22 PLUS, nr. 294 - Un cadou al istoriei

Daniel Vighi | 09.03.2010

Pe aceeași temă

Când am lansat Proclamaţia, la începutul lunii martie, în faţa mulţimii din Piaţa Operei, nu am bănuit totuşi amploarea pe care o va lua mişcarea.

Anul 1990 a fost anul cel mai nebun din viaţa mea. Mai întâi a fost Revoluţia şi sentimentul de eliberare, care e greu de povestit. Pe urmă, enervanta senzaţie că totul ni se ia, că apar, de te miri unde, oameni precum Ion Iliescu şi declară că idealurile comunismului sunt bune şi că familia Ceauşescu le-a întinat.

Cât despre Proclamaţia de la Timişoara, aceasta s-a născut în primele două luni ale anului 1990 printre mitinguri, reaşezări, nemulţumiri. Tot atunci au fost câ­teva momente decisive ale radicalizării politice: arestarea lui Corneliu Coposu în TAB-ul militar şi bucuria cu care a fost ea înconjurată de poporul fesenist care o alătura cu aceea a lui Ceauşescu ieşind din TAB la Târgovişte. Apoi, mitingul în care Dumitru Mazilu a încercat să se impună ca şef al statului şi interzicerea Partidului Comunist şi a Securităţii. Mai apoi, momentul în care Frontul Salvării Naţionale a decis să se transforme în partid. Contramanifestaţia IMGB şi prima mineriadă.

Viitoarea Societate Timişoara s-a născut din orbecăiala dramatică a câtorva (încă) tineri scriitori şi jurnalişti de după Crăciunul execuţiei cuplului de dictatori. În oraş totul plutea într-o dezinformare insuportabilă. Avuseseră loc momente de isterie colectivă, când oamenii, prin Cimitirul Eroilor, dezgropaseră morţii din revoluţie. Multe cazuri erau total nebuloase, în aer plutea irespirabil nedreptatea şi o vădită conjuraţie a autorităţilor împotriva adevărului despre morţi. În Timişoara erau fostele ziare de partid în română, germană, maghiară şi sârbă. Ziarul românesc al partidului îşi reluase un vechi nume stalinist (Luptătorul bănăţean) ca să fie parcă în acord cu bătrânii stalinişti din fruntea Frontului, cu generalul Militaru, Iliescu, Brucan, Bârlădeanu. Cazuri dramatice au fost dezvăluite odată cu acele dezgropări isterice ale morţilor fără aprobări, cu oameni năvălind bezmetic prin cimitir în iarnă, cu cazmale şi lopeţi, cu sicrie scoase în lumina zilei sub blitzurile fotoreporterilor din presa internaţională. S-au descoperit atunci neglijenţe criminale, cum a fost cazul Bonţe, un tânăr împuşcat în faţa blocului de lângă Spitalul Judeţean. La Medicina Legală i s-a spus bătrânei lui mame de la sat că nu există nimeni cu numele ăsta printre împuşcaţi. L-au găsit pe Bonţe ca erou necunoscut în Cimitirul Eroilor, înmormântat de armată spre seară, după execuţia lui Ceauşescu, fără ştiinţa oraşului: avea adidaşii scumpi din Occident şi brăţara din aur furate, iar în buzunarul de la spate al blugilor i-au găsit actele. Autorităţile nu fuseseră interesate nici măcar să facă identificarea lui, ca să nu mai zic despre faptul că fusese jefuit. În aceste condiţii, am luat cu asalt Luptătorul bănăţean şi i-am dat afară pe cei de acolo, împreună cu Vasile Popovici, Marcel Tolcea, Viorel Marineasa, Florian Mihalcea, Lucian Vasile-Szabo, Ion Monoran. Am rezistat trei zile, după care am fost alungaţi din redacţie de o contramanifestaţie fesenistă. E adevărat că ziarul nu era al nostru şi că intraserăm acolo în fruntea unor manifestanţi indignaţi din cauza dezinformărilor. Era nevoie urgentă de un ziar, de o asociaţie şi de un document care să dea valoare programatică a ceea ce vroia oraşul. Când am lansat Proclamaţia, la începutul lunii martie, în faţa mulţimii din Piaţa Operei, nu am bănuit totuşi amploarea pe care o va lua mişcarea. Nu conştientizam atunci forţa simbolică a Balconului şi a Pieţei. Am citit Proclamaţia la TVR cu George Şerban, Dorel Mihiţ şi Vasile Popovici. Am fost tot atunci la Ion Iliescu, care ne-a propus voalat să negociem punctul 8: el să fie exceptat şi să fie aplicat tuturor celorlalţi. Am refuzat tranşant, la despărţire, prin George Şerban şi i-am cerut să iniţieze anchete referitoare la morţi şi terorişti.

Acasă, noul ziar avea tiraje ameţitoare şi era preluat de platformele industriale prin delegaţi în faţa tipografiei în fiecare dimineaţă. Mai apoi, după dezinformarea lui Cornelius Roşiianu, de la TVR, cum că Proclamaţia urmăreşte independenţa Banatului şi aducerea regelui, ni se spunea la Societate că, prin alte judeţe, după maşinile cu număr de TM erau aruncate pietre. Fabricile din oraş ni se plângeau că nu primesc materie primă şi ne cereau socoteală prin directorii fesenişti: din cauza noastră, ziceau, contractele cu alte uzine din ţară fuseseră suspendate şi ne reproşau că noi am fi aruncat oraşul într-o blocadă economică. Primeam scrisori în care ni se cerea să plecăm din ţară. Într-una din dimineţi, pe uşa de la apartament, mi-au scris „trădător de ţară“. La redacţie suna telefonul cu injurii, ameninţări, strigăte, îmi amintesc telefonul unei doamne din Vâlcea care plângea şi ne striga isterică să nu rupem ţara pentru care bunicul ei murise la Mărăşeşti. Vremuri extreme, cu enorm fum de ţigară, întâlniri buimace şi strigăte prin mitinguri. Stau şi analizez acum dacă a meritat şi-mi spun că nu-mi pare rău deloc. Au fost cele mai minunate clipe ale vieţii mele. Un cadou superb, nebun şi amar al istoriei!

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2024 Revista 22