Pe aceeași temă
Elogiul pe care Virgil Nemoianu îl aduce unei viziuni conservatoare adaptabile şi suple este o manieră de a descrie propriul său angajament de natură politică.
Unul dintre paradoxurile anilor postdecembrişti este legat de statutul deţinut de reflecţia conservatoare românească. Închizând un cerc istoric şi reluând o tradiţie ce urcă până la gestul fondator al criticii Revoluţiei de la 1848, ea reapare în spaţiul cultural, fără a a fi dublată de un vehicul politic care să îi promoveze valorile şi viziunea asupra omului şi cetăţii. Intervalul de după 1989 probează vitalitatea unei gândiri care, graţie unor voci precum cele ale lui Alexandru Duţu sau Virgil Nemoianu, deţine capacitatea de a introduce în discursul politic un set de repere accelerând sincronizarea cu direcţia conservatoare europeană şi nord-americană.
În cazul lui Virgil Nemoianu, încercarea exilului american reprezintă ocazia inserţiei sale intelectuale într-un mediu a cărui vocaţie conservatoare nu mai poate surprinde. Înainte de a fi un intelectual angajat şi critic în anii libertăţii româneşti, Virgil Nemoianu este parte din marele curent al conservatorismului liberal american. Savantul aparţine unei lumi pentru care valorile moderaţiei, tradiţiei şi constituţionalismului încetează să mai fie doar o abstracţiune. Expatrierea din anii comunismului precipită afirmarea unui timbru politic inconfundabil. Lecţia americană este ocazia de a redescoperi temeliile stenice ale umanităţii care se clădeşte sub semnul libertăţii.
Gânditorul politic american Virgil Nemoianu se încadrează unei familii de spirite care a modelat, de o manieră decisivă, câmpul intelectual postbelic. Şi dacă acceptăm că apariţia unor volume precum The Conservative Mind al lui Russell Kirk sau ridicarea unei reviste precum National Review marchează un punct de inflexiune, sosirea lui Virgil Nemoianu în America anilor 1970 este legată de consolidarea acestui versant liberal-conservator, versant a cărui misiune esenţială este afirmarea crezului american umanist, în contra unui relativism stângist dizolvant. De aici, uşurinţa cu care profesorul de literatură comparată se va ataşa unui cerc intelectual ilustru. Semnăturile din paginile lui Modern Age, Intercollegiate Review, First Things sunt proba unei energii intelectuale impresionante. Ca şi alţi intelectuali central şi est-europeni, Virgil Nemoianu priveşte Statele Unite ca pe un teritoriu care a conservat un sens al decenţei şi tradiţiei extinct în Europa. Ataşamentul faţă de Partidul Republican traduce afinitatea cu linia de gândire şi de acţiune ostilă Statului Leviathan şi atentă la virtuţile creatoare ale comunităţilor intermediare.
Şi nu este întâmplător faptul că unul dintre dosarele americane în care intelectualul critic Virgil Nemoianu este învestit este cel al promovării „conservatorismului compasiunii“. În această sintagmă, impusă de preşedintele George W. Bush, Virgil Nemoianu regăseşte un fond ce face legătura între două dintre marile curente dedicate apărării autonomiei individuale şi demnităţii persoanei: creştin-democraţia şi conservatorismul. Pledoaria lui Virgil Nemoianu este în favoarea unui nou „fuzionism“, capabil de a reuni, într-un trunchi puternic şi vital, democraţia, religia şi comunitatea. Sinteza de conservatorism şi creştin-democraţie este, până la un punct, legată şi de geneza unui concept cum este gândirea populară. Odată cu Virgil Nemoianu, conservatorismul american marchează, definitiv şi fecund, reflecţia conservatoare românească.
Această vocaţie politică americană se afirmă, cu energie şi putere vizionară, în România de după 1989. Ambiţia lui Virgil Nemoianu este de a deschide un parcurs intelectual la capătul căruia să se situeze apariţia unui curent al libertăţii.
Fiecare dintre volumele sale participă la un vast proiect pedagogic. Reperele cuprinse în textele sale trimit către sinteza între linia conservatoare şi demo-creştină europeană şi atlantică. Moderaţia din Federalist Papers se întâlneşte, organic, cu linia din care se nutreşte Cercul literar de la Sibiu.
Tripticul românesc, Jocul divinităţii. Gândire, libertate şi religie la sfârşit de mileniu, România şi liberalismele ei şi Tradiţie şi libertate, imaginează o tentativă de a injecta în spaţiul românesc disciplina intelectuală ce defineşte reflecţia conservatoare şi demo-creştină occidentală. Definiţiile riguroase sunt dublate de pasiunea libertăţii, iar ceea ce se naşte este o gândire ce refuză, în mod simetric, fanatismul şi excluderea religiosului din spaţiul social.
Se poate spune că, alături de Alexandru Duţu, Virgil Nemoianu este cel care deschide traseul unei gândiri creştin-democrate în spaţiul de la noi. Savantul propune o gramatică politică ce recuperează capacitatea creştinismului de a da un sens al ordinii şi libertăţii comunităţii mundane. În mod programatic opusă direcţiei radicale de dreapta dominante în România interbelică, reflecţia sa conservator-creştină este ecumenică şi tolerantă, atentă la diversitatea unui peisaj confesional şi uman. Radăcinile bănăţene ale profesorului sunt responsabile pentru această inserţie central-europeană. În egală măsură, Virgil Nemoianu duce mai departe, în spaţiul românesc, efortul de conceptualizare a unui catolicism politic american, articulat în jurul lui The Review of Politics.
Formula în care Virgil Nemoianu se regăseşte este aceea a unui umanism creştin. Democraţia poate supravieţui, la nivelul fibrei sale etice, doar în condiţiile unui dialog cu mesajul creştin. Alienării tehnologice, umanitatea îi răspunde cu întoarcerea către sursele fecunde ale credinţei. Simbolic, i se datorează lui Virgil Nemoianu câteva dintre cele mai frumoase pagini dedicate în limba română unor J.R.R. Tolkien sau C.S. Lewis. Ca şi intelectualii din jurul acestor două personalităţi, profesorul Virgil Nemoianu este atent la un joc al semnelor, ştiind să citească, în lumea desacralizată, liniile Divinităţii. Maniera în care un mit postbelic, The Lord of the Rings, este deconstruit creştin probează până la ce punct erudiţia comparatistului se intersectează cu devoţiunea creştinului angajat în viaţa cetăţii.
Lecţia americană pe care textele lui Virgil Nemoianu o evocă cititorilor români poate fi rezumată la un firesc al aşezării comunităţii democratice. Rostul tradiţiei este acela de a cimenta micile comunităţi pe care se întemeiază Republica: peisajul virginian, invocat de Virgil Nemoianu într-o pagină memorabilă, la finele deceniului opt, fascinează în măsura în care el exemplifică natura vizionară a unei politici la scară umană, pentru a prelua sintagma lui Wilhelm Röpke. Este aici miezul unei viziuni politice a lui Virgil Nemoianu, viziune influenţată profund de virtuţile federalismului american. Statul poate fi domesticit doar dacă el se fondează pe acest nivel originar al comunităţilor organice. Comunitatea este spaţiul de elecţiune în interiorul căreia democraţia este asumată, iar legăturile de solidaritate prind viaţă şi se consolidează, decenii după decenii.
Elogiul pe care Virgil Nemoianu îl aduce unei viziuni conservatoare adaptabile şi suple este o manieră de a descrie propriul său angajament de natură politică. Invocarea unor Madison sau Tocqueville este naturală în acest context, după cum firească este şi critica unui radicalism relativizant ce fragilizează comunitatea civică şi încurajează un ethos al disoluţiei. Exemplaritatea americană, sugerează Virgil Nemoianu, poate fi reductibilă la un canon al libertăţii, tradiţiei şi moderaţiei. Lecţia republicii americane poate fi punctul de plecare al unui proiect de societate asociat României înseşi. Pe acest drum, gândirea lui Virgil Nemoianu este un reper canonic şi un model de devotament republican şi conservator.
