civilizatiei, se pare ca s‑a atins apogeul si, in mod natural, urmeaza implacabilul declin. Iesirea din istoria naturala va avea loc la termen sau in mod brusc, autoprovocat? Este marea dilema a generatiilor care vor veni.

Intr-o perspectiva optimista, omenirea va fi capabila sa-si pondereze impactul asupra mediului, omul va ramane supus legilor biologice si va continua sa faca parte din natura din care s-a desprins. Supravietuind unor incercari biologice, se va indrepta spre o forma mai cerebrala, mai inteligenta, spre o hiperumanitate. Intr-o zi, omul va stapani clima si tectonica placilor, iar omenirea va pleca in cucerirea cosmosului, raspandindu-se si pe alte planete.

Impresionati mai putin de concluziile oamenilor de stiinta (despre urgenta situatiei si imperativul de a trece la actiune) si preocupati mai ales de efectele de ordin economic (Stern, din 2005, avertizand ca schimbarea climei "este cea mai grava amenintare pe care lumea a cunoscut-o vreodata, care poate devasta economia mondiala la aceeasi amploare precum cele doua razboaie mondiale si criza din 1929" si evaluand la 5.500 miliarde de euro costul previzibil al socului climatic), decidentii politici au optat mai ales pentru solutia reducerii emisiilor de GES, in formula de la Kyoto (1997, 2005). Ea se inscrie logicii mondializarii neoliberale, in primul rand economica, bazata pe liberalizarea absoluta a pietelor, circulatiei bunurilor, capitalurilor si serviciilor, in conditiile concurentei marilor actori economici si financiari nationali si multinationali. Circumscrisa mecanismelor economiei de piata, "schema" diminuarii si controlului emisiilor de GES opereaza cu datele unei legitati devenite clasice. Intr-adevar, incalzirea globala pune in discutie o problema mai veche: cum sa utilizam cu moderatie o resursa comuna si aparent gratuita. Atmosfera planetei este o resursa rara si prin folosire excesiva riscam penuria. Cum remarca J. Stiglitz (Nobel Economie, 2001), in economie aceasta exprima "tragedia bunurilor comune", ilustrata prin ceea ce s‑a produs in Anglia la momentul revolutiei agricole. Pasunile fiind deschise tuturor, toti si-au adus oile la pascut; intr-o zi, s-a ajuns la prea multe oi si nu si la atat de multa iarba, punandu-se in pericol astfel insasi supravietuirea turmelor. Privatizarea pasunilor a reglat problema, fiecare gestionandu-si parcela sa si in functie de interes, gasindu-se astfel echilibrul necesar.

Dar cum sa "privatizam" atmosfera terestra? Potrivit economistului american mai sus citat, taxarea emisiilor de carbon poate fi un instrument fundamental in acest sens. Sistemul creditelor transferabile si al alocarii cotelor de emisii prevazut de ul de la Kyoto se inscrie logicii economiei de piata. Totusi, politicile si piata nu lasa inca impresia de a fi preluat pe masura problema, de a-i promova cum se cuvine obiectivele si, mai ales, de a fi capabile sa o rezolve.

Explicatia acestei situatii este relativ simpla. Unele industrii majore trag inca beneficii din utilizarea energiilor fosile: in primul rand, cele petrochimica, miniera, a automobilelor, cu legaturi si influente puternice in lumea politica si nu numai. Asa, de exemplu, compania petroliera  cheltuieste anual milioane de dolari pentru a convinge opinia publica ca incalzirea climei nu ar exista, la fel ca altadata, cand uzinele de tigarete voiau sa arate publicului ca fumatul nu cauzeaza cancer pulmonar, iar astazi s-a ajuns la interzicerea fumatului in orice loc public si avertizarea asupra pericolelor aferente! Alte rezistente vin din partea unei anumite parti a mediilor de afaceri, care considera ca taxarea carbonului va face sa scada avantajul concurential al tarilor si companiilor care o aplica.

Epoca ecoclimatica este strans legata, pana aproape de identificare, cu cea a petrolului. Suntem acum in perioada declinului combustibililor fosili, dar consecintele utilizarii lor raman de nesters.

In anii 1980, umanitatea a inceput sa consume mai mult petrol decat descoperea si extragea. De atunci, in ciuda tehnologiilor tot mai sofisticate, ecartul dintre cerere si oferta nu a incetat sa se mareasca. Varful productiei de petrol conventional a fost depasit in 2005 si cel vizand toate categoriile de petrol va interveni in jurul anului 2010. Rezervele de carbune, petrol si gaz metan sunt epuizabile la nivelul deceniilor.

Tranzitia energetica, spre noi surse dominante va fi tumultuoasa si cu consecinte imprevizibile.

Intr-adevar, pregatirea unei treceri, de la un model bazat 80% pe energii fosile (carbune, petrol, gaze naturale), puternic emitatoare de gaze cu efect de sera (GES), la unul compatibil cu dezvoltarea durabila si exigentele imperativului ecologic, reprezinta o provocare majora pentru intreaga omenire. Si aceasta cu atat mai mult, cu cat, in domeniu, s-a ajuns la un impas general, generat deopotriva de exigente ecologice majore, perspectiva iminenta a epuizarii resurselor traditionale (la un orizont de decenii), sporirea in proportie geometrica a cererii (provenind in special din Asia) etc. Iar depasirea sa presupune, in mod evident, un efort substantial de cercetare stiintifica fara precedent si o vointa politica, deopotriva majora si impartasita la nivel planetar.

Desigur, nu lipsesc promisiunile generoase, insotite de sperante, dar si reticentele sunt pe masura. Posibilitatile oferite pana acum de stiinta si experimente raman insa neconcludente. Asa, de exemplu, obtinerea carbunelui curat se dovedeste un obiectiv pe termen lung, realizarea sa nefiind posibila mai inainte de anii 2020. Experientele australiene legate de captarea dioxidului de carbon, comprimarea si ingroparea lui sunt inca la inceput.

Renasterea energiei atomice constituie o alternativa care ramane discutabila; caracterul sau "curat", din punctul de vedere al emisiilor de GES, nu poate ignora marile pericole de accidente si problema nerezolvata a deseurilor nucleare, la peste 20 de ani de la sindromul Cernobil.

Bilantul agrocarburantilor se dovedeste si el amestecat si controversat. In orice caz, avantajele reducerii efectului de sera (de numai 3% in raport cu combustibili fosili) sunt disproportionate fata de pericolele de natura ecologica (degradarea solurilor) ori sociala (spectrul crizei alimentare). Dezvoltarea filierei hidrogenului ridica semne de intrebare din cauza greutatilor ce trebuie surmontate: folosirea energiei electrice, costul tehnologiilor aferente, masurile de securitate ce se impun, stocajul. Sub presiunea realitatilor, politicile si practicile nationale complica situatia, dar nasc si sperante. China construieste saptamanal cate doua centrale termice, in timp ce in Belgia este pusa in functiune prima uzina de automobile curate. La nivel politic, societatea americana avanseaza mult mai repede decat clasa sa diriguitoare, pentru Pekin responsabilitatea warming trebuie impartita echitabil cu tarile dezvoltate (care fabrica produsele pe care le consuma) s.a.

In concluzie, secolul XXI va presupune o majora si radicala tranzitie energetica, de succesul careia va depinde, in mod esential, solutionarea actualei crize ecoclimatice.

           

Importanta oricarui demers concret ramane esentiala

 

Din pacate, pana acum, numarul acestora este de numai unul. Asadar, este timpul trecerii de la discutii si declaratii, la actiune efectiva. Intr-adevar, in ciuda limitelor sale, proiectul Kyoto pare larg acceptat la nivelul lumii politice, rezolvarea problemei ecoclimatice fiind dezvoltata in jurul aplicarii, diversificarii si continuarii obiectivelor sale. Asa, de exemplu, ex-vicepresedintele american Al Gore, rasplatit cu Nobel Pace in 2007 pentru eforturile si preocuparile sale ecoclimatice, se pronunta ca, pe langa implicarea SUA in realizarea de la Kyoto, sa se elaboreze un pact si mai exigent in materie inca din 2009 (fara a se astepta 2012, anul-limita al valabilitatii Protocolului din 1997), cu obligatii diferentiate pentru fiecare stat, in functie de istoria sa, contributia la problemele environmentale si capacitatea de a suporta si a se adapta la efectele schimbarilor climatice in curs.

Contrar antecesorului lor, actualul presedinte G.W. Bush, toti cei trei actuali pretendenti la Casa Alba anunta ca vor face din reducerea emisiilor de GES o prioritate a mandatului lor, desigur daca vor fi alesi.

Astfel, cei doi candidati la investitura democrata, B. Obama si H. Clinton, au, in privinta problematicii ecoclimatice, programe asemanatoare, daca nu identice. Amandoi se angajeaza sa stabileasca o infrastructura care sa permita reducerea cu 80% a emisiilor americane de CO2 in 2050, in raport cu nivelul din 1990.

In context individual, Obama promite sa investeasca 150 de miliarde de dolari SUA, in urmatorii 10 ani, in tehnologii hibride - baterii si agrocarburanti de a doua generatie - si mai ales sa "restabileasca leadership-ul american in acordurile privind clima". La randul sau, senatoarea de New York propune infiintarea unei agentii federale de cercetare in materia surselor alternative de energie si o reducere cu 20% a consumului de electricitate pana in 2020, in raport cu proiectiile pentru acea data. Dar cel mai agresiv in domeniu, poate si spre a oculta imaginea negativa promovata in aceasta privinta de "inaintasul" sau republican la Casa Alba, ramane John McCain. Cu prilejul turneului european de la sfarsitul lunii martie, acesta a tinut sa-si asigure partenerii continentali de angajamentul sau ecoclimatic.

La nivelul conceptiei, ideile surprind si devin aproape seducatoare. Reactia la problematica incalzirii globale este considerata una in numele solidaritatii planetare (pericolele fenomenului "nu cunosc frontiere"); proiectul Kyoto e acceptat total (reducerea GES devine prioritara si trebuie sa gasim un succesor Protocolului, "un sistem de schimb al drepturilor de emisie care sa traduca inevitabil impactul environmental, de o maniera economica responsabila"), iar ideea dezvoltarii durabile transpare via drepturile generatiilor viitoare (pentru a nu transmite nepotilor "o planeta degradata").

In spiritul reconcilierii cu Europa si al "Pactului global" preconizat, J. McCain promite ca va face sa se adopte legi care sa vizeze reducerea GES, "dar aceasta nu va fi decat inceputul" si, in orice caz, va actiona pentru continuarea procesului Kyoto.

Presedintele Frantei, N. Sarkozy, a facut o prioritate din gestionarea problemelor schimbarilor climatice, iar contracandidata sa din 2007, socialista S. Royal, se pronunta pentru crearea unei  pentru mediu. Cancelarul german A. Merkel apreciaza incalzirea globala drept o amenintare la adresa securitatii si dezvoltarii economice a intregii lumi si, in consecinta, atingerea obiectivelor Kyoto constituie o prioritate. Pentru secretarul general al , Ban Ki-moon, schimbarea climei devine o problematica pentru guvernele tuturor statelor lumii, iar din punct de vedere politic, warming este strans legata de dezvoltarea economica. In plan concret, crearea unui fond pentru adaptare destinat finantarii proiectelor climatice si, complementar, mecanismele de ajutor international, de care sa beneficieze toate tarile, dupa nevoi, si nu numai cele care l-au initiat, ar constitui un instrument relevant.

Sperante vin si din partea Chinei, unde ridicarea administratiei centrale de mediu la rang de minister si adoptarea unor masuri specifice "ecologiei de piata" sugereaza crearea unei predispozitii de aderare la un ecoclimatic global.

Ca un fel de concluzie la categoria oamenilor politici, ex-liderul sovietic M. Gorbaciov, convertit la ecologie si astazi presedinte-fondator al Cross International, salutand o constientizare environmentala a publicului, considera necesara, acum, o actiune mondiala concentrata pentru abordarea si rezolvarea problemelor mediului sub sloganul: "Ecologie, ecologie, ecologie!" 2. Asadar, astfel spus, de trei ori ecologie si numai ecologie.

O alta directie de actiune, poate mai importanta, este exprimata astfel de ecologistul Yann Arthus-Bertrands: pentru ca lumea sa se schimbe, trebuie sa ne modificam corespunzator obisnuintele si atitudinile, si in contextul ecoclimatic trebuie sa-i convingem pe toti cei 6,6 miliarde de locuitori ai acestei planete (in frunte cu cei bogati) ca situatia este fara iesire, daca vom continua sa traim in acest mod. In acest sens, rolul cheie il joaca, conform directorului general , japonezul K. Matsuura, promovarea unei veritabile educatii pentru dezvoltarea durabila, prin asocierea politicilor in domeniul stiintei, culturii si educatiei. Schimbul de informatii si de bune practici in domeniul economisirii de energie, reducerii consumului de resurse naturale ori poluarii reprezinta un exemplu. Actorul american Leonardo DiCaprio gaseste si el in a consuma altfel si in abandonarea freneziei consumului cu orice pret nu numai obtinerea adevaratei fericiri, mai ales in societatea americana, dar si o forma de impacare cu natura.

In plan sectorial, in functie de preocuparile autorilor, se propun, de pilda: plantarea de arbori (militanta ecologista kenyana W. Maathai, Nobel Pace in 2004), diminuarea accesului la pesticide (H. Reeves, astrofizician franco-canadian), taxarea carbonului (N. Hulot, ecologist francez, promotorul ecologic la alegerile prezidentiale din Franta anului 2007), dezvoltarea energiilor regenerabile, in frunte cu cea eoliana, etc.

 

"Amprenta" mondializarii neoliberale urmareste impunerea unei perspective proprii

 

Dupa ce a achiesat destul de tarziu la teza legaturii cauzale dintre activitatea umana si warming (cu ocazia  din iunie 2007), pozitia mondialista ("petrolo-dependenta") a acceptat conditionat negocierea sub egida  a unui tratat care sa succeada, dupa 2012, de la Kyoto. Concesiile care ar trebui acordate in acest sens sunt majore, de natura sa constituie elementele definitorii ale abordarii mondialiste. Mai intai rolul de factori-cheie ai jocului ecoclimatic international este asumat de "marile economii", concept difuz si care transcende statutul conceptului traditional de subiect al dreptului international public intruchipat de stat. Drept urmare, si calea urmata se adapteaza in mod corespunzator. Astfel, desi din punct de vedere formal s-a acceptat, pentru derularea procesului general de negocieri pentru post-Kyoto, egida , in realitate, dar conform perspectivei economo-mondialista, hotararile importante vor fi adoptate in cadrul ciclului economiilor majore, impulsionat de Washington, care a debutat la Paris, intre 14-15 aprilie a.c.

Este abandonat apoi principiul responsabilitatii comune, dar diferentiate a statelor in rezolvarea problemei schimbarilor climatice, fondat pe considerentul moralo-etic major ca principala vina in provocarea incalzirii globale, pe calea accentuarii efectului de sera, revine tarilor industrializate si, in consecinta, tot acestea ar trebui sa-si angajeze cu prioritate si raspunderea in solutionarea sa, deziderat consacrat prin cadru privind schimbarile climatice din 1992.

"SUA sunt gata sa-si asume obligatii internationale constrangatoare de reducere a emisiilor de gaze cu efect de sera (GES) in cadrul unui acord global prin care toate marile economii sa-si ia angajamente similare", declara la Paris, la 25 februarie a.c., Daniel Prince, consilierul presedintelui G.W. Bush pe probleme economice internationale. Iar teza sa este explicitata imediat prin aceea ca "Un acord global nu ar putea fi eficace fara implicarea marilor tari in curs de dezvoltare", adica China, India si Brazilia, care, in virtutea reglementarilor internationale actuale, avand in vedere statutul lor, nu erau tinute sa-si asume angajamente de reducere a emisiilor de GES.

Aceasta conditionare a generat un cerc vicios: SUA nu acceptau intrarea intr-un mecanism international vizand gestionarea problematicii ecoclimatice, din ratiuni de concurenta economica, daca acest fapt nu era urmat si de principalele puteri economice emergente! Facand primul pas, prin compromis, in ruperea cercului vicios, Washingtonul pretinde ca exemplul sau sa fie urmat imediat de "toate economiile importante", inclusiv cele emergente.

Odata stabilit cadrul general al participantilor - respectiv la nivelul economiilor si fara niciun fel de discriminare -, se reclama o alta regula generala: cea conform careia fiecare stat sa-si stabileasca modul propriu de actiune, care sa corespunda situatiei sale. In acest sens, ar exista trei posibilitati: desfasurarea de actiuni sectoriale, fixarea de obiective de eficacitate energetica ori reducerea globala a emisiilor GES.

Din aceasta perspectiva, problema centrala a negocierilor internationale ar trebui sa o constituie, odata optiunea exprimata de fiecare stat ("economie"), amploarea obiectivelor asumate, integrate scopului global. In sfarsit, la nivelul mijloacelor de realizare, viziunea washingtoniana propune doua instrumente, evident, de natura comerciala.

Pe de o parte, dezvoltarea unui mecanism financiar care sa permita transferul "la un cost redus ori nul" al tehnologiilor curate catre tarile in curs de dezvoltare, iar pe de alta, reducerea, pana la suprimare, a barierelor vamale aferente acestei operatiuni. Aceste masuri nu sunt straine nici Europene, care le-a promovat deja, impreuna cu SUA, in cadrul Mondiale a Comertului ().

Totusi, nu pot fi ignorate divergentele in privinta solutiilor preconizate. Pentru liberali, mecanismele economiei de piata si invocarea tehnologica sunt suficiente spre a putea face fata problemelor incalzirii climei.

Fixandu-si obiective precise de atins in materia energiilor regenerabile si reducerea emisiilor de GES,  se arata mult mai preocupata de o abordare directionata.

IPCC (creat de G. Bush si Margaret Thatcher!) se indeparteaza de logica liberala insistand asupra imperativului adaptabilitatii si a importantei modificarii modurilor de viata si de comportament care pot contribui la atenuarea schimbarilor climatice.

Abordarile unilaterale, neconjugate cu altele, raman implicite. Asa, de exemplu, a miza numai pe tehnologii "curate" - o optiune absoluta pentru unii americani, pentru care "is gold" - nu este suficient. Din punct de vedere tehnologic stim deja ceea ce ar trebui facut pentru a diminua emisiile de GES; dar, pentru ca noile tehnici de acest gen sa devina o realitate in viata sociala, trebuie sa apara si sa se dezvolte interesul de a le adopta. Singura amenintarea consecintelor ecoclimatice, ca arma psihologica, nu e suficienta. Mijloace stimulative specifice pietei, precum taxele si permisele negociabile, sunt instrumente puternice in a impune adoptarea de moduri de productie si de consum durabile.

In acest context a aparut, de exemplu, ideea ca stabilirea unei taxe asupra carbonului, la nivel mondial, ar fi binevenita. Un argument in plus ar fi acela ca, intrucat calitatea aerului si starea climei sunt bunuri publice planetare, si abordarea problemelor lor trebuie sa dobandeasca o asemenea dimensiune.

 

Un pericol major: proiectul "generatiilor fara sens"

 

Indiferent de alternativa asumata, este de domeniul evidentei ca factorul-cheie in solutionarea problemei ecoclimatice ramane atitudinea individuala. Intr‑adevar, fie ca este vorba de comportamentul cumpatat fata de mediu si resursele sale, fie de actiunea responsabila de a determina guvernele sa actioneze, fiecare dintre noi putem juca un rol semnificativ. Pentru aceasta insa, trebuie depasite anumite impedimente, promovate initiative specifice si asigurarea unei noi filozofii a (supra)vietuirii planetare.

Primul obstacol, in acest demers, este unul de "structura interioara": prin constructia sa, creierul uman nu poate percepe, constientiza si, in consecinta, exterioriza comportamental amenintarea ecoclimatica asa de bine cum o face, de exemplu, in cazul pericolului terorist. Nu pot fi ignorate apoi o serie de evolutii legate de statutul individului. Dupa cum se stie, asa cum ne amintea sociologul hipermodernitatii N. Aubert, aspiratia spre eternitate este tot atat de veche precum omenirea. Chiar si in conditiile fenomenelor masive de dezidealizare si/sau dezutopizare care marcheaza societatea occidentala postmoderna, aceasta speranta de perpetuizare persista. Ea devine esentiala pentru perceperea raportului esential dintre om si mediu si rezolvarea problemelor decisive care il caracterizeaza. Marele pericol il reprezinta, in acest context, promovarea ideii omului nonabsolut, element al unor generatii fara sens, care se epuizeaza prin trairea instantanee, in care nu ma mai intereseaza ceea ce se intampla celui de langa mine si celor care vor urma. Individul devine simplu numar, intr-o lume mondializata si uniformizata, in care miliarde de persoane exista si actioneaza mecanic si interdependent, iar interesul se reduce la unul pe termen scurt, in numele si ca expresie a unui "individualism feroce"; fiecare a devenit "artizanul propriei sfere de sens si forjeaza el insusi sensul pe care intelege sa-l dea vietii sale".

Omul se crede propriul si singurul sau dumnezeu, iar acest statut si-l manifesta din plin si in privinta raportului cu natura. Legatura de succesiune intre generatii se obtureaza astfel, in conditiile in care ea devine insa esentiala pentru solutionarea problemelor ecologice globale.

Poate fi depasit cultul clipei prezente, care face putin caz de viitor, si relansata teoria dezvoltarii durabile si complementul sau, filozofia drepturilor generatiilor viitoare? Astfel spus, dictonul cinic si expirat al marchizei de Pompadour, "dupa mine, potopul!", se poate transforma in speranta ecologista "dupa noi, generatiile viitoare"? Un aspect al acestei dileme imbraca forma teoriei "catastrofismului luminat", promovata, printre altii, de profesorul de filozofie J.-P. Dupuy, vazuta ca o reflexie asupra destinului apocaliptic (implacabil) al umanitatii. Trebuie sa intelegem si sa infruntam catastrofa, sustine el, sa nu ne mai imaginam un viitor improbabil cu speranta ca, chiar daca ineluctabil, el nu va avea loc, ci sa-l gandim la timpul prezent. Catastrofismul luminat consta in a spera, gandi si actiona din perspectiva continuarii experientei umane, in sensul depasirii impasului ecoclimatic actual, ca rezultanta a negarii autodistrugerii (individuale si/sau cea a umanitatii), si al unei perspective optimiste asupra aventurii umane teriene.

 

In loc de concluzii

 

Un dicton latin - es modus in rebus - pare a exprima intreaga intelepciune a convietuirii in si intre societate (omenire) si natura. El ar putea fi completat, in detaliere de semnificatii, cu doua asertiuni venite tot din antichitate. Una, apartinand lui Democrit: "nu zgandariti materia, caci razbunarea ei este imprevizibila", iar alta lui Aristotel: "A dezvalui prea multe ascunzisuri ale naturii este ca si cum ai rupe un sigiliu celest". Numai sub semnul invataturilor lor vom putea supravietui, ca specie intre specii, in zodia ecoclimatica.

Intr-adevar, lupta impotriva incalzirii globale impune adoptarea de decizii politice rapide, care nu sunt intotdeauna populare. Ea necesita, de asemenea, iesirea dintr-o logica bazata pe o crestere pur cantitativa si promovarea alteia in care conteaza tot atat de mult si continutul sau.

 

* Prof.univ.dr., vicepresedintele Comisiei de Ecologie a Academiei Romane.

1. Varsta conferita lui Toumai (Sahelanthropus tchadensis), cel mai vechi preuman cunoscut.

2. Pozitii exprimate in numarul 2.944, saptamana 6-12 decembrie 2007, al revistei franceze L’Express.

 

 

GHEORGHE IONASCU*

Pamantul sub impactul populatiei umane

Ecosfera terestra

 

Geosfera reprezinta invelisul sferic al pamantului, compus din mai multe straturi (geosfere). Se cunosc mai multe geosfere concentrice: centrosfera (nucleul pamantului), mantaua, astenosfera lichida pe care pluteste scoarta solida terestra, hidrosfera si atmosfera, la care se adauga biosfera (lumea vie). Geosfera este alcatuita din geosisteme. Geosistemul este proiectia in spatiu a ecosistemului cu delimitarea sa, precizarea zonelor de tensiune ecologica (ecoton), a relatiilor dintre ele, a activitatilor social-economice umane din unitatile teritoriale.

Biosfera reprezinta ansamblul vietuitoarelor (plante si animale) de pe pamant, invelisul in care se manifesta viata, fiind partea superioara a litosferei, a hidrosferei si partea inferioara a atmosferei. Conceptia despre biosfera a fost aprofundata de W. Vernadsky, in 1929, care considera biosfera unul dintre invelisurile pamantului ocupat de substanta vie. Biosfera este conceputa ca un tot unitar, alcatuit din mediul abiotic impregnat cu materia vie (inseparabila de substratul ei abiotic, mai ales din punct de vedere functional), functionarea biocenozei neputand fi conceputa fara biotopul, suportul ei, care de altfel o integreaza. Biosfera este invelisul biotic al Pamantului. Biosfera cuprinde circa 15.000 de specii de plante si 1.500.000 de specii de animale.

Ecosfera terestra reprezinta un sistem, un macrosistem de rang maxim, global. Ecosfera exprima unitatea dintre biosfera si substratul ei teritorial.

Integralitatea ecosferei este rezultatul interactiunii si interpatrunderii structural-functionale a biosferei cu atmosfera, litosfera, hidrosfera si a interactiunii subsistemelor ei (ecosisteme). Ele sunt unitatile functionale elementare ale ecosferei, adica subsistemele ei. Interactiunea ecosistemelor terestre in cadrul biomurilor (ansambluri de ecosisteme) si interactiunile biomurilor determina dimensiunile planetare ale circuitului materiei.

Circuitul materiei implica cheltuiala de energie, sursa principala fiind radiatia solara. Procesele de transfer al materiei si energiei reprezinta si principalele mecanisme de autocontrol planetar al starii ecosferei. Ciclurile bio-geo-chimice sunt mecanisme de autocontrol al starilor ecosferei, in dinamica tranzitiei lor. Constituirea ciclurilor bio-geo-chimice, ca rezultat al diferentierii ecosferei terestre in unitati structural-functionale (ecosisteme si biomi) si al conexiunilor dintre ele, a reprezentat, de fapt, o etapa esentiala in evolutia vietii pe Pamant si a ecosferei in intregul ei.

Transformarile proceselor lineare, fara autocontrol, ce acumuleaza deseuri si cresc entropia, in procese ciclice, a determinat dezvoltarea mecanismelor de autocontrol al starilor ecosferei si dezvoltarea integralitatii ei. Aceste mecanisme, folosind energia solara, rezolva problema deseurilor, care devin astfel o sursa a vietii. Principalele cicluri bio-geo-chimice, asa zis perfecte, sunt, dupa cum se stie, cele ale carbonului si azotului.

In ambele aceste cicluri naturale, omul intervine, deregland procesul, intrucat prin arderile industriale ale combustibililor fosili (carbune, petrol, gaze) in atmosfera se degaja de 10 ori mai mult carbon decat se fixeaza in plantele terestre, restituirea carbonului sub forma de CO2 crescand in ritm exponential. Consecintele acestei cresteri nefiresti sunt imprevizibile si sever negative, conducand la extinderea efectului de sera, la incalzirea generala a climei si la poluarea majora a atmosferei. Efectele acestor fenomene sunt deja vizibile, prin topirea ghetarilor din oceane si de pe crestele muntilor si cresterea nivelului oceanului planetar, ceea ce va conduce la inundarea unor zone litorale si chiar tari si insule intregi. De asemenea, cresterea cantitatii de azot in mediu depaseste capacitatea de utilizare a lui de catre plante si acesta patrunde in ape, accelerand procesele de eutrofizare si de poluare a acestora, fiind necesara utilizarea mult mai rationala a ingrasamintelor azotoase in agricultura. Din cauza folosirii abuzive a ingrasamintelor fosfatice, a lacomiei omului de a smulge mai mult solului decat poate el da in mod natural, fosforul se acumuleaza progresiv in oceane, de unde nu mai poate reintra in circuitul natural. In consecinta, activitatea umana tinde, prin actualele tehnologii inadecvate si poluante, sa degradeze iremediabil echilibrul global al ecosferei terestre. Aparitia vietii a accelerat fluxurile materiale si energetice, care au o viteza sporita.

Asa-numita criza ecologica pare a fi o adevarata criza de sistem a civilizatiei contemporane. Pentru acest motiv, a fost lansat conceptul de dezvoltare durabila, autoreproductibila, conceputa pe termen lung, si nu de azi pe maine, ca pana acum.

 

Ecosistemul uman total

 

Ecologia umana sau culturala studiaza ecosistemele umane, modul in care utilizarea naturii si resurselor influenteaza organizarea sociala si valorile culturale, precum si modul cum acestea, la randul lor, influenteaza actiunile umane in mediul natural. (Soran V. si altii, 1999).

Enciclopedia Britanica din anul 1993 defineste ecologia umana ca stiinta interdisciplinara a interactiunilor dintre populatiile (societatile) umane si ambianta in care vietuiesc. Ceea ce extinde mult sfera ecologiei, fata de viziunea clasica a biologilor. Ecologia umana cuprinde ecologia sociala si ecologia culturala. Obiectul ecologiei umane il reprezinta (dupa Braat, 1995) ecologia sistemelor om-natura sau ecologia sistemului uman total. Ecosfera terestra este de fapt un macrosistem uman total, omul marcand prin omniprezenta sa toate zonele geografice ale Terrei.

Societatea umana a fost condusa, pana in prezent, sub imperiul determinismului economic, viziune simplista, urmarind cresterea economica nelimitata, deseori intensiva, fara a lua seama la consecintele negative colaterale ale acestui proces fortat, nenormal si pana la urma nenatural. Dezvoltarea economica nu se poate realiza decat in limita capacitatii de suport ecologic a ecosistemelor, utilizand responsabil resursele naturale.

Fara o relatie armonioasa cu natura, cu resursele sale primare, fara o viziune pe termen lung, care sa ofere si generatiilor viitoare o perspectiva viabila, cresterea economica poate avea consecinte negative importante.

"Fiecare generatie recreeaza si modifica, intr-o oarecare masura, mediul ei de viata si are solutiile ei particulare la problemele existentei" (Hunter D.E.C., 1990).

Ecologia umana, impreuna cu economia ecologica, ingineria ecologica si arhitectura ecologica demonstreaza faptul ca dezvoltarea sustenabila (durabila) poate fi institutionalizata, recunoscandu-se principiile ecosofiei si ecoeticii. Cercetarile din ultimele decenii au relevat faptul ca societatile umane raspund influentelor mediului in care traiesc, actionand concomitent asupra acestuia, iar modul lor de actiune are consecinte importante pentru societate si pentru individ deopotriva.

Dupa cum sustin ultimele cercetari, din anii ’90, "ecologia este capabila sa orienteze adecvat tranzitia sistemului social-uman catre o relatie mutuala si matura cu natura, stand la baza conceptiilor noastre despre mediu, ambianta si relatia noastra cu ea" (Burns P.T., 1990).

Chiar tranzitia societatii romanesti catre economia de piata, democratie si integrare in Europa trebuie conceputa nu doar ca o crestere economica, ci ca tranzitia intregului sistem socio-economic catre o societate in intregime viabila, prin dezvoltare durabila, catre societatea informatizata de maine.

 

Impactul populatiei umane asupra mediului

 

Impactul populatiei umane a fost mult mai puternic pe uscatul planetar decat asupra zonelor acvatice, pe care doar in ultima vreme omul le polueaza progresiv, amenintandu-le integritatea. Deoarece omenirea traieste pe uscatul planetar, lumea stiintifica se preocupa mai mult de ecologia terestra, desi preocuparile pentru viata acvatica din mari si oceane ori din apele dulci continentale nu lipsesc, ci, dimpotriva, s-au inmultit. Resursele din mediul acvatic sunt imense, omul fiind departe de a le utiliza, desi multe dintre resursele clasice terestre sunt pe cale de a se epuiza.

Cercetatorul Jacques Yves Cousteau si echipa sa, care-i continua cercetarile, au semnalat importanta practica a cercetarilor de ecologie acvatica.

Ecologia terestra va cunoaste in viitor o larga dezvoltare pe orizontala, pentru a studia diversele tipuri de ecosisteme, in scopul unor interventii antropice de conservare sau de refacere. Ea s-a diversificat atat de mult, incat s-a ajuns sa se studieze separat asa-zisele ecosisteme industriale, care, in anumite cazuri, de fapt, nici ca mai pot fi numite ecosisteme, atat de degradate sunt. Mai corect, putem vorbi de ecosisteme urban-industriale, intrucat industria este amplasata, de regula, in perimetre urbane. Oricum, cel mai nou capitol al ecologiei terestre si poate cel mai important pentru om este ecologia umana, care abordeaza studiul sistemului social uman integrat mediului natural.

Pentru proiectantii infrastructurii materiale necesare asigurarii habitatului uman, respectiv constructii, amenajari, instalatii, ansamblurile si asezarile umane, adica pentru arhitecti, urbanisti si ingineri, este important sa-si insuseasca ecologia asezarilor umane, acestea fiind privite ca ecosisteme antropizate, distincte si specifice, cu mult mai complexe decat ecosistemele naturale. In asezarile umane, naturalitatea primordiala echilibrata cibernetic este penetrata de culturalitatea umana complexa.

 

Tehnologiile poluante

 

Natura si societatile umane sunt sisteme dinamice ierarhizate, aflate in procese de dezvoltare, in tranzitie perpetua de la un stadiu la altul, la diferite scari de spatiu si timp. Dezvoltarea sistemelor naturale are loc potrivit legilor naturii, fiind controlata de mecanisme cu retroactiune, ce asigura echilibrul ecologic, dar, in sistemele sociale, dezvoltarea depinde de legile societatii, de normele, comportamentul si mentalitatea comunitatilor si de tehnologiile activitatilor umane. In ultima vreme, dezvoltarea sufera o tranzitie de stare, fiind conceputa pe termen lung. Pentru a se dezvolta, societatile umane folosesc tehnologii de prelucrare a resurselor, realizand produse.

Trasatura esentiala a relatiei om-natura este continua si ascendenta transformare a mediului natural, prin artificializarea acestuia. Ansamblul tehnologiilor si tehnicii materiale create de om in cadrul ecosferei terestre formeaza tehnosfera. Treptat insa, oamenii au constatat ca tehnologiile folosite au randament redus si sunt poluante, energofage, producatoare de deseuri, deregland permanent si progresiv circuitele bio-geo-chimice naturale. Acest efect negativ are loc deoarece, din inertie, tehnologiile s-au autonomizat, instaland o mentalitate tehnicista, care forteaza adaptarea societatii la tehnologiile existente, in loc sa adapteze permanent, prin creativitate, tehnologiile la cerintele fezabile ale societatii, mentinand echilibrul ecologic. De aceea, este necesara o atitudine noua, diferita, mai activa fata de tehnologie si industrie, care trebuie adaptate cerintelor viitoarei dezvoltari durabile.

Omul poate si trebuie sa inventeze noi tehnologii, inlocuind pe cele vechi, poluante, cu altele noi, performante, ciclice, care sa nu se rezume la un singur produs final, utilizand cat mai complet materiile prime. In acest mod s-ar crea o noua tehnosfera, neagresiva fata de biosfera.

Tehnica obisnuita ar putea fi inlocuita treptat prin ecotehnica, definita prin reciclari, consumuri mici pe unitate de produs si reducere, pana la eliminare, a reziduurilor si a ratei de poluare. Principiul fundamental al ecotehnicii consta in aplicarea modelului natural in care nimic nu se pierde, ci totul se transforma. Avantajele ar fi nu doar ecologice, ci si economice. Tehnologiile trebuie sa urmeze calea aratata de stiinta in general si de ecologie in special. Tehnosfera creata de om trebuie realizata in armonie si perfecta organicitate cu ecosfera terestra, insusindu-si adaptabilitatea necesara mentinerii in limite rezonabile a echilibrului ecologic, necesar perpetuarii vietii. Industrializarea a determinat urbanizarea adesea fortata, ca procese contemporane interdependente si relativ agresive fata de mediu.

Neactualizarea permanenta a ciclului dezvoltare industrial-urbana cu revolutia tehnico-stiintifica a condus la insuficienta utilizare a rezultatelor descoperirilor stiintei in dezvoltarea umana, care ar fi putut asimila, din start, tehnologii mai curate, adecvate mediului. Externalitatile negative de mediu ale industriei si tehnologiilor trebuie, in mod necesar, internalizate proceselor. In acest context, ecologia tehnologiilor industriale devine unul dintre capitolele vitale ale stiintei ecologice aplicate, avand comanda sociala si efectul benefic garantat.

 

Antropocentrism si ecocentrism

 

Antropocentrismul a pornit de la ideea lui Descartes ca "omul este stapanul naturii", popularizata si vulgarizata inca din secolul XVII, constituind un mit nestiintific al epocilor moderna si contemporana. Antropocentrismul modern a fost generat de sentimentul posesiv, megaloman si ingamfat al omului, care s-a considerat sapanul suprem al naturii. Ideea centrala a conceptiei antropocentrice este aceea ca intregul edificiu al universului este menit sa intretina exclusiv dezvoltarea si bunastarea nelimitata a speciei umane. Gandirea antropocentrica considera societatea umana ca un sistem special, aparte, desprins si independent de natura, in stare sa existe doar prin sine, in sine si pentru sine, chiar si ca sistem izolat, fara legaturi cu celelalte sisteme materiale ale lumii. Opinia si credinta antropocentrica a fost inradacinata de unele credinte religioase, care atribuiau omului un loc privilegiat in existenta lumii, dat de catre divinitate, precum si de orientarile materialiste, in care acest rol era dat omului de catre natura.

Diferite dogme au generat si intretinut aceasta conceptie profund nestiintifica, promovata cu sloganuri si cu o tenacitate demna de o cauza mai buna. Conceptia antropocentrica reprezinta o viziune retrograda, care prin efectele ei a produs mult rau naturii si chiar speciei umane. Conceptia supraestimeaza factorii antropici (economici, culturali, politici) si depreciaza factorii naturali (biologici si ecologici).

Fiind, in primul rand, o fiinta biologica, omul este produsul ecosferei terestre, apartine biosferei, lumii vii, integrandu-se perfect in circuitul de substante si de energie din natura. Scoaterea omului din acest circuit l-ar nimici. Destinul omului total desprins de Terra, cum ar fi viitorii cosmonauti interstelari, nu este inca elucidat.

De aceea, o noua conceptie de viitor patrunde in comunitatile umane, si anume ecocentrismul, conceptia ecocentrica, care sustine necesitatea simbiozei organice si armonioase a omului cu natura, in planuri mereu superioare. Nu este vorba de reintoarcerea ancestrala la natura. In acest sens au aparut si noi discipline, ca ecoetica, promovata in Romania de catre acad. Stefan Milcu, si bioetica, promovata de prof. Constantin Bogdan. Interfata sistemelor fizico-ecologice naturale cu sistemele socio-economice umane ar conduce la intelegerea naturii de catre om si la o mai buna intelegere a umanitatii insesi. Omul trebuie sa renunte la pretentia absurda de a fi stapanul naturii, adoptand o postura mai realista si mai benefica pentru el, si anume aceea de a deveni partenerul intelept al naturii, ca parte integranta a acesteia.

Desigur, fiind cel care reprezinta creatorul lumii si al civilizatiei umane, omul nu poate sa nu aiba o anumita doza de conceptie antropocentrica, important este insa sa nu depaseasca masura, asa cum a procedat pana acum, intrucat cresterea populatiei umane la cifre uriase genereaza un impact mult mai puternic asupra mediului, schimband total, chiar rasturnand relatiile sale cu natura. Nu mai e suficient ca omul sa procedeze doar inteligent, e necesar ca, in relatiile sale cu natura si cu mediul din care face parte, sa actioneze si intelept.

"Civilizatiile s-au ridicat si au coborat fara ca oamenii sa-si fi dat seama de intreaga importanta a relatiilor lor cu natura, care le-a dat nastere" (Mumford L., 1970). Concentrarea a milioane de oameni in orasele uriase este o aberatie. Nimeni nu poate conduce si stapani dezvoltarea acestora. Solutia este echilibrul om-natura si mentinerea unor structuri finite, controlabile, posibil de stapanit.

Cresterea nemasurata nu poate fi admisa in interventia umana, fiind necesara aplicarea principiului biologic.

Totodata, mentinerea scarii umane in conceperea si realizarea oraselor este un deziderat de netagaduit. Iesirea din scara va fi intotdeauna pedepsita, iar pedeapsa o va primi chiar omul. In viitor, urbanistii vor trebui sa opteze mai curand pentru dezvoltarea ponderata a oraselor mici si mijlocii, stopand cresterea aglomerarilor urbane de milioane de locuitori. Controlul dezvoltarii echilibrate a oraselor nu se va putea niciodata institui, cata vreme marile orase ies din scara, pentru ca nicio administratie, oricat de performanta ar fi, nu va putea sa stapaneasca procesul.

De asemenea, este necesara readucerea naturii in orase si crearea unor sisteme consistente si continue de habitate seminaturale in orase, unde vechile "spatii verzi" nu mai pot constitui o solutie.

Adevaratul scop al urbanistilor si al administratiilor urbane trebuie sa vizeze, in principal, calitatea de mediu de viata al orasului, si nu neaparat realizarea unor edificii socante, iesite din scara, asa-zis moderne. Pana la urma, important este cum se simt in oras locuitorii sai, daca acesta degaja un suflu optimist de viata si de creativitate, daca este placut pentru locuire. Pentru ca faptul ca, la sfarsit de saptamana, oamenii parasesc in masa orasul arata ca acesta a devenit daunator citadinilor.

           

Ecologia - stiinta vietii pe planeta Pamant

 

Ecologia s-a nascut din biologie, prin fundamentarea bazei sale teoretice, dar se dezvolta in continuare de sine statator, prin conexiune cu alte discipline, reprezentand totodata si un mod nou de a gandi lumea in complexitatea ei.

Ecologia este o disciplina cu o vocatie integrativa, o stiinta de avangarda, o superstiinta, intrucat studiaza, spre a o optimiza, totalitatea interrelatiilor populatiilor cu mediul lor de viata, biotic si abiotic. Studiind relatia viu-neviu, ecologia poate fi considerata drept stiinta vietii pe planeta noastra. Ecologia studiaza structura populatiilor si modul cum acestea isi indeplinesc functiile de transfer al materiei, energiei si informatiei, in cadrul sistemelor ecologice (ecosistemelor).

Ecologia armonizeaza datele stiintelor naturale cu cele ale stiintelor sociale, iar in ecologia umana si cu cele ale stiintelor tehnice, care determina amenajarea spatiului pentru habitatul uman. Putem numi ecologia drept stiinta supravietuirii si dezvoltarii posibile viitoare a speciei umane.

Ecologia se ocupa cu descoperirea principiilor si legilor care guverneaza procesele de evolutie ale ecosistemelor si ale ecosferei in ansamblul ei si determina productivitatea, stabilitatea si dezvoltarea ecosistemelor, studiind implicit si influenta activitatilor umane asupra acestor procese si implicatiile lor asupra calitatii vietii oamenilor si a bunastarii lor fizice si psihice. Ca stiinta a vietii, ecologia reprezinta un nou mod de a gandi lumea, de a filozofa asupra vietii si de a actiona adecvat pentru conservarea naturii si a speciei umane, reconciliind omul cu natura din care si el face parte.

In ultima vreme, se apropie de ecologie tot mai multi specialisti, cum ar fi geografii si geologii, arhitectii si urbanistii, inginerii, sociologii, economistii etc.

"Ecologia nu este numai capabila de a orienta tranzitia societatii umane catre o relatie stimulativ matura si mutuala cu natura, dar ea sta la baza conceptiilor noastre individuale si colective despre ambianta si relatia noastra cu ea" (Burns, 1990).

De aceea, in viitor va trebui sa fundamentam deciziile privind evolutia noastra pe Pamant, aplicand principiile si legile ecologiei, care ofera raspunsurile necesare la actuala criza ecologica mondiala.

* Conf. univ. dr., secretarul de Ecologie a Romane.

 

 

Ce inseamna Anul International al Planetei Pamant (AIPP)?

 

De ce un International al Planetei Pamant:

- pentru a demonstra potentialul Stiintelor Pamantului in edificarea unei societati mai sigure, mai sanatoase si mai indestulate

- pentru a incuraja societatea in vederea realizarii efective a acestui potential

 

AIPP: pentru populatie si pentru planeta

Populatie: catre cladirea de societati mai sanatoase si mai prospere pe tot intinsul planetei

Planeta: pentru a reduce impactul activitatilor umane asupra naturii

Dezvoltare durabila sub patronaj

 

Cine organizeaza?

Uniunea Internationala pentru Stiintele Pamantului ()

Divizia  de Stiinte ale Pamantului

12 parteneri fondatori, 26 de parteneri asociati, 15 parteneri internationali

 

Modele anterioare

- International al Geofizicii 1957-1958

- "Das Geojahr", 2002

- importante activitati interdisciplinare

- 1 milion de participanti

- implicare masiva a studentilor in Stiinte ale Pamantului

 

Se pune accentul pe:

- stiinta

- interdisciplinaritate

 

10 teme stiintifice

1) panza freatica: catre o dezvoltare durabila

2) dezastre naturale - reducerea si prevenirea

3) pamantul si sanatatea - pentru un mediu sanatos

4) clima - invelisul de piatra al planetei

5) resurse - catre o dezvoltare durabila

6) megapolisurile - sapand tot mai adanc, construind mai sigur

7) in adancuri - de la scoarta la centrul pamantului

8) oceanele - marile adancuri

9) solul - "pielea" scoartei terestre

9) Pamantul si viata - originile diversitatii

 

Programul stiintific al AIPP

- 10 echipe de implementare stiintifica, fiecare a cate 10 membri

- programe de etichetare

- cooperari cu programele

- ce ramane in urma: 10 tratate stiintifice

 

Exemple de activitati stiintifice

- : harta digitala a lumii, la scala 1:1 M

- congrese stiintifice internationale

- proiecte de orase subterane

- burse de cercetrare pentru studentii in Stiintele Pamantului

- publicatia Nature Geoscience

 

AIPP si OneGeology

- proiectul principal al , comun tuturor departamentelor de geologie

- 82 de organizatii, in 65 de tari; 8 organizatii internationale

- trei niveluri: 1:1 M, 1:5 M si 1:25 M

- interoperabilitate, acces la toate informatiile necesare

- lansarea portalului varianta beta la 31 decembrie 2008

- ateliere la Brighton, Utrecht si in Canada

- scopul final: a realiza un Pamant "transparent"

 

AIPP si IGC33

- interventii in sesiunile plenare

- 10 simpozioane

- reprezentarea  in Comitetul de programe stiintifice

- secretariat comun

- memorandum al intelegerii

- presedintele conduce Nationala Norvegiana a

 

Exemple de activitati interdisciplinare:

- lansari de baloane tematice

- lansarea internationala la sediul  din Paris, februarie 2008

- lansarea africana, Tanzania, mai 2008

- cunoasterea traditionala vs. cunoasterea stiintifica a Pamantului

- geo-buzuri, trenuri, vapoare

- expozitii

- carti si articole de popularizare

- geoparcuri

- documentare TV

- timbre

- manifestari artistice

- asupra geoturismului, Australia, 2008

- mondial al alunecarilor de teren, Japonia, 2008

- A 3-a conferinta  asupra geoparcurilor, "Vita", Germania, iunie 2008

 

Lansarea AIPP

- la nivel mondial, la Paris, 12-23 februarie a.c.

- au participat ministri, oameni de stiinta de renume mondial, presedinti de companii multinationale

- 100 de studenti eminenti

- sesiunile de comunicari stiintifice populatiei si schimbarile climatice, pamantului, geologice

- la nivel national - Bucuresti, 22 aprilie

 

Obiective de atins pana in 2010

- mai multe decizii luate avand in vedere Stiintele Pamantului, care sa duca la:

- mai putine victime si mai putine daune ca urmare a dezastrelor naturale

- exploatare durabila si mai performanta a resurselor geologice

- un spatiu subteran mai mare si mai bun

- mai putini oameni afectati de probleme de sanatate cauzate de Pamant

- (re)introducerea Stiintelor Pamantului in programele scolare

- mai multi studenti, pentru a da nastere noilor generatii de geologi, geofizicieni etc.

- o mai buna calificare in cadrul profesiei si industriei in cauza

 

 

CONSTANTIN BOGDAN*

Etica alimentatiei - o noua abordare

 

Un domeniu atat de vital pentru sanatate, pentru viata in general, nu putea ramane in afara eticii; de fapt si a bioeticii, tinand cont de rolul alimentatiei in prezervarea sanatatii, prevenirea si terapia unor imbolnaviri. De fapt, la om alimentatia nu mai este doar fiziologie (asa cum activitatea sexuala nu mai serveste doar reproducerii), ci si filosofie (naturism, vegetarianism), cultura (cutume si traditii alimentare cu specific etnic), religie (interdictii diverse privind unele alimente, posturile), etica (falsi nutritionisti, regimurile miraculoase, alimentele falsificate, organismele modificate genetic) si chiar psihologie (valoarea afectiva si simbolica a alimentelor).

O abordare a alimentatiei din perspectiva etica, cvasiabsenta la noi, este deja prezenta in dezbaterile despre alimentatie, din ce in ce mai incluse pe ordinea de zi a actualitatii, in tarile dezvoltate.

O analiza profunda a continutului acestor dezbateri evidentiaza o ambivalenta pe care as delimita-o prin urmatorii termeni, care s-ar putea constitui si in subtitlul acestui eseu: Intre principii stiintifice si exagerari sau Intre util si nociv.

Raporturile alimentatiei cu starea de sanatate (de fapt cu mult mai mult - cu cresterea si dezvoltarea), functia terapeutica - preventiva si curativa, rolul patogen in unele imbolnaviri sau ca important factor de risc sunt demonstrate stiintific si impun sa se tina seama de toate achizitiile stiintifice in domeniu, sa se monitorizeze cu atentie efectele tuturor interventiilor, din ce in ce mai frecvente, in producerea alimentelor, impuse de diverse ratiuni, dar si de interese, de la necesitatea de a produce mai mult pentru acoperirea nevoilor in crestere ale populatiei pana la artificializare in scopuri comerciale prin tehnologii de sporire a atractivitatii - aspect, gust, culoare, crestere a duratei de conservare, lansari de reclame neaprobate stiintific sau insuficient fundamentate, privind, de pilda, stimularea imunitatii (prin ceaiuri diverse), scaderea in greutate si modelarea corporala, prevenirea unor imbolnaviri grave, performanta memoriei, a potentei sexuale si chiar cresterea capacitatii fertile etc., dupa cum se vede, domenii de cel mai mare interes pentru oameni, selectate cu grija de specialistii in marketing si reclama ai producatorilor si retelelor comerciale de desfacere a alimentelor.

 

Intre principii stiintifice si exagerari potential nocive

 

Dincolo de adevarurile, initial axiomatice, rezultat al observatiilor si experientei oamenilor, confirmate intre timp de cercetarile stiintifice:

• rolul alimentelor de origine vegetala - legume, zarzavaturi, fructe (dar nu alimentatie exclusiv vegetala, fiindca se ignora ca omul este omnivor de la aparitia sa, iar natura nu ne ofera, la speciile animale, exemple de convertiri de la ierbivor la carnivor, de la omnivor la ierbivor etc., structura aparatelor digestive si a sistemelor enzimatice fiind specifica pentru un tip sau altul de alimentatie),

• rolul alimentelor proaspete,

• reducerea cantitatilor de grasimi din dieta, mai ales cele de origine animala (dar nu excluderea lor),

• moderatie privind cantitatea de carbohidrati, mai ales a dulciurilor concentrate, de absorbtie rapida,

• cantitatea echilibrata de proteine, cu prioritate pentru cele furnizate de peste si de produse lactate, fara a exclude pe cele din carnea de mamifere utilizata, cum se stie, in alimentatia diferitelor populatii, in functie de traditii, cultura, religie,

• prioritatea fructelor, legumelor si zarzavaturilor,

• precautii si prudenta in folosirea suplimentelor nutritive, promovate zgomotos si exagerat de reclame, pe toate canalele media.

Dincolo deci, de aceste principii de alimentatie corecta, probata prin argumente stiintifice, de fiziologie, de biochimie, de dietetica (cea stiintifica), sub aceasta umbrela a "alimentatiei sanatoase" se aglomereaza din ce in ce mai multe teorii fara nicio baza stiintifica (pe parcurs ne vom referi la unele dintre ele), recomandari fanteziste fara niciun suport stiintific fiziologic sau dietetic, unele de-a dreptul nocive (vom reveni asupra nocivitatii unora dintre acestea), care deruteaza si manipuleaza populatia, promovate fara niciun fel de restrictie pe, practic, majoritatea canalelor media, de autoproclamati "nutritionisti", fara pregatire, unii iluminati cu aere mesianice, ezoterici, a caror filosofie si recomandari sunt din pacate preluate si introduse in comportamentul alimentar de din ce in ce mai multi semeni de ai nostri; este vorba de cei, ce nu sunt putini printre noi, cu structuri psihologice inclinate spre parapsihologic, paranormal, anxiosi fata de propria sanatate, nozofobi, cu obsesia de "a se alimenta sanatos" (ceea ce este firesc, nefireasca fiind exagerarea, preocuparea de alura obsesionala).

Situatia in care ne aflam - preocupari firesti, inclusiv ale comunitatii internationale pentru ceea ce s-a consacrat ca "securitatea alimentara" - coexista cu evolutii integrabile unei adevarate "psihoze a alimentatiei", nu singura de altfel a societatii contemporane (sfarsitul lumii legat de cifre rotunde ale secolelor - anul 1000, anul 2000 -, preziceri infirmate, intalniri cu asteroizi si ciocniri cu alte planete, cataclisme, epidemii si pandemii etc., unele cu suport in realitatea zilelor noastre si in viitor, dar care depasesc uneori pragul unei preocupari firesti, transgresand in obsesiv, in panicard).

Comunitatea internationala a replicat riscurilor care pot afecta sanatatea populatiei legate de o alimentatie necorespunzatoare, modificata industrial din diverse motive si interese, institutionalizand instante de monitorizare si control al securitatii alimentelor, concomitent cu largi actiuni de educatie. Europa si-a constituit un organism regional - EFSA, Autoritatea Europeana pentru Siguranta Alimentara. Problema alimentatiei a fost atasata, si de fapt integrata, doctrinei drepturilor omului, consacrandu-se ca un drept fundamental: dreptul la alimente sanogene.

Abordarea etica (si bioetica) a facut obiectul unor dezbateri si recomandari in cadrul unor forumuri internationale. Intre acestea: Declaratia de la Laguna (Tenerife, Insulele Canare, 5-7 decembrie 2000) - Patrimoniul umanitatii si drepturile omului - a inclus problema alimentatiei printre cele 15 principii adoptate, si anume: principiul IX: Resursele alimentare si supravietuirea, alaturi de alte principii fundamentale pentru umanitate - Genomul uman, Elementele mediului inconjurator, Climatul global. Organizatia pentru Alimentatie si Agricultura si Organizatia Mondiala a Sanatatii au elaborat Codexul Alimentar, care se refera, printre altele, la standardele legate de etichetele care se aplica pe alimente, la aditivi, factori contaminanti, metode de analiza si luare a mostrelor, igiena alimentelor, reziduurile medicamentelor in alimente si reziduurile de pesticide in alimente.

Etichetarea ecologica este deja obligatorie in tarile UE si in celelalte tari dezvoltate.

Problema apei, indisolubil legata de alimentatie, de nutritie, de prezervarea sanatatii, a facut obiectul unei alte reuniuni internationale Summit-ul de la Johanesburg, care a analizat Problema apei si a ecosistemelor din perspectiva reducerii surselor de apa potabila si a poluarii (scaderea surselor, concomitent cu cresterea poluarii).

Incepand cu secolul trecut, sanatatea omenirii a devenit si tinta a programelor politice. In trecut aceasta problema nu exista intre prioritatile politice ale conducatorilor. Legat de sanatate, s-au impus si concretizat in programe internationale si nationale problemele mediului, ale alimentatiei, ale apei potabile.

In anii ’80, in SUA, s-au materializat preocupari importante existente in aceasta tara, privind nutritia publica - conditie a sanatatii publice. A aparut o organizatie numita Urmarirea permanenta a alimentatiei populatiei, cunoscuta sub numele de Ce mancam in America. In problema alimentatiei s-a implicat chiar Senatul american, care a elaborat un document intitulat Raportul Comitetului Senatului American cu privire la nutritie si nevoile umane, care include cinci principii ale alimentatiei sanatoase: reducerea consumului de grasimi si colesterol; reducerea consumului de carne; reducerea consumului de zahar; reducerea consumului de sare; cresterea consumului de fructe, vegetale si cereale integrate. Dupa cum se vede, recomandari echilibrate care evita exclusivismul si interdictiile. Aceeasi tara, punand in practica invatamintele Studiului de la Framingham asupra factorilor de risc al bolilor cardiovasculare, care includ si factori alimentari, a reusit sa reduca morbiditatea si mortalitatea prin boli cardiovasculare de natura aterosclerotica (ca si Finlanda de altfel, care s-a remarcat printre tarile europene). In prezent, SUA sunt preocupate de prevenirea si combaterea obezitatii, in al carei determinism sunt implicati cum se stie, in primul rand, factori alimentari, desi ar trebui, in opinie personala, mai bine constientizati si cei predispozitionali, genetici.

Tot in anii ’80, in tara noastra s-a elaborat un program national "de alimentatie stiintifica"; desi includea si principii si recomandari stiintifice corecte, programul fiind o comanda politica, era nu numai asimetric (in sensul decalajului dintre recomandari si disponibilul in alimente in acea epoca), ci si manipulatoriu: alimente de calitate care erau exportate masiv nu faceau, in general, obiectul recomandarilor. Si in aceeasi situatie erau si unele fructe, pe care le importam in cantitati insuficiente doar de Craciun si de Paste. Principiul folosirii in alimentatie a pestelui (ne amintim sloganul "nicio masa fara peste!"), principiu valoros si demonstrat stiintific, nu putea fi materializat, deoarece singurul sortiment practic existent in magazine era stavridul congelat; si exemplele formalismului si subordonarii politice a Programului national de alimentatie stiintifica ar putea continua. De altfel, acest program a avut si o alta consecinta: compromiterea si plasarea in derizoriu a conceptului de "alimentatie stiintifica", altfel corect, care mult timp a fost tinta a ironiilor populatiei, pentru care alimentatia stiintifica se corela cu infometarea.

 

Organismele Modificate Genetic - o preocupare a bioeticii

 

Un alt moment care a impulsionat vigilenta alimentara a fost o reflectie aparuta in anii ’70 a specialistilor din domeniul agroalimentar, care au apreciat ca terenurile agricole existente nu vor putea face fata ritmului de crestere demografica si ca omenirea se afla in fata unei catastrofe prin infometare. S-au cautat solutii, intre acestea, interventii genetice asupra unor produse agricole si obtinerea prin mutatii a unor soiuri mai productive, mai rezistente si cu costuri de productii mai scazute; de fapt mai mult decat mutatii, de-a dreptul combinatii intre genele mai multor specii aflate pe niveluri diferite ale evolutiei.

Cele mai mari investitii le-au facut SUA, care au si obtinut productii mari si disponibilitati de export in tarile sarace, dupa 1996. Organismele Modificate Genetic (OMG), denumite de cei ce le resping si le contesta si "alimente Frankenstein", au determinat reactii pro si contra, controverse, culturile transgenice divizand lumea: de o parte SUA, sustinatoare a OMG (e vorba de culturi de porumb, soia, rosii, cartofi), de cealalta parte, Europa, care a inteles sa apere producerea naturala cu preturi mai scumpe si cu pierderea unor piete de desfacere. Argumentele tarilor europene preluate de bioetica se refera la posibilele influente asupra sanatatii consumatorilor de alimente transgenice si la posibile viitoare mutatii. Astfel, bioetica si-a largit aria de preocupari si in sfera vegetala, a produselor agroalimentare, in raport cu influentele asupra sanatatii oamenilor; intre timp, pozitia oficiala a UE s-a mai nuantat, acceptandu-se cultivarea catorva soiuri de porumb modificat genetic, dar instituindu-se un moratoriu asupra OMG si reglementari de interdictie si control. Cum era de asteptat, acestei politici oficiale i s-au raliat toate organizatiile ecologiste.

Aceeasi nevoie impusa de consumul in crestere a dus la scaderea alimentelor produse in mod natural si dezvoltarea industrializata a alimentatiei, ceea ce a introdus, prin tehnologiile utilizate, adaosuri diverse de crestere a productiei, de imbunatatire artificiala a aspectului, gustului s.a., asa-zisii "amelioratori", E-urile din ce in ce mai multe si mai diversificate, majoritatea pe baza de substante chimice, care s-au adaugat altor "tratamente" chimice - ingrasaminte, pesticide, ierbicide, aplicate culturilor vegetale, diverse antibiotice in cazul animalelor. Ca urmare fireasca, au aparut reactiile de protectie a consumatorilor prin organisme specializate si actiuni diverse, adoptate la nivel inalt, de politica de stat, prin reglementari de control riguros, monitorizare, sanctiuni pentru atentatele la securitatea alimentelor si, prin aceasta, la securitatea sanatatii. Privind OMG, chiar acolo unde sunt interdictii de cultivare a unor astfel de soiuri, consumatorii nu le pot evita din cauza globalizarii comertului, importurilor de "alimente fara frontiere".

Si, legat de OMG, nu se poate evita o intrebare: se vor putea integra acestea in programele de dezvoltare durabila? Greu de dat un raspuns transant, fiind nevoie de un timp necesar observarii unor posibile efecte negative asupra sanatatii umane.

 

Concepte si practici nestiintifice difuzate larg pe caile media

 

Reversul medaliei: in aceasta ecuatie "alimente sanogene = sanatatea populatiei" s-au insinuat si doctrine care de care mai fanteziste, cu pretentii de detinere a adevarului absolut, "nutritionisti" propovaduitori ai sanatatii depline, ai vietii lungi lipsite de suferinte si boli, daca respectam recomandarile si retetele lor. La mai vechile filosofii de nutritie, cu oarecare fundamentare si acceptate de multi - naturismul, vegetarianismul -, s-au adaugat: alimentatia in functie de grupele sanguine(!), hranirea cu alimente vii (de subliniat ca stramosii nostri din epoca de piatra, care consumau la inceput doar alimente crude, in stare naturala, pana la descoperirea focului, aveau o durata de viata de 18-19 ani, influentata desigur si de alti factori), alimentatia "bio", "eco", retetele "silhouette", dieta cu asa-zisele calorii negative(?), care, ne explica propovaduitorii acesteia, are la baza alimente pentru care organismul cheltuieste mai multa energie spre a le mesteca mai mult(!), acestea fiind caloriile negative; este vorba, ne lumineaza acestia, de legume care ar fi purtatoare de calorii negative. Domeniul pastrarii siluetei este un obiectiv intens speculat de neprofesionisti: regimurile Atkins si Zone, regimul disociat, regimul South Beach, dieta cu uleiuri naturale, regimul Seth Roberts (autorul cartii The Shangri-La Diet), care propune apa cu zahar si ulei de masline extralight consumate intre mese. Acest autor, care nu este medic, ci psiholog si nu are studii de nutritie, referindu-se la dietele bazate pe criteriul caloriilor, afirma ca acestea "se bazeaza pur si simplu pe minciuni", el inlocuind criteriul caloriilor cu gustul mancarii: consumul unor alimente gustoase slabeste, pe cand cele neapetisante... ingrasa. De retinut ca dieta lui Seth Roberts are deja multi adepti.

In legatura cu exagerarile in multiplicare continua ale recomandarilor unor pretinsi specialisti in diete de slabire, in raport cu riscurile de gravitate extrema, recent, Senatul Frantei a luat pozitie ferma prin masuri legislative de interdictie a difuzarii pe toate canalele media a ceea ce se cunoaste a fi programele ANA, cu alte cuvinte, promovarea anorexiei, metode, retete de slabire accelerata si garantata. Demersul Senatului a pornit de la nocivitatea acestei campanii agresive, care a facut numeroase victime, constand in decese, in special in randul adolescentelor, categoria cea mai receptiva si manipulabila de catre promotorii anorexiei. Acestia au fost acuzati de delict de propaganda nociva si de manipulare a populatiei impotriva propriei sanatati.

Este, iata, un exemplu care ar trebui urmat si de altii privind si alte conceptii, teorii, retete miraculoase in domeniul alimentatiei cu potential de afectare grava, in multe cazuri, a sanatatii oamenilor.

Mai recent, in Spania a aparut scandalul Herba Life, producatorul, intre altele, al unor preparate pe baza de plante care garantau slabirea celor supraponderali. Produsul s-a dovedit a fi extrem de periculos pentru sanatate prin toxicitatea inalta dovedita printr-o serie de teste stiintifice. Dupa cum se poate observa, domeniul slabirii corporale (insa atentie la metode, unele nocive, periculoase chiar, curele drastice la tineri, scaderea in greutate care se insoteste in multe cazuri si de scaderea imunitatii, a rezistentei la imbolnaviri si de alte dezordini in functionarea organismului) este foarte productiv si rentabil pentru autori, initiatori, intreprinzatori. Altii, insa, descurajeaza recomandarile si dietele de slabire, considerandu-le periculoase pentru sanatate. Ingrasarea dupa o cura de slabire a fost numita "efectul yo-yo", fenomen care ar afecta sistemul imunitar, facand organismul mai vulnerabil la infectii.

Mass-media au intuit rapid interesul acordat acestui subiect si il speculeaza fara limite, oferindu-se ca vehicul pentru o sumedenie de "idei", "conceptii", "programe", retete sustinute de "nutritionisti-intuitionisti" fara pregatire, fara argumente stiintifice, prententiosi si cu acces nestingherit la reclama pe caile media.

Cotidiane si reviste si-au delimitat o rubrica obligatorie, alaturi de cea rezervata "horoscoapelor", unde gazduiesc cu generozitate tot felul de recomandari, retete, oferind spatii largi unor nutritionisti veritabili, dar si altora inchipuiti; televiziunile fac acelasi lucru cu mijloace de convingere mai mari, audiovizuale. Din pacate, apar uneori si medici (nu este vorba de specialistii veritabili in nutritie si dietetica) care adera la tot felul de experimente pe seama credulitatii si sugestibilitatii unei proportii insemnate a populatiei, receptiva la sfaturi oferite de mass-media, nereusind sa le distinga pe cele corecte, stiintifice de cele fanteziste, fara fundamentare, ascunzand interese materiale, fara eficacitate sau chiar, de-a dreptul, nocive.

In urma cu ceva timp, am notat, vreme de mai multe luni, ceea ce au publicat cotidiane si reviste importante, materiale difuzate pe Internet, cu audienta semnificativa, ca si emisiuni in cadrul unor programe de televiziune in materie de alimentatie. Am avut surpriza, privind inventarierea alimentelor "interzise" ca nocive si "periculoase pentru sanatate" sa constat, cumuland toate "sfaturile", ca, practic, n-as mai putea manca aproape nimic; am gasit puse la zid toate felurile de carne, care "ar hrani celulele canceroase", stimuland dezvoltarea cancerelor, chiar pestele(!) in unele "sfaturi". Produsele lactate, care ar stimula, prin secretia de mucus pe care o determina, dezvoltarea acelorasi celule care "se hranesc"(?) cu acest mucus; in opinia acestor "specialisti" care n-au habar de mecanismul oncogenezei, celulele canceroase ar fi un fel de animalute care se indoapa cu mucus, preparate din carne si alte bunatati; un material difuzat pe Internet, cu aparenta de argumentare stiintifica, avertizeaza sententios: "Otrava din preparatele fainoase"(!). Autorii, a caror pregatire nu e precizata, sustin ca peste 1.000 de produse alimentare contin substante cancerigene (din nou obsesia si psihoza cancerului) prezente mai ales in preparatele fainoase. Sunt puse la zid produsele de panificatie si patiserie (fara alte precizari), pop-corn-ul, painea prajita, sticks-urile, biscuitii, gogosile, adica, practic, fainoasele in intregime.

O situatie speciala o au cartofii prajiti, mult acuzati in ultimul timp ca ar fi la originea multor cazuri de cancer din cauza produsului secundar rezultat prin prajire in ulei, acrylamida; personal nu am comentarii negative privind toxicitatea acrylamidei, dar nu sunt convins de urmatoarele: un cercetator din Nürnberg afirma ca, anual, in Germania mor din cauza cartofilor prajiti 800 de persoane. Cartofii prajiti fac mai multe victime decat accidentele de circulatie! Terifianta boala ale carei cauze sunt inca putin cunoscute, de aici multitudinea de cauze si de teorii etiologice, alimenteaza o anxiofobie (cancerofobie) generalizata, careia ii cad victime, daca se poate spune asa, o mare parte dintre alimente. Desi nu se poate nega relatia: cancer (unele forme ale acestei boli) si alimente (unele alimente), in domeniul etiologiei acestei boli exista inca multe necunoscute. Ramane de vazut daca, in timp, eliminand factorii etiologici alimentari (atat de multi insa incriminati, in functie de autori), se va reduce morbiditatea oncologica.

Vedetele din prezent ale alimentelor cu virtuti preventiv-curative, adevarate medicamente, sunt vinul rosu, uleiul de masline, ceaiul verde, timpul urmand sa valideze calitatile care le sunt atribuite. Daca cei mai multi sunt de acord ca uleiul "cel mai sanatos", cel mai indicat pentru consum este uleiul de masline, creditat nu numai cu functie preventiva, dar si curativa, aflam de la altii ca: cel mai sanatos ulei este cel de floarea-soarelui. Ce sa mai credem, pe cine? Pe baza caror argumente (argumentul stiintific, probator fiind punctul slab al tuturor acestor teorii care deruteaza consumatorul)? Din alte recomandari aflam ca vigoarea sexuala poate fi sigur dobandita, crescuta prin consumul de scoici, capsuni, migdale; iar ardeiul iute ar rezolva infertilitatea. Altii gasesc ca exista alimente "antistres", oferindu-ne o reteta sigura pentru eliminarea si a acestui flagel al vietii moderne.

 

Profitul comercial cu orice pret incalca etica alimentatiei

 

Si, asa cum se intampla de cate ori patrunde in actualitate o problema atat de direct implicata in sanatatea si viata oamenilor, apar si interese pentru profit in favoarea producatorilor, procesatorilor, comerciantilor de alimente. Speculand aspiratia, fireasca de altfel, a omului de a se bucura de sanatate, fundamentul prosperitatii, fericirii, realizarilor, marketingul creeaza brand-ul "sanatos" (adjectiv extins dincolo de alimente si la alte zone) care vinde foarte multa publicitate si aduce profituri uriase, cel putin producatorilor si advertiserilor. Oamenii au facut un fel de obsesie in a manca sanatos, aceasta devenind miza reclamelor exagerate scapate de orice control. Prea putini dintre cei ce-si prezinta produsele aduc argumente pentru demonstrarea "stiintifica" a efectelor benefice despre care vorbesc, care sunt in realitate pseudostiintifice: marturii ale unor persoane: "m-am simtit mai bine... mi-am imbunatatit imunitatea"… etc. sau doar afirmatii fara niciun suport: stimuleaza imunitatea, previne cancerul etc. si alte astfel de gaselnite publicitare sau metode indirecte, mai subtile, de psihologie subliminala.

Se merge mai departe si se apropie alimentul de medicament, in incercarea de a-l impune si ca medicament, ceea ce, desi nu se pot nega interrelatiile intre aliment si starea de sanatate, este exagerat, cata vreme anumite alimente sunt recomandate ca alternativa la medicamente in unele imbolnaviri severe care nu pot fi private, fara riscuri, de medicatia necesara. Un singur exemplu, dintre multe altele: anumite amestecuri de plante si ceaiuri miraculoase care garanteaza vindecarea(?) diabetului; de fapt, in alte cazuri, si oprirea in evolutie a cancerului, a bolii Alzheimer. Sunt alese, dupa cum se poate lesne observa, boli grave care ameninta viata.

S-au creat, ca urmare, produse denumite "alicamente" termen fortat si confuz, in opinie personala, care va fi greu sa se consacre, fiindca nu acopera o realitate, nu va putea delimita o categorie fundamentata stiintific.

Suntem bombardati cu o multime de produse, o adevarata piata, foarte rentabila pentru cei ce speculeaza in acest domeniu al relatiei "aliment-sanatate", dincolo de decenta suportului stiintific al stiintelor nutritiei si dieteticii.

Concepte mai mult comerciale si filosofice decat stiintifice - fitness, anti-aging, naturism s.a. -, produse de tipul nutrientilor, suplimentelor alimentare, produselor naturiste invadeaza piata alimentelor, patrunzand chiar si in farmacii, agresand oamenii si amplificand consumerismul. Standurile producatorilor de astfel de produse, prezentate ca miraculoase, au patruns si la congresele medicale de tinuta stiintifica. La un recent congres la care am avut ocazia sa particip, aproape o treime dintre firmele prezente cu standuri erau producatoare de astfel de produse - nutrienti, suplimente etc. -, inclusiv cu brand-urile clasice: "previne si vindeca cancerul", "prelungeste viata", "garanteaza sanatatea perfecta, vigoarea, virilitatea" etc., ceea ce, se poate lesne aprecia, afecteaza tinuta stiintifica cuvenita unui congres de medicina, in epoca "medicinii bazate pe dovezi". S-ar putea ca, in unele cazuri, sa fie vorba de compromisuri si concesii in schimbul obtinerii unor sponsorizari, ceea ce nu constituie o scuza si contravine eticii.

A fost salutara pozitia CNA, facuta publica in urma cu 2-3 ani si din pacate nereluata de atunci, prin care se atragea atentia televiziunilor de a opri valul de reclame privitoare la suplimentele nutritive. Pe de alta parte, suplimentele nutritive tenteaza patrunderea pe piata medicamentelor, pe de alta, isi pastreaza statutul privilegiat de a se sustrage regulilor reclamei care se aplica medicamentelor.

 

Orthorexia - o nevroza a comportamentului alimentar

 

Sunt autori care integreaza preocuparile exagerate ale multora dintre semenii nostri de "a manca sanatos", de a-si prelungi viata, de a evita imbolnavirile, de a-si creste performantele in toate domeniile printre nevrozele specifice civilizatiei contemporane, marcate de diverse anxietati si fobii, obsesii, manii, stari de dependenta - nozofobia, jogging-ul, naturismul, mania culturismului si a fitnessului, dependenta de Internet, de telefoane mobile, si tot legat de acestea, nomofobia s.a. Desi unele dintre acestea au si o parte de efecte benefice, exagerarile, preocuparile obsesive, religiozitatea practicilor le introduc in perimetrul nevrozelor. Intelesul de nevroza, in acest caz, delimiteaza nu atat entitatea morbida pe care o cunoastem, cat dezechilibre ale comportamentului, obsesii, manii.

O astfel de nevroza a fost recent individualizata de nutritionisti (cei adevarati, si nu cei pretinsi) si psihologi, numita orthorexia, care nu semnifica, cum ar sugera-o numele conferit: apetit normal, echilibrat, in opozitie cu anorexia sau hiperorexia (bulimie), ci obsesia de a se alimenta corect.

Cei care sufera de orthorexie se simt tot timpul terorizati de teama, de alura anxioasa si fobica, ca nu cumva sa consume mancaruri nesanatoase, periculoase, toxice. Sunt prudenti si suspiciosi fata de toate mancarurile existente, isi reduc continuu numarul de alimente acceptate, urmaresc presa si noteaza tot ceea ce apare in legatura cu alimentele periculoase, cantaresc cu grija, si la propriu si la figurat, ceea ce decid sa consume.

Prin urmare, orthorexia este obsesia de a se hrani cat mai corect posibil. Aceste persoane respecta un mod de a se hrani foarte strict, alcatuindu-si un meniu considerat in opinia lor sanatos, intocmit cu mare grija si strictete, iar daca nu reusesc sa-l respecte sunt chinuite de stres, de ruminatii; petrec zilnic ore intregi (ceea ce ii sustrage de la alte activitati) cu organizarea propriului meniu; adesea isi portioneaza in mod strict mancarurile, le impacheteaza pentru a le consuma la anumite ore si intra in panica daca, din diverse motive, sunt silite la abateri de la acest program.

Cautarea permanenta de a consuma "alimente sanatoase" creeaza o dependenta asemanatoare dependentei altora de consumul de alcool; aceste persoane ritualizeaza hranirea, act firesc, fiziologic, bazat pe unul dintre instinctele esentiale.

Tulburarile care apar in acest domeniu induc modificari ale autocontrolului care ia forme bizare, persoanele nu mai reusesc sa-si tina in propriile maini evenimentele importante din viata proprie; autocontrolul este substituit de diferite dependente. Este vorba, in sens mai larg, de un fenomen social, in sociogeneza acestei nevroze intervenind agresivitatea marketingului, atacul reclamelor, stimulii psihologici subliminali care induc in oameni ideea consumului exagerat si manipularea catre anumite produse. Este de remarcat ca sporurile ponderale observate la populatiile din majoritatea tarilor dezvoltate au printre cauze si agresivitatea reclamelor producatorilor si comerciantilor de alimente. In acest proces intervin, derutand si mai mult, aspecte ale concurentei intre producatori: nu numai ca-si lauda produsul propriu, dar se fac aluzii la nocivitatea produselor concurentilor, unele de-a dreptul cancerigene, tema favorita in atacarea concurentilor, ca de altfel si in promovarea unor produse care vindeca aceasta boala.

Problemele ridicate in acest eseu trebuie intelese corect: recunoscand riscul artificializarii alimentelor prin industrializare, adaosuri diverse s.a., este necesar sa combatem aberatiile unor falsi nutritionisti, sa promovam o corecta educatie alimentara, sa prevenim nevrozele amintite, cu alte cuvinte, sa stimulam o abordare etica a alimentatiei, atat de necesara in contextul descris in eseul prezent. Fiindca, din pacate, din ce in ce mai multi factori ai civilizatiei contemporane ameninta eticul, tendinta evolutiilor contemporane inclinand balanta spre nonetic si impunand vigilenta si corectie permanente. Inclinatia tot mai pronuntata spre nonetic in societatea contemporana explica amploarea masurilor de corectie, control, punitie - educatia, legislatia, justitia, politia -, care nu si-ar avea locul intr-o lume perfect etica, evident, utopica.

 

Bibliografie

 

Mincu Julian, Mogos T. Viorel, Bazele practice ale nutritiei omului bolnav, Editura Coresi, 2000.

Pop Cora - Nutritia - mondenitate sau necesitate? Pledoarie pentru echilibru, Medic.ro, nr. 23/aprilie 2006, pag 12-15.

Psatta Sorin - Strategy & Research Director Graffiti BBDO, octombrie 2005.

* Plantele modificate genetic pe agenda UE, in Banii Nostri, nr. 7, serie noua (270) 5 febr.-2 martie 2008, pag. 1-2.

* Declaratia de la Laguna - documente finale - Tenerife, Insulele Canare, 5-7 decembrie 2000.

* Summit-ul de la Johannesburg - Problema apei si ecosistemelor, 2002.

* Infomedicina Magazin, anul IV, nr. 7, septembrie 2005, pag. 1.

* Dietele, periculoase pentru sanatate, www.compact.info.ro.

* Organisme Modificate Genetic, Vital, anul I, nr. 19, 9-15 oct. 2001, pag. 2.

* Seminar Antistres, lectia I - Nutritia - Note de curs, New Start, Bucuresti, 1995.

 

* Doctor, presedintele National Roman de Bioetica al UNESCO.

 

 

NICOLETA DANDU*

Protectia vietii - onorata prin Premii Nobel pentru Pace: dr. Henry Kisinger si Al Gore

 

Personalitatile dau viata principiilor si masurilor corespunzatoare pentru infaptuirea acestor principii. Apararea mediului si, implicit "apararea vietii" intra in acest sistem. Doua personalitati contemporane au avut si au aceasta prerogativa, recunoscuta prin acordarea Nobel pentru Pace: dr. Henry Kissinger si Al Gore.

 Numai razboiul sau amenintarea pacii ii scot in evidenta pe marii luptatori pentru "apararea vietii".

Dr. Henry Kissinger, in calitate de sef al de Stat al SUA, a pus capat razboiului din Vietnam - un razboi antiecologic, putem spune -, si aceasta datorita folosirii napalmului, ceea ce a dus la distrugerea totala (nu doar a vietii oamenilor, dar si a vegetatiei din zonele de conflict. Si aici, oricat ar parea de batatorit, drumul care duce catre afirmatia poetului: "ramas cerul, fierbinte si gol"). Dr. Henry Kissinger a fost onorat pentru activitatea sa cu Nobel pentru Pace (1973).

Al Gore, vicepresedinte al SUA, a militat neintrerupt ca luptator contra poluarii, pentru "apararea vietii" si, la rândul sau, a fost onorat pentru aceasta activitate cu Nobel pentru Pace (2007). "incetarea raului - formula idealista a presedintelui Statelor Unite Woodrow Wilson (1929) -, «limitarea binelui» ar fi solutia diplomatica exprimata in limitele exterioare ale posibilitatilor" (dr. Henry Kissinger in dialog cu Emil Hurezeanu, TV, 16 decembrie 2007).

In ceea ce-l priveste pe Al Gore, referitor la politica de protectie globala a mediului, consideram ca se situeaza pe aceleasi coordonate, in recomandarea metodologiei pentru realizarea "dezvoltarii durabile".

De fapt, diplomatia ecologica pentru supravietuirea naturii si a vietii a primit importanta reala. Doua personalitati ale diplomatiei mondiale rasplatite cu Nobel pentru Pace, Henry Kissinger si Al Gore, se pronunta cu fermitate in privinta obligatiei prioritare de a actiona pentru supravietuirea umanitatii. Ilustrativ, raportul pace-razboi este infatisat in opera lui Rubens - deopotriva diplomat si pictor - in lucrarea si Pace (sec. XVII), in care se simte viata pulsând, precum si in opera lui Picasso,  (sec. XX), in care razboiul si moartea sugereaza imaginea nimicirii Vietii.

Cei doi premianti ai pentru Pace alcatuiesc un tablou de salvare a vietii, inca posibil pentru umanitatea contemporana. Apararea vietii include, alaturi de un mediu sanatos, si o ambianta de viata frumoasa in care merita sa traiesti. Viata contemporana presupune o cooperare spre o fuziune completa: complexul rezultat intre etnii si mentalitati afecteaza, in egala masura, viata fizica si pe cea spirituala.

Am fost martor direct, in calitate de corespondent de razboi, acreditat , in timpul crizei din Kosovo (1999) la o problematica ce face parte din viata contemporana, din istoria recenta. Distrugerea prin "bombardament ecologic" a podurilor de pe Dunare de catre aviatia americana, pentru "salvarea vietii" celor expusi exterminarii etnice, nu a putut fi asa de "curata", precum fusese planificata, si a lasat, in mod evident, urme de deteriorare a mediului (ca sa nu mai vorbim de traumele umane).

Nu pot fi neglijate nici valorile culturale care, odata distruse, sunt de neinlocuit pentru o viata spirituala sanatoasa. Distrugerea acestora are loc fie prin acte de violenta belicoasa, fie ca urmare a calamitatilor naturale, dintre care pe primul loc se situeaza cutremurele si, mai nou trait si constientizat,  fenomenul tsunami.

Perspectiva Europene prin "sperante" tinde spre un mediu sanatos durabil. Franta, care are o pozitie dominanta in Europeana, intareste ideea de unitate europeana, caci, sa nu uitam, Uniunea a fost initiata de Robert Schuman. Se poate vorbi despre o schimbare de orientari privind influenta Frantei in confirmarea dreptului omului la libertate, la democratie. In esenta este vorba despre "sperantei" omului de a trai intr-un mediu natural si spiritual in care profetia trebuie inlocuita cu speranta, ingemanata cu viitorul.

Presedintele Frantei, Nicolas Sarkozy, traseaza aceasta orientare a Frantei de inlocuire a "" prezent cu specific economic, ca valoare dominanta in viata internationala, cu "" spre un "universal" care concretizeaza viitorul. In recenta marturisire publica, émoi- carte ce constituie o sinteza a gândirii sale -, Nicolas Sarkozy afirma, in capitolul si drepturile omului: "Nu ader la aceasta Realpolitikcare ar vrea ca in numele intereselor economice superioare sa ne uitam principiile. In primul rând al intereselor se afla respectarea drepturilor omului. In viziunea mea - afirma Sarkozy- acest lucru nu reprezinta un «detaliu». Este fundamentul notiunii insesi de comunitate internationala".

Presedintele Frantei, de aceasta data in calitate de analist politic, precizeaza: "este vorba de a impune un model, de a da lectii, de a ne erija in garant al binelui, in fata universului raului, ci si mai putin de a ne preta la un soc al civilizatiilor. Este vorba de a fi credinciosi principiilor democratice, care ne impun datoria de a fi deschisi"1.

Oare declaratiile categorice ale lui Nicolas Sarkozy, presedintele Frantei, privind "vietii" nu il situeaza pe pozitia de candidat la Nobel pentru Pace, ca un continuator necesar al actualitatii dinamice? Conditii ar fi, dar conjunctura decide.

Incheiem cu meditatia finala a dr. Henry Kissinger, din tratatul sau "magnum", (All, Bucuresti, 2002), aplicabila si la ceea ce am denumit "protectiei mediului": "wilsoniene ale trecutului Americii - pace, stabilitate, progres, libertate pentru omenire - va trebui sa fie cautate intr-o calatorie fara sfarsit. «Calatorule» - spune un proverb spaniol -, «nu exista drumuri. Drumurile se fac pasind»". Sa pasim cu incredere pentru "protectia vietii".

 

*  "cum laudae" in stiinte umaniste al Bucuresti; master in Dreptul international al mediului, Ecologica din Bucuresti.

1. Nicolas Sarkozy, , RAO, Bucuresti, 2007, p. 203-204.

 

 

EDGAR MORIN

Cand viata tehnocratizata aduce catastrofe ecologice

 

Edgar Morin, filozof si sociolog, director de cercetari emerit la  - Paris, a dezvoltat teza complexitatii omului si  a lumii. Lucrarea sa Méthode (Du Seuil, 6 tomuri) l-a afirmat ca "al complexitatii". Este considerat drept unul dintre fondatorii bazelor teoretice ale ecologiei politice. Ultimul volum in domeniu (’an I de l’Ère écologique, 2007) afirma "principii" ale sperantei depasirii impasului ecoclimatic. Este si un bun cunoscator al evenimentelor din mai 1968, pe care le-a analizat "la cald", in volumul Breche, a carui a treia editie a aparut recent. Interviul transmutation culturelle (din care redam mai jos un fragment) a fost realizat de J.J. Brochier si publicat in Magazine Litteraire nr. 112-113, mai 1976.

 

Pana in ’68, sociologia era pe primul loc: sociologia anchetelor, a chestionarelor, a sondajelor. Era euforica si triumfalista. Sociologii se credeau oameni de stiinta datorita faptului ca, jucandu-se cu cifrele, ii imitau pe cei in halate albe si, in acelasi timp, raspundeau unei nevoi; economistii tehnocrati ajunsesera la o limita, la inceputul anilor ’60, cu planificarile si strategiile lor si realizau ca le lipseste factorul irational, factorul uman. Si faceau apel la sociologi. De unde si inmultirea anchetelor asupra factorului psihosociologic.

La declansarea lui mai ‘68, economistii tehnocrati au realizat ca anchetele sociologice nu au servit efectiv la nimic, poate chiar au deformat conceptia lor despre realitate, ceea ce a dus la pierderea credibilitatii acestora in fata aparatului de stat. In acelasi timp, sociologii si-au pierdut credibilitatea si in randurile studentilor, care isi inchipuiau ca sociologia le va permite sa inteleaga societatea in ansamblul ei. Or, acestia descopereau o tehnica improvizata, o disciplina subreda. Sociologia oficiala, chiar si inainte de a aparea ca stiinta, devenise o disciplina senila: exista sociologia muncii, a timpului liber, a habitatului etc., dar nu exista sociologie. Mai ‘68 a dezvaluit, celor care se supuneau orbeste spalarii de creier universitare, nu numai ca sociologia nu ii invata nimic, dar si ca ii impiedica sa inteleaga si ingreuna cunoasterea (ceea ce a favorizat din plin propagarea ideologiei marxiste, care raspundea, prin dogmatismul sau, nevoii de coerenta si, prin totalitarismul sau, nevoii de acoperire sistematica a tuturor domeniilor).

Din punctul meu de vedere, am beneficiat, in mod involuntar, de prabusirea acestei sociologii oficiale. Cum aceasta ajunsese la un nivel scazut, apropiat de nivelul meu, credeam ca am ajuns efectiv "pe val". Din cauza ca sociologia isi pierduse credibilitatea, a devenit un fel de ketchup pentru toate sosurile jurnalistice. Eram sunat de diverse redactii de ziar pentru a mi se cere "punctul de vedere al sociologului" asupra asasinului din Troyes, asupra pornografiei, a luarii de ostatici, a certurilor casnice. Sociologul devenise specialistul bun la toate, chiar daca cei care puneau intrebarile nu erau interesati de raspunsuri. Totul continua in mod automat, masinal, astfel incat nimeni nu mai credea in masinarie.

In ceea ce priveste stiintele exacte, situatia era foarte clara in America, unde  tinerii fizicieni sau tinerii biologi abandonau cercetarea. Acestia stiau ca, pe de o parte, cercetarile lor nu duceau decat la descoperirea unor tehnologii ce aveau sa fie integrate in masinaria politico-militara si deci stiinta lor avea sa fie aservita (desi savantii generatiei lui Einstein si Oppenheimer refuzau sa considere ca cercetarile lor sunt direct legate de bomba atomica sau de razboiul biologic si chimic). Pe de alta parte, stiinta, care era dificil de inteles si pentru savanti, devenea un mijloc de a ingreuna cunoasterea. De unde si inclinatia spectaculoasa spre poezie, spre arta, spre misticism. In acel moment - si este vorba despre un fenomen puternic alimentat de mai ‘68 - gandirea se concentra pe lucruri interzise prin tabuurile structurilor gandirii traditionale. De exemplu, ideea de progres. Progres, tehnica, stiinta, tot ce era evident si nu putea fi altfel. Si toti cei care vedeau lucrurile din perspectiva traditionala erau catalogati drept reactionari.

Astazi, dincolo de discursurile atat de eterogene, precum cel al lui Foucault sau cel al ecologiei, am inceput sa intelegem ca ratiunea pe baza careia ne duceam existenta putea fi foarte bine o forma de nebunie care ascundea si incrimina ca "irational" un strat esential al realitatii. Nu este aceasta ultradiviziune, numita rationalizare, a muncii, o nebunie care distruge orice urma de interes, de raspundere si de sens din viata muncitorului? Nu este rationalizata si viata cronometrata, birocratizata, tehnocratizata? Nu aduce schimbari fiziologice, nu duce la catastrofe ecologice?

Indraznim sa punem aceste intrebari fara a ne astepta sa ni se raspunda, in mod obligatoriu. "Atunci, promovati intoarcerea spre pamant, ca Petain?" Sau, mai bine: "la indoiala ratiunea, deci sunteti un mistic, un debil".

Stim acum ca ratiunea, daca este rezonabila, trebuie sa recunoasca ca nu poate rationaliza totul. Ratiunea trebuie sa se aduca pe sine insasi intr-o situatie de criza. (Adorno a facut-o deja, intr-o lucrare foarte frumoasa numita ratiunii). Exista astazi, pe langa un metamarxism, un metarationalism si un metascientism, a caror nastere a fost favorizata de mai ‘68, dar care au ramas in faza embrionara si care sunt combatute de tendintele reactionare de dupa mai ‘68.

 

Prezentare, selectie si traducere - Andrei Dutu

 

 

MIRCEA DUTU

Mai ‘68 in cautarea propriei istorii

 

La patru decenii de la producerea lor, evenimentele din mai 1968 au intrat in memoria colectiva si istorica a umanitatii, intrucat au zguduit constiinte, au marcat gandirea contemporana si au influentat atitudini socio-politice si civice, mai ales in lumea occidentala. Miracolul economic aferent "reconstructiei postbelice" isi epuizase efectele si devenea inabusitor prin conformismul pe care il impunea, oferta statului-providenta ce promitea "egalitatea in bunastare" se dovedea o simpla amagire, iar valorile ordinii sociale si legitimitatii absolute dominau oficial.

Atingerea punctului maxim de suportabilitate al "datului social, politic si cultural" a generat o explozie protestatara perceptibila la nivel mondial. Intr-adevar, socul a fost atat de puternic incat s-a manifestat, in masuri diferite si sub forme diverse, deopotriva la Chicago, Paris, Berlin sau Roma, dar si la Praga, adica dincolo de Cortina de Fier. In orice caz, "momentul ‘68" avea sa influenteze covarsitor, cu precadere evolutiile la nivelul stangii democratice, in cautarea unui rol nou si a celor mai potrivite forme de exprimare.

Ampla miscare proteiforma, puternic contestatara, manifesta mai intai si profund in planul ideilor, a marcat nu numai modul de a face politica, relatiile de cuplu ori cele dintre generatii, dar si raporturile intre umanitate si mediul sau natural de existenta. Prin intoarcerea la natura, in conditiile si ca o reactie la afirmarea deplina a revolutiei industriale, cu toate binefacerile, dar si cu relele sale de ordin ecologic si nu numai, omul incerca si o impacare cu mediul, si nu una oarecare, ci chiar intr-o forma ce se voia definitiva si totala. Era considerata singura cale de a continua marea aventura a omenirii ca specie intre specii, prin subordonarea mitului destinului prometeic unuia nou: cel al confundarii cu mediul planetar de apartenenta. In sfera expresiilor concrete, atunci si astfel s-a ajuns, pe filiera contestatara, la aparitia miscarii ecologiste, prin afirmarea "ecocivismului de strada" si cristalizarea elementelor teoretice ale ecologiei politice.

Asa cum remarca mai tarziu unul dintre pionierii sai (A. Gorz, 2006), ecologismul militant s-a nascut, la nivel practic, sub forma unei miscari de protest, adesea violent reprimata, impotriva confiscarii spatiului public de catre megaindustrie, infrastructura si constructii, a poluarii sale masive, ca o rezistenta a locuitorilor marilor orase care nu mai era o simpla "aparare a naturii", ci se transforma intr-o lupta impotriva dominatiei, a distrugerii unui bun comun de catre forte private, sustinute de stat, care negau majoritatii dreptul de a-si alege modul de a trai impreuna, de a produce si cel de consum.

Metamorfozele de peste timp ii fac aproape de nerecunoscut pe razvratitii fondatori, iar ideile lansate atunci s-au transformat si imbogatit pana aproape de nerecunoastere. Cine mai asociaza, de pilda, pe "cel rosu", figura centrala a miscarii de la 22 martie, care, in fruntea unui grup de studenti de inspiratie anarhista, a ocupat din Nanterre si a blocat , cu combativul eurodeputat verde de azi, Daniel Cohn-Bendit, ce se considera "libertar"? Sau se mai pot confunda, de exemplu, tezele radicale ale unor, pe atunci relativ necunoscuti, I. Illich, A. Gorz, S. Moscovici, E. Morin s.a. asupra vietii cotidiene, scolii ori necesitatii unei ecologii politice cu filonul divers al ecologismului postmodern?

Idei lansate sub impresia baricadelor ridicate sau inlaturate in urma cu patru decenii, precum denuntarea cresterii fara limite a productiei si a consecintelor sale nefaste asupra mediului (H. Marcuse), teza "" ca solutie de reducere a "ei" ecologice (I. Illich, J. Ellul), nevoia unei etici a mediului si principiul responsabilitatii (H. Jonas) etc. au reprezentat impulsuri importante pentru forjarea unui fond ecologist propriu de idei si concepte. Fara o filiatie cu o identitate internationala si, cu atat mai putin, cu una nationala, nascuta din mare ingrijorare fata de degradarea calitatii naturale a vietii si, mai apoi, cea a supravietuirii, ecologia politica se manifesta, asa cum remarca deja in anii 1970 S. Moscovici, drept o miscare orientata spre o "a vietii", care nu se poate multumi sa urmeze o oarecare lege istorica sau sa urmareasca orizonturi economico-sociale de netrecut. Lectura textelor publicate acum 40 de ani creeaza impresia, care mai persista intr-o oarecare masura si astazi, ca ecologia nu e decat partea vizibila a unui aisberg, care mascheaza punerea in discutie nu numai a virtutilor stiintei, dar si a sistemului socio-politic si modelelor economice existente. Nu era vorba de o noua ideologie, in sensul traditional al termenului, ci de faptul ca luarea in considerare a mediului si a problemelor sale devenea o necesitate pentru oricare politica adevarata si serioasa. In acest context, ecologismul aparea ca o miscare critica a societatii industriale, care dorea sa promoveze emergenta unei civilizatii fondate nu atat pe materie, cat pe informatie, tinzand nu atat catre crestere cantitativa, ci spre progresul calitativ. El cere o veritabila revolutie pentru a reconcilia necesitatea culturii si nevoia de natura. Ambitios, noul curent pretindea sa se distinga de idealism si de materialism, de colectivism si de individualism, de conservatorism si de scientism. Conceput ca un nou umanism, el impingea omul in natura, spre reintegrare si potentializare a noului statut. Cat a reusit nu este cazul sa stabilim acum si aici.

Ce este sigur e ca mostenirile miscarii de acum 40 de ani raman semnificative si evidente, chiar daca unii, precum presedintele francez, neoconservatorul N. Sarkozy, si-au propus "lichideze" efectele lui "‘68" si sa traga definitiv foaia uitarii asupra lor. Fara spiritul de revolta de atunci si stigmatizarea relelor unui sistem anchilozat, nu s-ar fi ajuns nici la teoria "politici a civilizatiei" (E. Morin), pe care nimeni altul decat actualul titular de la palatul Elysée a proclamat-o ca axa a unui posibil proiect asupra viitorului. Dimpotriva, cei mai multi considera ca ideile lansate si sperantele nascute atunci nu au constituit decat inceputul unui reviriment al radicalismului social si al gandirii critice, fertile in planul ideilor si cu urmari notabile in cel al practicii sociale complexe. Indiferent de asemenea dispute, pentru problematica environmentala, "" saizecisioptist a insemnat anul I al ecologiei politice. Privit din aceasta perspectiva, momentul ’68 nu inseamna atat o povara a trecutului, cat o sansa ce a fost acordata viitorului si valorificata de acesta.

In contextul comemorativ al acestei perioade, o intrebare devine tot mai insistenta: un nou mai ‘68 mai este astazi posibil?

Avem in fata doua raspunsuri diametral opuse, publicate de cotidianul Tribune. Primul, afirmativ, al filosofului B. Stiegler, care considera ca multidimensionala criza energetica, alimentara, climatica, financiara, mutatia tehnologica majora ori tensiunile intergenerationale ar constitui "" declansarii unui seism planetar. Opacitatea si iresponsabilitatea "" ar favoriza astfel o reactie radicala din partea unui tineret care nu mai consuma pentru a consuma ori, pur si simplu, nu mai cauta un loc de munca, ci o munca in care sa gaseasca implinirea aspiratiilor sale.

Dimpotriva, istoricul comunismului St. Courtois formuleaza un "" hotarat, insa cu explicatii cel putin indoielnice. Considera el ca o repetare "cutremurului" de acum patru decenii nu este posibila, intrucat contextul economic, societatea si aspiratiile tineretului ar fi radical diferite. Tinerii de astazi nu ar mai avea un obiectiv politic real si precis, ci nemultumirile lor s-ar indrepta impotriva pregnantei autoritatii patriarhale, prezenta in familie, intreprinderi si chiar in universitati. Pentru ca o noua "majora" sa devina posibila, ar trebui ca tineretul sa fie mult mai putin "" si mult mai disperat decat este, lucru greu de realizat.

Puse fata in fata, "in oglinda", realitatile de acum 40 de ani si sperantele din 2008 nu converg spre concluzii ferme. In 1968, generatia tanara se plictisea in abundenta materiala, astazi traim spaima penuriei (mai ales energetice, dar si alimentare). Ieri tinerii aveau incredere nelimitata in viitor, acum se proclama, cu emfaza, drept o generatie de sacrificiu. La debutul anilor 1970, era ecologica isi anunta prezenta glorioasa; la cumpana de milenii si de veacuri, criza ecoclimatica punea sub semnul intrebarii formula de (con)vietuire pe Terra.

Nascut in spiritul contestatar al lui mai ‘68, ecologismul militant - civic si politic - este in cautarea unor noi si decisive forme de afirmare.