Elite, populism, popor

 Despre ce fel de elite mai poa­te fi vorba la începutul unui secol care pro­pulsează vedete atipice ale spec­ta­co­lu­lui politic în prim-planul regimurilor d­e­mo­cratice consolidate? Excepționalismul pa­re a fi astăzi noua regulă în materie de op­țiuni electorale, iar referința americană, într-o lume construită, în ultimii 80 de ani, în jurul „leagănului democrației mo­der­ne“, devine un pasaj obligatoriu în re­per­torierea anomaliilor contemporane.

Alegerea lui Donald Trump nu este primul eveniment care trebuie să dea serios de gân­dit, dar are de departe impactul cel mai semnificativ în tabloul general al dis­cursului politic. Mediul universitar ame­ri­can sau, cel puțin, acea porțiune a lui care nu a luat în serios opțiunea Trump-preșe­dinte are încă dificultăți să se recompună și să formuleze un discurs pe măsura sur­prizei de proporții ieșite din cabinele de vot. În lumea politologilor și a filosofilor po­litici, analiza derapajelor din democrații a debutat însă de ceva vreme și se mă­soară deja în lungi rafturi de bibliotecă. „Democrația desfigurată“, „democrația în­vinsă“, „noile elite contra democrației“ sunt numai câteva dintre temele recurente ale bibliografiei în teoria democrației din ultimii ani. Pe de altă parte, liderii po­pu­liști plasați în centrul acestor analize acu­ză elitele - intelectuale, politice, econo­mice - de deconectare de la viața reală. Pro­pulsate în prim-planul scenelor po­litice ale lumii, noile personaje se laudă cu legitimitatea obținută în urma votului popular și contribuie la normalizarea unei con­tra-elite care și-a făcut deja un obi­ectiv din demontarea - fie ea și discursivă - a sistemului elitei democratice tra­di­ționale. Intrând în această logică, liderii nou­lui populism globalizat se plasează în­să într-o situație paradoxală: urcă în vârf pe scara legitimității unui sistem pe care-l contestă.

Amploarea acestui paradox provocat de le­gitimitatea populară a noilor lideri „an­ti­sistem“ este cu atât mai evidentă, cu cât de­mocrațiile reprezentative, ca regim po­litic, s-au constituit în urma efortului câ­torva generații de elite intelectuale de a fun­damenta filosofic și politic caracterul ina­lienabil al unor drepturi fundamentale, precum și datoria oricărui stat de a asuma prin Constituție rolul de garant și de apă­rător al acestora.

Democrațiile moderne au fost gândite la în­ceputul secolului XIX pe baza unui sis­tem reprezentativ care-și propunea dis­tribuirea echitabilă și eficientă a puterii în scopul respectului unor valori și principii definite de modernitate ca nenegociabile: via­ță, libertate, proprietate. Sub impactul Revoluției Franceze, discursul politic în­ce­pe febril să caute (cum altfel decât prin eli­te) calea optimă de distribuire a puterii și de acces la aceasta, precum și modalitățile cele mai echitabile de a da o voce legitimă și audibilă societății, tradusă nu numai prin suveranitatea poporului pusă în efi­gie, ci și printr-o interacțiune reală a in­divizilor cu guvernarea.

Trebuie spus, de asemenea, că aceleași de­mocrații moderne au negociat în per­ma­nență cu tendințele tot mai evidente de an­tagonizare și conflict, care însoțesc con­stant scurta istorie a democrațiilor mo­derne. Să ne uităm, bunăoară, la fragila construcție democratică românească, în­ce­pută în a două jumătate a secolului XIX. În Principate, primele idei, timide, sunt lan­sate de câțiva reprezentanți ai elitelor intelectuale în anii ’20 ai secolului XIX. Ei se uită la „patria celorlalți“, a celor mai civilizați, mai luminați, întotdeauna mai avansați, mai înțelepți, și o propun, cu mici amendamente, ca model de urmat. Ce loc are „poporul“ în acest proiect, al­tul decât cel simbolic, discursiv? Se poate vedea deja în generația de la 1848, care încearcă să-și explice eșecul prin lipsa de aderență a proiectului lor la realitatea din teren, puternic marcată de lipsa unei cul­turi politice democratice. Poporul demo­cratic a existat în spațiul gândirii politice ro­mânești, pentru multă vreme, ca fic­țiune, ca unitate narativă, mult înainte de a lua corp în realitatea politică. Dar agen­ții care au reușit până la urmă să-i dea glas au fost, la vremea respectivă, ca mai pes­te tot în Europa de Sud-Est, elitele inte­lectuale.

Cu alte cuvinte, democrațiile moderne sunt rezultatul unui efort laborios de pu­nere împreună a două elemente: necesi­ta­tea unei reprezentări echitabile și a unei protecții a drepturilor fundamentale (aici in­tervin indivizii, cetățenii) și nevoia de bună guvernare (aici intervin elitele - po­litice, intelectuale, economice). Între aces­te două elemente, consensul e greu de atins. Ce se poate spera este o colaborare ma­joritar rațională. Așadar, succesul de­mo­crațiilor moderne se construiește, sim­plificând, pe apelul la instanța rațională, critică, a individului modern, capabil să dis­cearnă între falsele proiecții și soluțiile raționale: fragilă construcție, privind un pic la istoria secolului XX. Mai ales că tot in­dividul modern trăiește din „pasiunea democratică“ (sintagmă tocquevilliană) și din multe alte temeri, incertitudini, in­vi­dii, frustrări, angoase. Aici intervine breșa prin care pot pătrunde, în momente favo­rabile, lideri ca Trump, Orbán sau, cine știe, Marine Le Pen.