Pe aceeași temă
Mai mult de 50 de ani de practică spirituală dubioasă au redus calitatea rostirii filosofice contemporane la un exerciţiu vecin cu exhibiţionismul şi mai întotdeauna alipit campaniilor ideologice. Filosoful a dispărut din câmpul reflecţiei tari, exact în măsura în care a apărut, masiv promovat, în postura de superstar revoluţionar şi enigmă şic. Reflecţia a devenit, astfel, mai uşoară: o plimbare în acelaşi timp acidă şi superficială printre clişee justiţiare şi petarde lingvistice întunecate. Dispariţia filosofului „rău“, a acelui spirit care nu se lasă şi nu se lasă dus de curente a pus capăt unei tradiţii dense şi a inaugurat gratuitatea adesea criminală în raport cu misiunea pedagogică a maestrului spiritual. Filosoful a început să magnetizeze ocult şi să atragă fani. Discipolii au fost scutiţi de probele iniţierii, pur şi simplu pentru că noii „filosofi“, de la Sartre citire, au desfiinţat baremurile şi au trecut la recrutarea de clone şi cópii.
După 1945, spiritul european a continuat să reţină, vlăguit şi confuz, nomenclatorul profesional al reflexiei. Măcar nominal, filosofii n-au dispărut. Filosofia nu s-a retras, însă filosofii au devenit altceva. Figura solitarului care rosteşte oracular inepţii existenţiale sau refuză să fie clar, invocând o dramă lingvistică privată, a înlocuit statura clasică a filosofului de sistem. În mod esenţial, Filosoful s-a privatizat, afişând, totuşi, pretenţia unui discurs pentru colectivitate. Filosoful nu mai e alături de, ci deasupra comunităţii pe care o trece prin propriile insatisfacţii şi frustrări personale. Comunitatea trebuie să îl urmeze în prizonieratul ceţos al conceptelor progresiste: eliberare, insurgenţă, antialienare.
În mare, postura marxistă a câştigat partida, implantând în mijlocul agorei detractori spirituali ai tradiţiei comunitare. Egoul gânditorului e punctul de plecare, incipit-ul spiritual fără recurs. Filosoful pe care societăţile îl caută în momente de criză a dispărut. În locul lui, noul star filosofic, consacrat de busturile fosforescente ale unor Derrida, Foucault sau Chomsky, e exact atât: o replică, un mulaj mai mult sau mai puţin defectuos al nesiguranţei mascate în cultul deconstrucţiei.
Din acest mare punct de vedere, Gabriel Liiceanu nu e filosof, deşi e cel mai de seamă gânditor al culturii române, în epoca tulbure care începe odată cu anii ‘80 şi continuă să cadă în golul deschis de suspendarea generală a valorilor în postcomunism. Gabriel Liiceanu e, pe scurt şi în adâncime, un spirit lipsit de obligaţii faţă de mondenitate şi viaţa de partid a sectelor academice. Liiceanu e solidar, chiar fără să o stabilească în modul explicit al programelor asumate, cu tradiţia.
Filosoful Titular recent a renunţat, în ciuda jurămintelor contrare, la autonomie, pentru a fonda, mult mai facil şi fructuos, posterităţi imediate. Voga - cea mai uşoară dintre tehnicile de fabricare a posterităţii simultane - a luat locul răspunderii şi al anonimatului asumat. Cu câteva excepţii gigantice, dar bine ferecate în ostilitate (Revel, Kołakowski), ultimii 50 de ani de experiment ai Filosofului Public au fost un foarte serios eşec al gândirii. În acelaşi timp, curenţii ideologici şi fluxurile de presiune media şi-au făcut de cap îndelung, pe ruinele reflecţiei critice, şi au repurtat o victorie la fel de gravă. Însă deruta Filosofului contemporan nu trebuie adjudecată în contul negativ al modernităţii. Noua tendinţă - sau ceea ce credem noi că e tendinţă nouă - are precursori arheologici. Modernitatea a dezvoltat irelevanţa filosofului, plecând de la modele pe care nu le-a inventat.
Rebeliunea şi dezordinile interioare ale reflexiei sunt o nevroză mult prefreudiană. Sciziunea fundamentală a filosofiei începe odată cu despărţirea structurală a filosofilor: cei ce găsesc lumea încăpătoare şi cei ce stabilesc de la început, chiar înainte de început, că lumea trebuie renovată fără întârziere. De o parte, o gramatică neîntreruptă, de cealaltă un instinct sau mai degrabă o dispoziţie resentimentară, pe care o confundăm prea uşor cu vocaţia critică.
Această schemă sumară descrie în termenii cei mai largi practici spirituale pe care acţiunea politică le-a tradus, ulterior, în categoriile mari ale dreptei şi stângii. Nimic nu micşorează sau nu sporeşte valoarea filosofilor căzuţi de o parte şi de cealaltă a acestei falii (Socrate, de pildă, nu poate fi nicio clipă suspectat de apartenenţă generică la dreapta). Însă diferenţa e fundamentală pentru spaţiul public. Soarta darnică sau nefericirea popoarelor are legătură cu spiritul solidar sau cu rebeliunea înverşunată a gânditorilor.
Gabriel Liiceanu a înţeles devreme riscurile pe care le aduce cu sine pretenţia renovatoare a Filosofului de instinct contestatar. În anii interminabili ai farsei spirituale comuniste, Liiceanu a uitat să fie rebel şi a decis, cu o opţiune sigură, să conserve. Într-adevăr, aceasta era nevoia cea mare a unei culturi ameninţată cu demolarea. Conservatorismul sistematizat în anii comunismului de Liiceanu a fost prea puţin înţeles şi nici nu e de mirare că e aşa. Într-o epocă de refugii felurite, aprofundarea culturii clasice poate fi uşor confundată cu un hobby superior. Însă studiile de filosofie clasică, traducerile care au recuperat grecitatea sau au deschis culoarul spre altitudinea germană a filosofiei moderne au fost altceva. Ele n-au bifat obligaţii bibliografice restante, ci au menţinut limba şi gândirea în preajma valorilor fără de care o cultură se dezintegrează în expresivitate şi incoerenţă intelectuală.
În 1990, când Gabriel Liiceanu a lansat proiectul Humanitas, cultura română s-a putut sprijini, dintr-o dată, pe o rezervă de cunoaştere şi pe o suită de repere pe care nu le pregătise în niciun fel. Pionieratul Humanitas a fost rodul unui paradox: un proiect personal complet gol de ego, o ambiţie solitară de utilitate publică. Însă cea mai directă şi aplicată acţiune a centrului de gândire Liiceanu e de găsit altundeva: în politica de recuperare a politicii. În ianuarie 1990, în plin ceas al incoerenţei contestatare, Apelul către lichele reîntemeia cu adevărat gândirea critică românească. Din nou, şi în cazul Apelului, Liiceanu nu trebuie confundat cu un contestatar. Liiceanu circa 1990 nu e în poziţia privilegiată a lui André Glucksmann (o altă excepţie de la regula degradării Filosofului), care se bate din interiorul unei culturi desăvârşite cu asaltul relativist sau cu supernihilismele ultimei luni de inflaţie editorială.
Liiceanu s-a aflat tot timpul într-o poziţie culturală aberantă. Înainte de 1989, în absenţa unei teorii marxiste propriu-zise sau a celei mai mărunte urme de pregnanţă filosofică a stângii, sarcina lui Liiceanu a fost cu atât mai dificilă. Lipsit de o referinţă adversă de minimă decenţă, el a trebuit să ofere un model superior de rostire, îngrijindu-se, în acelaşi timp, să menţină deschis un curs general de alfabetizare filosofică. Altfel spus, Liiceanu a jucat rolul unui scriitor care ţinteşte Nobelul, în timp ce se speteşte să împiedice răspândirea analfabetismului. După 1989, când aparenţele proclamau o renaştere culturală debordantă, Gabriel Liiceanu s-a văzut obligat să facă, iar, un gest conservator.
Elanul dezordonat al supra-sub-producţiei de toate şi nimic trebuia temperat, iar parodia de la baza noii culturi politice trebuia contrată.
Din acest motiv, discursul anti-pseudodemocratic din Apel nu e o polemică politico-socială, ci un act de reafirmare a culturii publice, după 50 de ani de negaţie şi în faţa unei promisiuni certe de prelungire a golului. Gabriel Liiceanu e solidar, în această împotrivire aşezată la începutul unui veac strâmb, cu cei ce au fost sau au devenit, între timp, victimele, izgoniţii şi forţa civilă a societăţii româneşti. Aici, în acest act de demnitate critică, epurat de naivităţi şi confuzii naţionaliste, se găsesc rădăcinile culturale ale opţiunii de dreapta contemporane. Şi tot aici, în această desăvârşită lipsă de pretenţii, e de găsit modelul intelectual pe care Liiceanu îl lasă generaţiilor care vor reface densitatea şi răspunderea publică a culturii româneşti. Misiunea lui Gabriel Liiceanu nu e încheiată, dar esenţialul a fost spus. Cărţile care au venit mai târziu (cele trei Despre-uri şi Scrisorile către fiu) au, deja, aşezarea estetică a literaturii filosofice de mare înălţime.
Ce a făcut şi a reuşit Liiceanu vreme de aproape 40 de ani va fi înţeles cu adevărat abia în acea epocă românească viitoare care, sigură pe cultura ei, va încerca să-şi desluşească genealogia. Acum, când ne aflăm încă la capătul dinspre confuzie al acestei epoci nebănuite, ştim măcar atât: Gabriel Liiceanu a refuzat toate direcţiile greşite. Şi, din acest motiv, păstrăm o şansă.
