Este posibila o dezvoltare durabila in Romania?

Enuntat în anii 1970, în conditiile afirmarii crizei petroliere si de resurse naturale la nivel mondial, si impus în context international sub egida ONU, prin Raportul Comisiei Brudtland (1987), conceptul dezvoltarii durabile a cunoscut epoca sa de glorie în ultimul deceniu al secolului trecut. Documentele Conferintei Mondiale de la Rio de Janeiro (1992) si urmarile sale, strategiile elaborate la nivel national în aplicarea Agendei 21 si alte asemenea demersuri au încercat sa-i exprime conturul în planul realitatilor concrete. In acelasi timp, o ampla dezbatere teoretica s-a angajat pe aceasta tema. Succesele sunt relative si inegale. Daca în plan economico-social definitiile abunda, sub raport juridic, de exemplu, parametrii raman insignifianti.

In acelasi timp, evolutiile post-2000 arata reorientari majore în privinta tipului dominant de dezvoltare.

Aflata aproape de capatul perioadei de tranzitie spre economia de piata si pregatindu-se de aderarea la Uniunea Europeana, Romania se afla într-o situatie complexa, inclusiv din perspectiva asumarii proiectului de dezvoltare durabila si chiar a definirii caii proprii de integrare în lumea euro-atlantica.

În contextul unor asemenea preocupari si cu ocazia marcarii Zilei Mondiale a Mediului - 5 iunie -, Universitatea Ecologica din Bucuresti (UEB) a organizat, în colaborare cu Institutul de Economie Nationala (IEN) al Academiei Romane simpozionul-dezbatere cu tema Dezvoltarea durabila în secolul XXI. Este posibila o dezvoltare durabila în Romania?.

Au participat cadre didactice universitare, cercetatori stiintifici, reprezentanti ai autoritatilor publice de specialitate, studenti.

Programul manifestarii a cuprins urmatoarele comunicari:

Proiectul Stockholm si perspectivele dezvoltarii durabile (prof. univ. dr. Mircea Dutu, rectorul UEB); Dezvoltarea durabila, imperativ pentru prezentul si viitorul Romaniei (prof. univ. dr. Gh. Zaman, membru corespondent al Academiei Romane, director al IEN); Dezvoltarea umana si coeziunea sociala în Romania (prof. univ. dr. Maria Molnar, UEB, cercetator stiintific gr. I, IEN); Progrese în interactiunea dintre cresterea economica si mediu (prof. univ. dr. Camelia Camasoiu, prorector UEB); Dezvoltarea durabila - posibilitati de cuantificare (prof. univ. dr. Vladimir Rojanschi, prorector UEB); Matricea ecologica a Romaniei - fundament natural pentru dezvoltarea durabila (conf. univ. dr. Nicolae Galdean, decan, Facultatea de Ecologie a UEB); Resursele minerale - oportunitate irosita sau alternativa viabila? (prof. univ. dr. Serban Vlad, UEB).

Suplimentul publica o sinteza a lucrarilor prezentate.

 

 

MIRCEA DUTU

Proiectul Stockholm si perspectivele “dezvoltarii durabile”

 

De mai bine de trei decenii, mai pre­cis din 1973, în fiecare an, la 5 iunie, se celebreaza Ziua Mondiala (inter­na­tio­nala) a Mediului pentru a marca des­fasurarea, la Stockholm, între 5 si 16 iunie 1972, a primei conferinte a ONU privind mediul uman si a men­ti­ne treaz interesul pentru subiectul eco­lo­gic. Prima data, atunci, în capitala Sue­diei, se accepta dimensiunea in­ter­na­tionala a problematicii environ­men­ta­le, se recunostea rolul decisiv al coo­pe­rarii internationale în rezolvarea sa si chiar se prefigurau masuri în acest sens. Mai mult decat atat, primul prin­ci­piu al Declaratiei conferintei pro­cla­ma dreptul fundamental al omului la libertate, la egalitate si conditii de viata satisfacatoare, într-un mediu a ca­rui calitate sa-i permita sa traiasca în demnitate si bunastare. Perspectiva Stockholm se contura ca o formula de suc­ces si s-a dovedit astfel a fi pro­mo­va­ta si permanentizata, ca un proces mon­dial, interstatal, derulat pe etape, cu obiective precise si tinte pe termen lung. Punctul sau culminant avea sa-l re­prezinte cel de-al doilea summit eco­logic, de la Rio de Janeiro, pregatit în 1989 si desfasurat în iunie 1992, în mod simbolic la 20 de ani de la primul. El avea sa consacre juridic solutii pen­tru unele probleme ecologice globale - prin Conventia-cadru privind schim­ba­ri­le climatice sau cea privind biodi­ver­si­tatea - si sa proclame, prin Decla­ra­tia sa, ca aspiratie a comunitatii inter­na­tionale si proiect de devenire a spe­ciei uma­ne, dezvoltarea durabila si soli­da­ra, fondata pe trei piloni funda­men­tali: economic, social si ecologic. Aces­to­ra avea sa li se adauge, în 2005, cu con­tri­butia UNESCO, si respectul diversi­tatii culturale. Avea sa fie însa ultimul summit ecologic post-Stockholm, în care problematica mediului a fost abor­da­ta din perspectiva lumii consacrata juri­dic prin Carta de la San Francisco (1945) si care functiona cooperational prin intermediul ONU, fondata pe prin­ci­piul esential: “un stat, un vot”.

Incercarile ulterioare de a asigura con­tinuitatea necesara procesului Stock­holm nu au izbutit; trecerea de la o lume multipolara (în urma demontarii sis­temului comunist est-european, de­sa­varsita prin încetarea existentei URSS, în decembrie 1991) la una uni­polara facea tot mai inacceptabil pro­iec­tul Stockholm, sustinut în cadrul onu­sian, acum numai de reprezentantii ta­rilor în curs de dezvoltare si, într-o oare­care masura, de statele europene. Asa se face ca urmarile conferintei au ra­mas nesemnificative, exprimand mai degraba dezinteresul noilor centre de putere ale lumii si neputinta res­tu­lui planetei de a-l sustine. Rio+5 s-a li­mi­tat la cateva sedinte tematice, proto­co­lare, în cadrul sesiunii ordinare a Adu­narii Generale a ONU de la sfar­si­tul lui iunie 1997, iar tentativa de adop­tare si relansare a sa prin Con­fe­rin­ta de la Johannesburg (august-sep­tembrie 2002) s-a soldat cu un esec si a însemnat practic abandonarea proiec­tu­lui Stockholm-1972. Intr-adevar, desi Declaratia privind dezvoltarea du­ra­bila aminteste cei trei piloni de­fi­ni­to­rii ai conceptului, voluminosul Plan de aplicare se refera mai ales la dezvol­ta­rea economica si sociala, la care se adau­ga si inconsistenta sa juridica evi­denta.

Solutia generala, de principiu a par­te­neriatului public-privat, cu consecin­te­le sale (inclusiv supravietuirea regle­men­tarii si institutionalizarii inte­re­su­lui public ecologic), a trebuit sa cedeze total si definitiv conceptiei asimilarii pro­tectiei mediului ca un aspect minor al economiei de piata, refuzului norma­ti­zarii juridice si solutionarii proble­me­lor ecologice prin autoreglarea natu­ra­la a mecanismului.

Proiectul onusian a ramas esen­tial­mente unul al solidaritatii omenirii, intra- si între generatii, bazat pe con­cep­te ce se doresc operationale, pre­cum: patrimoniu comun al umanitatii, in­teresul general al omenirii, drep­tu­rile generatiilor viitoare (“dreptul... si îndatorirea solemna de a proteja si ame­liora mediul pentru generatiile vii­toa­re”, Declaratia de la Stockholm, 1972) ori responsabilitatea comuna, dar diferentiata (“Data fiind diver­si­ta­tea rolurilor jucate în degradarea me­diu­lui mondial, statele au raspunderi co­mune, dar diferentiate, tarile se dez­vol­ta admitand responsabilitatea spo­ri­ta ce le revine în efortul international pen­tru dezvoltare durabila”, Declaratia de la Rio, 1992).

 

Quo vadis dezvoltarea durabila?

 

Principalul element în discutie al pri­mului proiect ecologist mondial îl re­pre­zinta, fara îndoiala, obiectivul dez­vol­tarii durabile ca solutie pentru com­pa­tibilitatea dintre cresterea econo­mi­ca si protectia mediului.

Enuntat în primii ani ai deceniului noua al veacului trecut si impus la ni­vel international sub egida ONU prin Ra­portul Brudtland (1987), conceptul dez­voltarii durabile si-a propus drept obiectiv general acceptat reducerea am­pren­tei ecologice a omului, prin promo­va­rea integritatii mediului, echitatii în­tre natiuni, indivizi si generatii si men­tinerea eficacitatii economice.

Definita initial ca fiind acel tip de dez­voltare capabila sa asigure satis­fa­ce­rea nevoilor actuale, fara a compro­mi­te capacitatea de a raspunde celor ale generatiilor viitoare, dezvoltarea du­ra­bila a fascinat lumea specialistilor si a entuziasmat opinia publica, ofe­rind sperante privind evolutia omenirii în viitorul apropiat. Treptat însa, no­tiu­nea a fost pervertita în chiar con­ti­nu­tul sau, prin diverse concepte deri­va­te, precum “crestere durabila”, “utili­za­re durabila”, “consum durabil” ori “par­te­neriat durabil” sau prin practici de fe­lul ilicitului ecologic.

Intr-adevar, rezultatele obtinute în pri­vinta concilierii cresterii perpetue si rezolvarii problemelor economice, so­cia­le si ecologice nu au convins. Toto­da­ta, ameliorarea tehnicilor de produc­tie si dematerializarea economiei nu per­mit decat economisiri relative de re­sur­se, insuficiente daca productia con­ti­nua sa creasca în mod absolut.

Asimilarea constrangerilor environ­men­tale în procesul de dezvoltare, cu toate eforturile depuse de “economia me­diului” fondata pe notiunea de slaba sustenabilitate nu a fost un suc­ces. Postulatul sau ca ar fi posibila sub­sti­tuirea capitalului tehnic, fabricat de om, resurselor naturale epuizate, com­ple­tat cu conceptia liberala asupra du­ra­bilitatii conform careia mecanismul de piata este cel mai nimerit pentru ges­tiunea ecologica, nu pare a conduce la rezultatele scontate. Un exemplu în acest sens îl constituie mecanismele de pia­ta ale Protocolului de la Kyoto din do­meniul încalzirii climatice.

Acest model se opune celui al sus­te­na­bilitatii forte care prevede, dimpo­tri­va, complementaritatea factorilor si care vizeaza transmiterea generatiilor vii­toa­re a unui stoc de resurse ne­de­gra­da­te ori neepuizate.

Rolul dezvoltarii durabile ca posibil viitor a fost pus astfel sub semnul în­tre­barii. Aceasta demonetizare a con­cep­tului, care îi anunta deja aban­do­na­rea si trecerea sa în paginile de istorie în viitorul apropiat, sunt demonstrate si de încercarile teoretice de a gasi al­ter­native, mai ales prin derivate ac­cep­ta­te de realitati.

 

Ce ne spun realitatile?

 

Inainte de a prezenta principalele con­structii teoretice lansate în ma­te­rie, sa vedem cu ce realitati posibile ne putem confrunta. Potrivit prospec­tiu­ni­lor celui de-al treilea raport (de­cla­si­ficat) al CIA din 2005, privind Harta lumii în 2020, la acea data, printre cele 13 certitudini relative se vor numara si probleme de mediu si etice (înca în prim-plan) (punctul 12). Totusi, ace­lasi document retine printre incertitu­di­nile-cheie, pe de o parte, instabili­ta­tea politica în tarile producatoare de ma­terii prime (generata prin per­tur­ba­rea aprovizionarilor), iar pe de alta, posibilitatea de a gestiona situatiile ex­plo­zive si competitia fata de resursele naturale.

Dincolo de aceste evaluari punc­tua­le, proiectiile americane formuleaza con­cluzia conform careia, în cursul ur­ma­torilor 15 ani, locul din ce în ce mai central al problemelor etice, vechi sau noi, va avea potentialul de a diviza si mai mult opiniile la nivel mondial.

Conform acelorasi previziuni, în 2020 economia mondiala va atinge o crestere de 80% în raport cu 2000, iar ve­nitul pe cap de locuitor va fi mai ri­dicat cu 50%. Vaste parti ale lumii se vor bucura de o prosperitate fara pre­ce­dent si, pentru prima data, o nu­me­roa­sa clasa de mijloc îsi va face apa­ri­tia în tarile considerate în trecutul apro­piat drept sarace. Pentru ca struc­tu­rile sociale ale tarilor în curs de dez­vol­tare se vor transforma si, simultan, cres­terea va crea si generaliza o clasa de mijloc.

In orice caz, la nivelul realitatilor con­crete se va manifesta o inter­co­ne­xiu­ne crescanda, care se va reflecta în flu­xuri largite de informatie, tehno­lo­gie, capitaluri, bunuri, servicii si indi­vizi, în fiecare punct al planetei, per­ce­pu­ta ca o mega-tendinta fundamentala, o forta atat de puternica si omni­pre­zen­ta, încat va modela, în mod sub­stan­tial, toate tendintele dominante ale lumii în prima parte a veacului al XXI-lea.

 

Ce fel de dezvoltare?

 

In ciuda acestei implacabile pre­emp­tiuni a factorului economic, evolutiile ecologice globale si manifestarile lor din ce în ce mai concrete au impus re­flec­tii adecvate asupra posibilitatilor de asigurare a unui viitor cat mai via­bil. Paleta lor se întinde de la solutii ra­di­cale pana la ajustari îngaduitoare (sau poate realiste) ale sistemului exis­tent. Prima dintre ele ne propune chiar iesirea din capitalism.

Dintr-o asemenea perspectiva, se pro­pune o societate a descresterii, care nu poate fi conceputa si mai ales pro­mo­vata fara a iesi din capitalism. Dar cum? Eliminarea marelui capital, in­ter­zicerea proprietatii private asupra mijloacelor de productie, abolirea ra­por­tului salarial ori a monedei sunt as­tazi de neconceput, pentru simplul fapt ca asemenea masuri ar arunca so­cie­tatea în haos.

Totul trebuie privit, asadar, ca o ne­voie si o posibilitate (totodata) de a re­pune toate institutiile sociale si datele mecanismului economic într-o alta lo­gi­ca.

Si asa schimbarea presupusa ar fi atat de profunda si de radicala, încat apa­re dilema daca, pentru înfaptuirea ei, ar fi necesara numai o reforma (fie ea si de esenta!) ori ar trebui sa se ajunga pana la o adevarata revolutie.

Prima solutie ar implica un pro­gram reformist de tranzitie, care ar avea ca obiectiv ajustarea unei am­pren­te ecologice egale ori inferioare supra­fe­tei planetei noastre (adica o productie ma­teriala echivalenta celei din anii 1960-1970) prin masuri de genul: in­ter­nalizarea costurilor transportului, re­localizarea activitatilor, restaurarea agri­culturii taranesti, stimularea “productiei” de bunuri relationale, re­du­cerea (de patru ori!) a risipei de ener­gie, decretarea unui moratoriu asupra inovarii tehnologice, efectuarea unui bilant serios si reorientarea cercetarii stiintifice si tehnice în functie de noile aspiratii.

Referitor la rezolvarea radicala prin re­volutie, este de domeniul evidentei ca o crestere este necesara în demo­cra­tii­le “consumeriste”, întrucat, fara per­spec­tiva consumului de masa, inega­li­ta­tile ar fi insuportabile. Tendinta nive­larii conditiilor este fundamentul ima­ginar al societatilor moderne. Ine­ga­litatile nu sunt acceptate decat pro­vi­zoriu, pentru ca accesul la bunuri al pri­vilegiatilor de ieri se generalizeaza as­tazi, iar maine ceea ce constituie înca un lux va fi accesibil tuturor.

De aceea, multi se îndoiesc de ca­pa­ci­tatea societatilor zise democratice de a lua masurile ce se impun si nu doresc sa se ajunga la constrangeri care sa ia for­ma unei ecocratii autoritare: eco­fas­cism ori ecototalitarism. Confruntate cu o punere în discutie a nivelului lor de viata, masele din Nord ar fi gata sa se abandoneze în bratele demagogiilor care le permit sa si-l pastreze, în schim­bul libertatii lor, cu pretul agravarii in­jus­titiilor planetare si, în cele din urma, chiar cu cel al lichidarii unei parti notabile a speciei.

O solutie democratica (ecodemo­cra­tia) ar fi posibila numai printr-o revi­ta­li­zare a localului, o cale de descrestere mult mai sigura decat o problematica de­mocratie universala. Visul unei ome­niri unificate ca o conditie a unei func­tio­nari armonioase a planetei ar face parte din panoplia falselor bune idei ve­hiculate de etnocentrismul occi­den­tal. Din aceasta perspectiva, “republi­ci­le cartierelor”, democratia locala (în tra­ditia demosurilor grecesti) ar putea re­prezenta o varianta.

O varianta atenuata a primei for­mu­le si o alternativa promovata de o mis­ca­re ce se înscrie în peisajul militan­ti­lor altui mondialism o constituie asa-nu­mita descrestere sustinuta. Plecand de la faptul ca nu mai putin de 20% din populatia mondiala consuma peste 80% din resurse, se constata ca aceasta su­pradezvoltare a celor mai bogati este in­tolerabila pentru biosfera, pentru un viitor vivabil, viabil si echitabil. Aceas­ta evidenta matematica ne conduce la re­co­mandarea descresterii pentru super­con­sumatori si superproducatori. Desi­gur, a reduce consumul este o optiune relativ incorecta din punct de vedere politic.

Descresterea durabila urmareste ca, pe calea reducerii consumului si a pro­ductiei, într-un cadru democratic, sa impuna un fel de “economism”, cu im­plicatii în alte domenii.

Alaturi de aceste abordari radicale se contureaza si pozitii care, întelegand atot­puternicia de moment a economiei neo­liberale, accepta implacabilul si op­tea­za pentru modelarea adecvata a obiectivelor viabilitatii. O prima solu­tie de acest gen o reprezinta adap­ta­bi­li­tatea durabila. Necesitatea formarii si promovarii unei etici pragmatice, fa­cil aplicabile, nascuta din convergenta operationala dintre “antropocentrismul luminat de mediu” si un “ecocentrism ne­mizantropic” poate genera o “adap­ta­bi­litate viabila”, ca o alternativa a dez­vol­tarii durabile si o solutie de com­promis.

Astfel, în cadrul unui demers tra­di­tio­nal se poate ajunge treptat la con­strui­rea unei etici evolutioniste, avand ca punct central conceptul de proiect, me­nit sa consolideze capacitatea de evo­lutie a biosferei, altfel spus, adap­ta­bi­litatea sa. Avansat ca principiu etic, acesta presupune o actiune destinata sa garanteze cat mai bine posibil capa­ci­tatea de evolutie, pe calea unei “con­vi­vialitati dinamice”, a unei “puteri de a evolua împreuna”, într-o “casa co­mu­na evolutiva”.

Toate actiunile noastre ar trebui, în acest context, sa-si asume prioritatea sal­varii potentialului evolutiv al na­tu­rii: ceea ce este sa poata sa se trans­for­me perpetuu.

Evolutia responsabila - la nivel in­di­vidual si colectiv, la timpul prezent si viitor - în acord cu capacitatile de re­pro­ducere ale naturii reprezinta cheia adaptabilitatii durabile (P. Blandin).

Marele compromis l-ar reprezenta ca­pitalismul ecocompatibil. Desigur, o ase­menea formula poate fi conceputa teo­retic, dar este putin probabila în prac­tica. Astfel, ea ar implica o pu­ter­nica reglementare si limitare a jocului liber al pietii, în primul rand pentru a re­duce amprenta ecologica. Dominat de companii transnationale gigantice, sis­temul de economie de piata mon­dia­li­zat nu se poate orienta spontan pe ca­lea virtuoasa a “ecocapitalismului”. Me­canismele de produs dividende, ano­ni­me si autofunctionale, nu ar renunta la efectele lor pradatoare în absenta con­strangerilor din exterior. Chiar si par­tizanii autoreglarii recunosc faptul ca nu exista mijloacele de a se impune asa-numitilor free riders, adica marii ma­joritati obsedate de maximalizarea pe termen scurt a valorilor actiunilor.

Daca o instanta (statul, cel mai ade­sea) ar avea puterea de reglementare, ar putea redefini regulile jocului social, cu alte cuvinte, ar “reinstrui” socie­ta­tea.

Astfel, mentinerea “capitalismului in­tegral” nu ar putea sa evite, în cele din urma, distrugerea mediului pla­ne­tei, asa cum a facut-o pana acum cu tot ceea ce este colectiv.

In sfarsit, o cale de mijloc, care sa îm­bine realist cerintele oarbe ale mon­dia­lismului economic si aspiratiile eco­lo­gice ale generatiilor viitoare o re­pre­zin­ta proiectul “societatii moderatiei”.

Gasirea unui echilibru între ca­pa­ci­ta­tile naturale existente si nevoile (pre­zente si viitoare) ale societatii este pro­ble­ma esentiala. Amprenta ecologica uma­na a devenit atat de apasatoare, în­cat planeta nu o mai poate suporta. Caracterul pradator al “societatii de con­sum” este vehement denuntat. Daca fiecare pamantean (din cei 6,5 mi­liar­de cati exista acum) ar trai ca un occi­dental mijlociu, ne-ar trebui trei pla­nete ca a noastra pentru a ne sa­tis­fa­ce nevoile aferente!

Deopotriva, modul de consum in­di­vi­dual exagerat si expresia sa colec­tiva, modelul occidental pe care so­cie­ta­ti­le tarilor emergente înteleg sa-l ur­me­ze spre a se dezvolta, sunt puse astfel sub semnul întrebarii. Orice extreme nu pot constitui o solutie viabila. In acest sens, Nicolas Hulot ne propune o cale interesanta. Nu putem sa pro­po­va­duim nici o utopica descrestere eco­no­mi­ca, considera el, si nici sa continuam pe acest drum, crezand ca adaptarea se va face prin forta lucrurilor. Dim­po­tri­va, sustine acesta, trebuie sa iden­ti­fi­cam si sa promovam instrumente care sa ne permita sa antamam o re­du­cere a consumului de energii fosile, a flu­xurilor de materiale si de resurse si mai ales sa iesim din civilizatia con­fu­ziei. “Trebuie sa mergem nu catre o so­cie­tate de privatiuni, ci spre o societate a moderatiei, de abundenta frugala”, con­chide Hulot. Si se impune sa o fa­cem rapid, caci lumea de maine, de voie ori de nevoie, va fi radical diferita de cea de azi.

Se propune chiar o “revizie” cul­tu­ra­la, care ne-ar obliga sa revedem cer­ti­tu­dinile si cele dobandite pana acum.

Am trait mult timp în ideea ca pro­gre­sul este linear, ca fiecare zi aduce un progres. Numai ca logica actuala, “de piata”, ne conduce fatalmente în di­rec­tia opusa. Putem, progresiv, sa-i sub­stituim o noua logica. Dar pentru aceas­ta trebuie sa ne revizuim fun­da­men­tele noastre, sa gasim “piatra filo­so­fala” care sa ne permita sa conciliem men­tinerea cresterii economice si so­cia­le cu o buna gestiune a problemelor me­diu­lui.

Pentru aceasta, politicile trebuie sa fi­xeze obiective pe termen lung, în afa­ra perioadelor de timp guvernate de ca­len­darele electorale, menite sa pro­mo­ve­ze o dezvoltare în termeni moderati, care sa împace nevoile socio-umane cu exi­gentele mentinerii si perpetuarii unui mediu echilibrat ecologic, de cali­ta­te. Am retinut o asemenea pozitie în pri­mul rand pentru realismul sau. In­tr-o epoca a extremelor, calea de mij­loc mi se pare cea mai potrivita spre a aborda o ase­menea problema si, deopotriva, cea mai fezabila. De altfel, aici îsi spune cu­van­tul experienta pragmatica a lui N. Hulot, cunoscut nu numai prin cala­to­rii­le sale exploratorii, dar si prin ca­li­ta­tea de sfetnic pe probleme de ecologie al presedintelui francez J. Chirac.

Pe acelasi registru de abordare, o po­zitie mai moderata exprima pro­iec­tul “unei societati econome si solidare”, cristalizat în jurul a trei idei prin­ci­pa­le: toate popoarele planetei au dreptul la satisfacerea nevoilor lor esentiale - ali­mentatie, educatie, igiena, sanatate s.a. -, ceea ce implica în mod inevitabil ac­ceptarea unei anumite cresteri eco­no­mice; aceasta crestere nu poate fi eter­na si trebuie sa distingem între pro­ductiile a caror sporire ramane ne­ce­sara si cele care pot sa descreasca, mai ales în tarile bogate; elaborarea unei noi conceptii asupra bogatiei prin ele­mente precum privilegierea scaderii tim­pului de munca în raport cu acce­le­ra­rea productiei si a consumului, prio­ri­tate pentru valorile de folosinta în ra­port cu valorile marfa, extinderea sfe­rei publice în raport cu sfera privata si sta­panirea colectiva a bunurilor pu­bli­ce mondiale (resurse, cunoastere) în ra­port cu privatizarea lor. Aceasta cale s-ar opune astfel tendintei actuale de li­beralizare maxima a societatii.

 

Depasirea conceptului de dezvoltare

 

Chiar si conceptul de dezvoltare, pe care se sprijina sintagma impusa în plan international prin Raportul Brudt­land (1987), este pus astazi în discutie. Edgar Morin (2003), de pilda, propune sa se renunte la termenul de dezvol­ta­re, identificat prin modelul occidental de crestere economica, afirmat în cur­sul secolului XX, si care, în cele din ur­ma, nu s-ar fi dovedit durabil. Este con­testata, totodata, si notiunea de pro­gres, în conditiile în care el se exprima printr-un PIB masurabil de criterii pur economice.

Pentru ce s-ar justifica abando­na­rea, prin depasire, a notiunii de dezvol­ta­re? In special spre a pune capat si­tua­tiei de pana acum si a surprinde mai bine multidimensionalitatea deve­ni­rii omenirii într-o lume a globalizarii si, în primul rand, a mondializarii neo­li­berale.

Urmarind argumentarea lui E. Mo­rin, renuntarea la un asemenea ter­men s-ar impune, mai întai, întrucat nu­cleul sau este de natura tehnico-eco­no­mica; modelul actualelor tari dez­vol­ta­te face din el “locomotiva” care trage celelalte “vagoane” ale mersului so­cie­ta­tii umane, ca sanatatea, cultura, de­mo­cratia, bunastarea s.a. Notiunea de dezvoltare este expresia unei logici ex­clu­siviste, careia îi scapa în mod na­tu­ral alte determinari importante, in­clu­siv cele ecologice si sociale. 

În alta ordine de idei, prin ca­rac­te­rul sau tehnico-economic, dezvoltarea se fondeaza pe calcul si se masoara prin cifre, care ignora ceea ce le scapa, res­pectiv aspecte esentiale ale con­di­ti­ei umane.

Si conceptul mai nou de “dezvoltare uma­na” surprinde mai degraba indi­ca­tori, cifre si ignora dimensiuni majore, in­dispensabile. In acelasi timp, no­tiu­nea de dezvoltare implica o alta notiu­ne globala si generala, cea de subdez­vol­tare; aceasta rezulta din aceeasi sa­ra­cie lucie, din aceeasi lipsa fundamen­ta­la legata de ignorarea diversitatii culturale si urmarea unui model unic. A supravietui în actuala civilizatie în­seam­na si o expunere la riscuri multi­ple; printre factorii de criza se numara si criza ecologica, problema devenita mon­diala si provocata de dezvoltarea în­sasi.

Aceasta incompatibilitate intrinseca este cu atat mai mult relevatoare, cu cat ideea dezvoltarii durabile îsi ga­ses­te originile, daca nu originea, în mis­ca­rea internationala pentru protectia me­diului. Ca atare, problema relatiei om-natura se afla în inima con­cep­tu­lui, iar eliminarea sa îl lipseste de con­ti­nut.

Iesirea din impas poate avea loc, dupa Morin, printr-o politica a uma­ni­ta­tii si o alta a civilizatiei, comple­men­ta­re si interdependente. Mersul spre o civilizatie planetara viabila presupune de­pasirea îngustimii unor notiuni tra­di­tionale precum: crestere economica, dez­voltare si chiar dezvoltare durabila si afirmarea altora noi pe masura. Nu­mai ca aceasta implica, pe langa accep­ta­rea necesitatii schimbarii caii, si mo­di­ficarea însasi a acesteia. Cum? Prin­tr-un viitor efort istoric de gandire si conceptualizare, al carui imperativ în­cer­cam sa-l întrevedem aici si acum si, de ce nu, chiar sa-i prefiguram unele per­spective.

Mai poate fi acceptata ideea de pro­gres? Rezultata din filosofia Luminilor, aceasta a servit drept cadru ideologic al revolutiei industriale, iar dezvol­ta­rea economica pe care a promovat-o a de­terminat distrugeri masive ale me­diu­lui. Un progres absolut asezat se trans­forma în regres, pe toate pla­nu­ri­le posibile (S. Lem).

In aceasta logica, spre a apara na­tu­ra si a salva civilizatia umana ar tre­bui, oare, abandonata ideea (clasica) de progres?

In orice caz, cum sustine E. Morin, exis­ta o criza a progresului si a moder­ni­tatii; a existat o necesitate istorica pro­pulsata de progresele stiintei, ra­tiu­ne si democratie, dar bunastarea anun­ta­ta nu a fost întalnita. “Cred în posi­bi­li­tatea unui progres uman, nu în necesi­ta­tea sa istorica, afirma filosoful. De alt­fel, el nu este linear. Ne trebuie o în­toar­cere la izvoarele sale creatoare pen­tru a depasi o civilizatie sclerozata.” O noua era poate astfel porni de aici, o re­vo­lutie tot atat de importanta precum cea a neoliticului este posibila. Suntem pre­gatiti si, mai ales, dispusi sa ne-o asu­mam?

Cat despre conceptul de dezvoltare du­rabila, sa nu uitam ca si paradig­me­le ori teoriile, precum speciile, apar si dis­par la scara istoriei.

 

 

GHEORGHE ZAMAN

Dezvoltarea durabila, imperativ pentru prezentul si viitorul Romaniei

 

Intrebarea privind posibilitatea rea­li­zarii dezvoltarii economice durabile a Ro­maniei nu poate avea decat un ras­puns “afirmativ”, conditionat de în­de­pli­nirea unor cerinte sine qua non, a caror constientizare, cat mai urgent cu pu­tinta, în mentalul tuturor ni­ve­lu­ri­lor societale, face parte din in­stru­men­ta­rul de baza al reusitei.

Pilonul economic al dezvoltarii du­ra­bile a Romaniei, caruia i se adauga în mod complementar si independent cel social, ambiental si cultural, are ca­te­va obiective si prioritati.

Un prim obiectiv macroeconomic fun­damental este cresterea permanenta a PIB, pe baza aplicarii programului stra­tegic si tehnic contemporan, în rit­muri relativ înalte, care sa asigure atin­gerea nivelului mediu al PIB per ca­pita al UE-27 într-un orizont realist de timp (de exemplu, pana în 2005, ceea ce ar presupune un ritm mediu anual de crestere în perioada 2007-2025 de cel putin 6,5%). Aceasta cres­te­re presupune un efort investitional sus­ti­nut, cu eficienta ridicata, o dinamica înalta a productivitatii totale a facto­ri­lor de productie, dar mai ales satis­fa­ce­rea criteriului eco-eficientei de a “rea­li­za mai mult cu mai putin” consum de re­surse naturale si umane.

In cursa de diminuare a decalajelor (rattrapage, catching-up) economice si so­ciale dintre Romania si tarile dez­vol­ta­te, managementul strategic la nive­lu­ri­le macro, mezo si micro va fi nevoit sa monitorizeze si sa evalueze strategii si substrategii ale cresterii economice du­rabile care sa includa adecvat fac­to­rul ecologic, într-un proces de crestere/des­crestere diferentiata a sectoarelor eco­nomice, a ramurilor, subramurilor si grupelor de produse si servicii, în con­cordanta cu evolutia parametrilor ce­rerii viitoare interne si externe de bu­nuri si servicii.

Managementul sustenabilitatii cres­te­rii economice durabile în Romania are ca obiectiv, de asemenea, men­ti­ne­rea ratei anuale a inflatiei la niveluri de o singura cifra, intervalul 1% pana la cel mult 5% fiind cel caruia va trebui sa i se acorde cea mai mare atentie. Se stie ca inflatia reprezinta un factor cu en­tropie economica, sociala si de mediu ri­dicata care submineaza expectatiile ra­tionale si mareste gradul de in­cer­ti­tu­dine si risc, inclusiv în cazul dezas­tre­lor naturale. Cea mai sanatoasa cale de reducere a nivelului inflatiei este reducerea costurilor (inclusiv a con­sumului total si unitar de resurse de mediu), cresterea competitivitatii si a productivitatii mai rapid decat cres­te­rea salariilor.

Un al treilea obiectiv major al pi­lo­nu­lui economic al dezvoltarii durabile se refera la asigurarea unui înalt nivel al gradului de ocupare a fortei de mun­ca disponibile si reducerea ratei so­majului la nivelul sau “natural” (4%-5%), inclusiv prin promovarea unui parteneriat public-privat, ge­ne­ra­tor de locuri de munca (job creation) cu productivitate ridicata, utilizarea unor me­canisme de redistribuire a veni­tu­ri­lor, în cazuri justificate, evitandu-se în­cu­rajarea mentalitatii de a nu munci pen­tru a “beneficia” de ajutor social.

Intreprinderea unor activitati stra­te­­gice si de coordonare pentru dez­vol­ta­rea economica durabila la nivel natio­nal în prezent constituie o preocupare a marii majoritati a statelor care se afla în diferite stadii ale procesului de ela­borare, implementare, monitorizare si evaluare a Strategiei Nationale de Dez­voltare Durabila, ca urmare a re­co­man­darii Summit-ului Mondial al Dez­vol­tarii Durabile de la Johannesburg (sep­tembrie 2002). Putine state în pre­zent îsi permit sa nu aiba o strategie a dezvoltarii economice durabile ca reper pentru fundamentarea unor decizii efi­cien­te pe termen lung.

 

Stiinta sustenabilitatii

 

Eficientizarea managementului stra­­tegic al cresterii economice sustenabile a Romaniei include o serie de factori in­terni si externi legati de deteriorarea fac­torilor de mediu, cresterea frec­ven­tei fenomenelor meteo extreme cu im­pli­catii economico-sociale de mare an­ver­gura si pe termen foarte lung, la nivel local, national si planetar.

Ca urmare a cresterii importantei si acutizarii problemelor dezvoltarii du­ra­­bile, în anul 2000 a fost adoptata la Friibergh (Suedia) declaratia privind promovarea Stiintei Sustenabilitatii (Statement on Sustainability Science), care îsi propune sa îmbunatateasca sub­stantial, chiar daca limitat, “in­ter­ac­tiunile dintre natura si societate”, ti­nand seama de faptul ca, în ultimele de­cenii, directia de dezvoltare a ome­ni­rii nu este sustenabila, precum si de ne­cesitatea reconcilierii scopurilor evo­lu­tiei sociale cu limitele ecologice ale planetei pe termen lung, acordandu-se o atentie speciala modului în care schim­barile de mediu se repercuteaza asu­pra societatii. Racordarea cat mai efi­cienta a stiintei si tehnologiei la obiectivele si mijloacele sustenabilitatii eco­nomice, sociale si ecologice a de­ve­nit o preocupare si o necesitate strin­gen­ta, cea mai buna dovada fiind cele 48,2 milioane de trimiteri pe website-ul Google, dintre care 11,7 milioane re­fe­ri­toare la SUA, 8,67 milioane la An­glia, 850.000 la Ungaria si 580.000 la Romania.

Stiinta sustenabilitatii difera ra­di­cal fata de actualele domenii ale stiin­tei în ceea ce priveste structura, me­to­da si continutul. Este vorba de noi abor­dari legate de nonlinearitate, comple­xi­ta­te, decalaje mari de timp între actiu­ni­le economico-sociale si consecintele aces­tora, dezvoltarea de teorii specifice si modele semicantitative. Solu­tio­na­rea provocarilor stiintei sustenabilitatii ne­cesita o stabilire mai clara a res­pon­sa­bilitatii guvernarii, o îmbunatatire a de­mocratiei, o constientizare mai pu­ter­nica a cetatenilor, stiluri noi de or­ga­nizare institutionala pentru con­so­li­da­rea si sprijinirea cercetarilor inter­dis­ciplinare, pe termen lung, inclusiv în tarile în curs de dezvoltare, im­pli­ca­rea oamenilor de stiinta, a practi­cie­ni­lor si cetatenilor în stabilirea priorita­ti­lor, crearea de cunostinte stiintifice noi, evaluarea consecintelor posibile si tes­tarea acestora în practica.

Desi în Romania exista mai multe stra­tegii la nivel sectorial si sub­sec­to­rial care au legatura cu cresterea eco­no­mica sustenabila, impuse mai ales de pregatirea procesului de aderare a tarii la UE, pana în prezent nu exista o Strategie a Dezvoltarii Durabile, adop­tata de guvern sau parlament. Din acest punct de vedere, Romania con­trasteaza cu situatia tarilor mem­bre ale UE, care implementeaza astfel de strategii, paralel cu Strategia Dez­vol­tarii Durabile a UE, elaborata în anul 2001 si îmbunatatita în 2005.

Chiar daca elaborarea si consen­sua­li­zarea unei astfel de strategii este di­fi­ci­la din mai multe puncte de vedere, ea reprezinta un îndreptar absolut ne­ce­sar pentru durabilitatea tarii, inclu­siv pentru vizibilitatea si încadrarea sa în context international.

 

Planificare si programare

 

Într-un studiu intitulat Strategiile Na­tionale pentru Dezvoltarea Durabila. Pro­vocari, Abordari si Inovari în Actiuni Stra­tegice si Coordonate (Swanson et al., 2004), se arata ca dezvoltarea durabila “for­teaza” reconcilierea ciclurilor elec­to­rale pe termen scurt cu planificarea si programarea pe termen lung, a sco­pu­lui cresterii economice cu suste­na­bi­li­tatea sociala si ambientala, a avan­ta­je­lor coerentei si coordonarii politicilor cu miscarea spre descentralizare.

În conditiile în care orizontul de timp al strategiilor sectoriale de cres­te­re economica sustenabila în Romania nu depaseste termenul mediu, cu ex­cep­tia unora vizand preluarea acquis-u­­lui co­munitar sau alte angajamente pe plan international (Protocolul de la Kyoto etc.), managementul strategic în acest do­meniu ar trebui sa aiba în vedere ur­ma­toarele:

- realizarea unui mecanism de feedback care sa includa monitorizarea, în­vatarea si adoptarea pe baza unui set integrat de indicatori care sa per­mi­ta o analiza aprofundata a com­pa­ti­bi­lizarii/compromisului (trade-off) din­tre componentele economica, sociala si de mediu, stiut fiind ca nu se poate “ma­nageria” strategic decat ceea ce pu­tem masura;

- coordonarea dintre obiectivele stra­tegiei (inclusiv masurile subia­cen­te) si bugetele consolidat si locale, pe pe­rioade mai lungi de timp (mul­tia­nua­le), astfel încat Strategiile Dezvoltarii Du­rabile sa nu ramana pe pozitii pe­ri­fe­rice sau sa fie neglijate, asa cum se în­tampla în prezent, în cazul Ro­ma­ni­ei, dar si al altor tari, aceasta pre­su­pu­nand o mai mare implicare a minis­te­re­lor de finante;

- coordonarea si compatibilizarea obiec­tivelor si programelor la nive­lu­ri­le macro si local (Agenda 21 locala), ast­fel încat politicile macro pro­dez­vol­ta­re durabila sa confere coerente si efi­cien­te.

În figura 1, am prezentat relatiile în ordine cronologica ale ma­nagemen­tu­lui strategic al dezvoltarii economice du­rabile pe care îl adopta tarile cu ex­pe­rienta în acest domeniu.

Din analiza experientei mondiale în ceea ce priveste tipologia strategiilor dez­voltarii durabile releva urmatoarele ca­tegorii:

a) strategia cuprinzatoare, multi­di­men­sionala, care sa încorporeze într-un singur document si proces pilonii eco­no­mic, social si ambiental ai dez­vol­ta­rii durabile, în conformitate cu reco­man­darile Agendei 21 privind strate­gii­le nationale ale dezvoltarii durabile; de regula, cea mai mare parte a tarilor atat dezvoltate, cat si în curs de dez­vol­ta­re au elaborat acest tip de strategie;

b) strategii ale dezvoltarii durabile pe domenii sau probleme (apa, aer, ecoeficienta etc.), în care se stabilesc obiec­tive si politici pentru un singur do­meniu, în contextul întregii eco­no­mii;

c) strategii sectoriale ale dezvoltarii du­rabile (de exemplu: transport, sa­na­ta­te etc.), care pot fi considerate sub­stra­tegii ale strategiei nationale;

d) strategiile dezvoltarii economiei na­tionale, care integreaza dezvoltarea du­rabila în sensul includerii directe a as­pectelor ecologice în procesul general de dezvoltare a tarii din punctul de ve­de­re al influentarii reciproce dintre di­fe­ritele domenii si medii.

In multe tari, strategiile dezvoltarii du­rabile nu sunt consacrate legal, ofi­cial, printr-un for legislativ (parla­men­tul, guvernul etc.). In unele tari însa, exis­ta un mandat legal pentru stra­te­gii­le dezvoltarii durabile la nivel parla­men­tar. În UE, de exemplu, exista ce­rin­ta de a integra problemele sustena­bi­litatii în politicile Uniunii (Art. 6 al Tratatului Uniunii, hotararile reuniu­nii tarilor UE de la Cardiff). Cadrul in­sti­tutional responsabil cu elaborarea, apro­barea si implementarea strategiei va­riaza de la o tara la alta, dar, ori­cum, organismele specializate pe pro­ble­me de mediu (ministere, agentii, cen­tre etc.) au început sa joace un rol tot mai mare.

 

Principii si criterii internationale

 

Managementul strategic presupune, pe langa stabilirea unor obiective pe ter­men lung (15-20 ani), compatibili­za­te cu cele pe termenele scurt si mediu, si aplicarea unui set de principii si cri­te­rii validate eficient pe plan inter­na­tio­nal, la care ne vom referi în conti­nua­re.

• Managementul integrat este prin­ci­piul care presupune abordarea în ma­nie­ra unitara si holistica a proceselor de productie, procesare, transport, dis­tri­butie, utilizare si depozitare, tinand sea­ma de ciclul de viata al produselor si tehnologiilor, implicarea stakehol­der-ilor, coordonarea interinstitu­tio­na­la, sinergiile pentru cea mai buna uti­lizare a resurselor si evitarea unor du­plicari nenecesare.

• Echitatea intergenerationala este o cerinta sine qua non, potrivit careia ge­neratia prezenta are dreptul de a fo­losi si beneficia de resursele paman­tu­lui, cu obligatia de a tine seama de im­pac­tul pe termen lung a activitatii aces­teia si de a sustine baza de resurse si mediul global si în beneficiul ge­ne­ra­tii­lor viitoare.

• Precautia reprezinta instrumentul de­cizional prin care se întreprind ac­tiuni de raspuns (contracarare) la ame­nin­tarile legate de pagubele serioase si ire­versibile cauzate sanatatii umane si/sau mediului atunci cand nu dis­pu­nem de o informatie stiintifica nece­sa­ra.

• Abordarea ciclului de viata al bu­nu­rilor, serviciilor si tehnologiilor eva­lueaza consecintele asupra mediului ge­nerate de efectele economice legate de diferitele stadii ale prelucrarii si va­lo­rificarii produselor de piata.

• Preventia presupune stabilizarea pre­judiciilor aduse sanatatii umane si a capitalului natural de fenomenele si pro­cesele economice care ar putea fi pre­venite prin investitii si costuri de mo­dernizare, reparatii, tratare sau com­pensare; este cunoscut ca pre­ve­ni­rea unor prejudicii este cu mult mai efi­cien­ta decat înlaturarea consecintelor, dupa ce acestea s-au produs.

• Substitutia presupune înlocuirea unor produse si servicii ineficiente, mari consumatoare de resurse de me­diu, cu altele mai eficiente si cu impact eco­logic mai redus si mai putin dau­na­toare.

• Principiul “poluatorul plateste” sau al internalizarii costurilor margi­na­le externe (externalitatilor negative) sta­bileste folosirea mecanismelor de pia­ta pentru ca poluatorii sa suporte în totalitate costurile sociale si de me­diu ale activitatii lor si ca aceste cos­turi sa fie reflectate în preturile si ta­ri­fe­le bunurilor si serviciilor.

• Internalizarea externalitatilor po­zi­tive (beneficiilor marginale externe) vi­zeaza folosirea unui sistem de sub­ven­tii corective, stimulente pentru ac­ti­vi­tatile care genereaza beneficii mar­gi­na­le la partile terte, fara ca acestea sa pla­teasca (cercetare-dezvoltare, pro­tec­tia mediului, educatie, dezvoltare re­giona­la, întreprinderi mici si mijlocii etc.).

• Participarea publica presupune ac­cesul nerestrictionat la informatia pri­vind mediul, cu anumite exceptii jus­tificate (informatii confidentiale de afa­ceri), dreptul publicului de a lua par­te la deciziile în domeniul mediului si de a lua în considerare consecintele aces­tora, posibilitatea de a reactiona a par­tilor implicate (interesate) din so­cie­ta­tea civila, dreptul de a cunoaste din timp posibile riscuri de mediu.

• Principiul bunei guvernari pre­ve­de ca autoritatile si institutiile statului sa-si desfasoare activitatea transpa­rent, eficient si onest, în conditiile pre­ve­nirii si penalizarii poluarii si ale pro­mo­varii protectiei mediului.

• Parteneriatele privat, public si pu­blic-privat se bazeaza pe cooperarea di­recta, inter si intrainstitutionala, între partile interesate (stakeholders) repre­zen­tate de autoritati si institutii pu­bli­ce, ONG, grupuri si firme industriale, re­tele si oameni de afaceri, care îm­preu­na pot obtine, prin cumularea ex­per­tizei si eficientei proprii, o valoare adau­gata superioara, pentru sustena­bi­litatea cresterii economice la nive­lu­ri­le macro si microeconomic.

• Cooperarea între state, care in­clu­de responsabilitati comune, dar dife­ren­­tiate, în functie de nivelul de dez­vol­ta­re a tarilor, se pot aplica o serie de abor­dari diferentiate în ceea ce pri­ves­te obligatiile economico-financiare pen­tru protectia mediului la nivel local, re­gio­nal si international, tarile dez­vol­ta­te recunoscand faptul ca le revine o res­pon­sabilitate mai mare, inclusiv în ceea ce priveste acordarea de asistenta ta­rilor în curs de dezvoltare sau cu eco­no­mie de piata emergenta.

Principiile si abordarile criteriale ale managementului strategic al dez­vol­tarii economice durabile a Romaniei sunt în deplin consens cu spiritul si re­co­mandarile Declaratiei de la Rio, Agen­dei 21, Declaratiei Mileniului si ale celorlalte documente aprobate prin con­sens la summit-urile mondiale ale dez­voltarii durabile.

În încheiere, subliniem necesitatea ela­borarii si implementarii unei stra­te­gii a dezvoltarii economice durabile a Ro­maniei, pe o perioada de cel putin 20 de ani, care sa tina seama de com­po­nen­tele sociale, de mediu si culturale ale dezvoltarii durabile, în contextul na­­tional si international, al integrarii în UE si al globalizarii. Fara o astfel de strategie, Romania va figura în sta­tis­ticile, analizele si rapoartele ONU si ale altor organizatii internationale, în acest domeniu, cu “liniute” sau “…”, ceea ce ne pozitioneaza periferic ca vi­zi­bi­litate si relevanta pe plan inter­na­tio­nal.

 

 

CAMELIA CAMASOIU

Progrese în interactiunea dintre crestere economica si mediu

 

Strategia dezvoltarii durabile a Uniu­nii Europene, revizuita în 2005, a lan­sat mesajul de baza al identificarii si­nergiilor dintre dimensiunea econo­mi­ca, sociala si de mediu, cei trei piloni ai sustenabilitatii.

Relevanta interactiunilor dintre pros­­peritatea economica si securitatea me­diului este confirmata de cuplarea con­sumului de resurse energetice la cres­terea economica. In mod tra­ditio­nal, sporul de activitate economica pre­su­pune consumuri crescande de ener­gie si materiale, care la randul lor spo­resc degradarea mediului.

Este o realitate dovedita pretutin­deni ca emisiile de gaze cu efect de sera (GES), provenite din activitatile uma­ne cum ar fi arderea carbunilor, a pe­trolului si a gazelor naturale, cau­zea­­za încalzirea generala a atmosferei te­res­tre si ca schimbarile climatice sunt cel mai evident rezultat al acestora, cu efec­te diferite în lume. Printre aceste efec­te se numara modificari în mo­de­le­le agricole, în folosirea terenului si a ofer­tei de apa, zonele de dezastru si cres­terea riscului de dezastru natural (de exemplu, valurile de caldura, sece­te­le si inundatiile) cu consecinte grave de ordin economic si social.

Comunicatul de la Gothenburg al Co­misiei Europene catre Consiliul Eu­ro­pean a identificat schimbarea climei drept una dintre cele mai mari ame­nin­tari pentru dezvoltarea durabila, ac­cen­tuand necesitatea de a spori folo­si­rea energiei curate si de a reduce, în ge­neral, cererea de energie. Folosirea în proportii mai mari a energiei elec­tri­ce, produse din surse regenerabile, ca si a cogenerarii (producerea simultana de energie electrica si termoficare), ca­re antreneaza reducerea consumului de combustibili fosili, constituie parti im­portante ale Programului European de Schimbari Climatice. Acesta cu­prin­de un pachet de masuri propuse pentru re­ducerea emisiilor GES în confor­mi­ta­te cu Protocolul Kyoto si cu Conventia ca­dru a Natiunilor Unite privind Schim­barile Climatice.

Strategia revizuita a stabilit noi li­mi­te pentru reducerea cantitatii de emi­sii GES (8% reducere pe an) si o pe­ri­oada de realizare pana în 2010. Toto­data, s-au cerut actiuni clare pentru re­du­cerea cererii de energie si sporirea, pana în 2010, a contributiei energiei elec­trice obtinute din surse rege­ne­ra­bi­le la 22% din consumul brut de elec­tri­ci­tate.

Strategia a elaborat o viziune mai cla­ra asupra a ceea ce este durabil si a iden­tificat sase tendinte care nu sunt sus­tenabile. Actiunile s-au concentrat pe:

1) limitarea schimbarilor climatice si cresterea folosirii energiei curate;

2) inlaturarea pericolelor pentru sa­na­tatea publica;

3) gestionarea resurselor naturale cu mai multa responsabilitate;

4) îmbunatatirea sistemului de trans­port si a managementului folosirii te­re­nu­lui;

5) combaterea saraciei si a ex­clu­ziu­nii sociale;

6) luarea în considerare a im­pli­ca­tii­lor economice si sociale ale feno­me­nu­lui de îmbatranire a populatiei.

 

Reducerea emisiilor GES

 

In cele ce urmeaza, ne referim la pri­ma problema, încercand sa sintetizam cateva aspecte relevante pentru li­mi­ta­rea schimbarilor climatice si reducerea gra­dului de intensitate energetica din Ro­mania, comparativ cu tarile Uniunii Europene.

Dupa cum se stie, cresterea eco­no­mi­ca durabila cere un consum ener­ge­tic suplimentar mai mic, in principal ca urmare a schimbarilor structurale din economie. In realitate nu se în­tam­pla asa, progresul economic este însotit de cresterea consumului total de ener­gie, obtinuta preponderent din sursele pri­mare conventionale (titei, carbune, gaze naturale).

Din analiza recenta efectuata asu­pra progresului pe calea dezvoltarii du­ra­bile a Europei a reiesit ca, în ultimul de­ceniu din secolul trecut, s-a înre­gistrat o reducere importanta a emi­sii­lor GES, în principal ca rezultat al tre­cerii la combustibili cu un continut mai redus de carbon si al înlocuirii ter­mo­centralelor pe carbune cu alti com­bus­tibili mai eficienti în combinatie cu cresterea folosirii cogenerarii. Decu­pla­rea cresterii economice de consumul intern brut de energie este un obiectiv prin­cipal al strategiei de dezvoltare du­ra­bila a Uniunii Europene.

Datele de analiza arata un progres ine­gal în materie de decuplare. Dupa anul 2000, emisiile GES au crescut în me­die cu 0,3% pe an în cadrul UE-15 si cu 0,6% pentru UE-25. Coreland con­su­mul energetic cu cresterea mai încea­ta a PIB, reiese o tendinta de stag­nare a intensitatii energetice în ultimii ani.

Unele tari precum Marea Britanie, Ger­mania, Franta, Suedia, Grecia si cele mai multe dintre tarile noi mem­bre ale UE si-au construit mecanisme fle­xibile pentru realizarea an­gaja­men­te­lor asumate prin Protocolul de la Kyoto, în timp ce altele nu. Pe total, în­cepand cu anul 2000, emisiile de CO2 din sectorul energetic au crescut, desi la o rata mai mica decat consumul in­tern brut de energie, ceea ce a în­sem­nat o modificare neînsemnata în inten­si­tatea CO2 (-0,3% pe an).

Consumul intern brut de energie s-a majorat, la nivelul UE, cu circa 1,4% anual între 2000 si 2003, fiind mult mai înalt decat rata medie anuala a cres­terii, de numai 0,6% din ultimul de­ce­niu (1990-2000).

In ceea ce priveste Romania, aceas­ta se situeaza pe o curba ascendenta a con­sumului intensiv de energie. In ul­ti­mii ani, consumul intern brut de ener­gie a înregistrat o tendinta crescatoare cu o rata medie anuala de 1%, mai ales pe seama sporirii cererii de carbune (in­clusiv cocs). Judecand în termenii re­ducerii emisiilor GES, aceasta ten­din­ta nu este pozitiva. Totusi, avand în vedere ca emisiile totale nete GES au scazut cu aproape 50% fata de 1989, ca urmare a reducerii drastice a pro­duc­tiei industriale, ca si a re­struc­tu­ra­rii economice din anii tranzitiei la eco­no­mia de piata, aceasta concluzie se cere nuantata.

Din compararea consumului ener­ge­tic cu cresterea economica din primii cinci ani ai noului mileniu, se constata o devansare din partea activitatii eco­no­mice. Cu o rata medie anuala de cres­tere economica de peste 4%, com­pa­ra­tiv cu 1% cresterea medie anuala a con­sumului intern brut, se poate vorbi de­spre o usoara tendinta de reducere a in­tensitatii energetice a economiei ro­ma­nesti.

 

Imbunatatirea intensitatii energetice in Romania

 

Desi situatia din Romania este de­par­te de tabelul european, datele sta­tis­tice sugereaza o îmbunatatire a in­ten­sitatii energetice (1995-2002). Fata de media din UE-25 a consumului ener­ge­tic, de 174 tone echivalent petrol la un milion PIB (PPS), Romania a în­re­gis­trat un nivel de 272 tone echivalent pe­trol la un milion PIB (PPS), fiind într-o pozitie mai avantajoasa decat Is­landa (473), Bulgaria (392), Estonia (370), Slovacia (319) s.a. Cele mai joa­se niveluri ale intensitatii energetice s-au obtinut în Italia (132), Irlanda (138), Danemarca (144), Austria (148), Ma­rea Britanie (154) etc.

Tendintele consumului energetic fi­nal din toate tarile europene demon­strea­za îmbunatatiri substantiale în sectoarele industriale si de servicii. In schimb, nu s-a constatat nici un pro­gres semnificativ în sectorul trans­por­tu­lui, desi principalul obiectiv al stra­te­giei Gothenburg a fost decuplarea con­su­mului energetic de cresterea acti­vi­ta­tii economice si reducerea ponderii sec­to­rului în PIB. Noile propuneri vizeaza o mutatie în folosirea transportului de la cel rutier la transportul pe calea fe­ra­ta, transportul pe apa si transportul pu­blic de pasageri, care va satisface angajamentul de reducere a emisiilor GES.

In cazul Romaniei, sporirea energo­in­tensivitatii cresterii economice în con­ditiile reducerii emisiilor GES re­pre­zinta o mare provocare, tinand sea­ma de contextul international, de cerin­tele integrarii europene si de posi­bi­litatile interne de adaptare. Cresterea eco-eficientei are nevoie atat de obti­ne­rea performantelor de mediu, cat si de îm­bunatatirea performantelor econo­mi­ce. Reducerea decalajelor fata de UE necesita înlocuirea tehnologiilor vechi si poluante cu unele mai perfor­man­te si curate, precum si o serie de ma­suri vizand politicile de mediu pe ba­za mecanismelor de piata. Schim­ba­ri­le necesare în modelele de productie si de consum solicita nu numai cres­te­rea produselor cu etichete ecologice, ci si ridicarea nivelului de cunoastere si de participare a societatii civile si a sec­to­rului afacerilor la elaborarea si apli­ca­rea deciziilor privind protectia me­diului.

Un aspect care priveste direct eco-efi­cienta se refera la construirea si pro­mo­varea instrumentelor de piata care sa reflecte adevaratele costuri ale folo­si­rii resurselor naturale si impactul de me­diu asupra societatii. Imbinarea unui sistem adecvat de eco-taxe, cu im­pu­nerea de standarde si parametri calitativi de mediu, în functie de par­ti­cu­laritatile sectoriale, în conditiile cla­ri­ficarii drepturilor de proprietate, re­pre­zinta modalitati de eficientizare a interrelatiei dintre cresterea econo­mi­ca si mediu. In tarile mem­bre UE, rolul taxelor de mediu a sporit consi­de­ra­bil, mai ales în urma adoptarii unor masuri de contrabalansare cu taxele si impozitele asupra fortei de mun­ca.

La nivelul anului 2003, taxele de me­diu contribuiau cu 2,7 procente în PIB, al UE-25, din care circa patru cin­cimi erau taxele pe energie, iar restul - taxe de transport si pe poluare/re­sur­se. In tari precum Danemarca, Olanda, Norvegia, Suedia, Finlanda, Lu­xem­burg s.a. se vorbeste despre “reforma ta­xelor verzi” sau “bugetul verde”.

 

Strategia Nationala privind Schimbarile Climatice

 

Romania participa la aplicarea unor me­canisme flexibile stabilite prin Protocolul de la Kyoto, cum ar fi im­ple­men­tarea în comun (Joint Implemen­ta­tion-JI) si Comercializarea Interna­tio­nala a Emisiilor (International Emission Trading - IET), care ofera o serie de oportunitati si avantaje pen­tru respectarea angajamentelor natio­na­le si internationale asumate.

În Strategia Nationala privind Schim­barile Climatice (SNSC), ela­bo­rata în Romania ca urmare a acutizarii problemelor legate de GES, sunt sta­bi­lite principiile si aplicarea Schemei de comert cu emisii a UE. Desi SNSC vi­zea­za perioada 2005-2007, la ela­bo­rare s-a avut în vedere un orizont de timp mai îndepartat, pana în anul 2012, cand se încheie prima perioada de angajamente prevazute prin Pro­to­co­lul de la Kyoto.

Implementarea Directivei UE pri­vind comercializarea emisiilor, adop­ta­ta în 2003, care trebuie transpusa pana la aderarea Romaniei la UE, ne­ce­sita stabilirea unui sistem de limi­tare-tranzactionare a emisiilor GES, bazat în prima faza doar pe instalatiile care emit CO2 (instalatii de ardere de peste 20 MW, instalatii din rafinarii, cup­toare de cocs, precum si instalatii din siderurgie, industria mineralelor, ci­mentului, sticlei, ceramicii, celulozei si hartiei).

Transpunerea Directivei în Ro­ma­nia, cel mai tarziu pana la data ade­ra­rii, este direct legata de implementarea unor masuri în directiile urmatoare: sta­bilirea autoritatii competente; sta­bi­li­rea cadrului institutional si proce­du­ral; elaborarea si adoptarea primului si celui de-al doilea Plan National de Alo­care; introducerea unui sistem de mo­nitorizare; furnizarea informatiilor catre viitorii participanti din sectoarele ener­gie si industrie; înfiintarea re­gis­trului ETS al emisiilor; Planul Natio­nal de Alocare-PNA (prima etapa: 2005-2007; etapa a II-a: 2008-2012).

Prin comercializarea GES, în cadrul UE, se sconteaza în Romania pe ur­ma­toa­rele efecte: participarea unui nu­mar important de agenti economici din sec­toarele energie si industrie la co­mer­cia­lizarea emisiilor, ceea ce va deveni o sursa de venit suplimentar prin van­za­rea suplimentara de permise; eva­lua­rea directa din punct de vedere eco­no­mic a aspectelor reducerii GES; intro­du­cerea unor standarde internationale pri­vind poluarea cu GES.

Implementarea si actualizarea SNSC presupune o serie de etape si ma­suri, între care cele mai sem­ni­fi­ca­ti­ve sunt:

- identificarea si alocarea resur­se­lor necesare capacitatii institutionale si specializarii personalului finantarii im­plementarii actiunilor prevazute;

- elaborarea planului national de ac­tiune privind schimbarile climatice, ca instrument de implementare a SNSC;

- monitorizarea si actualizarea SNSC.

Prin continutul sau, SNSC este un do­cument util pentru convergenta politicii de mediu catre obiectivul ma­jor al realizarii sustenabilitatii dez­vol­ta­rii. Sansele realizarii acestei stra­te­gii sunt direct legate de aderarea Ro­ma­niei la UE, întrucat schimbarile climatice au efecte care depasesc grani­te­le nationale, indicatorii globali, regio­nali, locali, avand relevanta în coro­bo­ra­re cu agregatele nationale care ma­soa­ra gradul de poluare în anumite loca­tii-sursa de generare a GES.

 

 

MARIA MOLNAR

Dezvoltare umana si coeziune sociala în Romania

 

Dezvoltarea umana este o com­po­nen­ta intrinseca a dezvoltatii durabile, com­ponenta care defineste obiectivul si rezultatul final al acesteia. In ultima in­stanta, dezvoltarea este evaluata prin sporul de bunastare pe care îl de­ter­mina, prin cresterea capacitatii si a li­bertatii oamenilor de a trai viata asa cum si-o doresc, de a face ceea ce si cum doresc sa faca si de a fi ceea ce do­resc sa fie. Dezvoltarea umana pre­su­pu­ne, în primul rand, posibilitatea de a trai o viata lunga si sanatoasa, edu­ca­tie, re­sur­sele adecvate unui nivel de trai de­cent; de asemenea, participare la viata sociala si politica a societatii, li­bertatea cuvantului. Combaterea sa­raciei, edu­ca­tia si sanatatea, precum si egalitatea în­tre sexe constituie preocuparile centrale legate de dezvoltarea umana, pe care se axeaza sase din cele opt Obiective de Dezvoltare ale Mileniului: eradicarea sa­ra­ciei extreme si a foametei; accesul uni­ver­sal la educatia primara; promovarea ega­litatii între sexe; reducerea mor­ta­li­tatii infantile; îmbunatatirea sanatatii ma­melor; combaterea HIV/SIDA, a ma­la­riei si a altor boli. Restrangerea sa­ra­ciei este în mod unanim considerata ca obiectiv al dezvoltarii în conditii de echi­tate, iar impactul asupra saraciei re­pre­zinta unul dintre principalele criterii de eva­luare a calitatii cresterii economice.

Important este si faptul ca dezvol­ta­rea umana este, în acelasi timp, com­po­nen­ta de natura instrumentala a dez­vol­tarii durabile, un factor esential al dezvoltarii economiei bazate pe cu­noas­tere si în conditii de sustenabilitate. Dez­voltarea umana implica investitie în capitalul uman, în special în cres­te­rea calitatii acestuia, ceea ce înseamna si cresterea capacitatii oamenilor de a par­ticipa în mod eficient si creativ la pro­cesul de dezvoltare economica, de a-si adapta modelul de consum la exi­gen­tele de protectie a mediului, de a în­vata sa traiasca în armonie cu natura si cu respect fata de aceasta. Un accent mai mare pe dezvoltarea umana, pe asi­gurarea conditiilor de realizare a aces­teia, în strategia de dezvoltare du­ra­bila, este imperios necesar si în Ro­ma­nia. Dezvoltarea umana poate con­stitui unul dintre fundamentele sansei dezvoltarii durabile în Romania, un mo­tor al acesteia; dezvoltare durabila fara care nu ne putem imagina viitorul Ro­maniei.

Pe de alta parte, dezvoltarea umana nu se poate realiza fara resurse ma­te­ria­le si financiare, astfel încat dezvol­ta­rea economica este o conditie sine qua non a dezvoltarii umane, aceasta rela­tie de dependenta fiind mai evidenta si mai puternica decat cea care se ma­ni­fes­ta în sens invers. Totusi, asa cum o de­monstreaza experienta interna­tio­na­la, la niveluri egale de dezvoltare eco­­nomica se înregistreaza niveluri di­fe­rite ale parametrilor dezvoltarii uma­ne, ceea ce înseamna ca politici mai bune în domeniu, precum si alocarea mai generoasa a resurselor disponibile în directia sustinerii dezvoltarii umane si gestionarea eficienta a acestora pot de­termina performante mai bune în plan social; performante care, în timp, pe termen scurt si mai ales pe termen me­diu si lung, îsi pun amprenta asu­pra performantelor economice. Relatia dintre calitatea mediului si dezvoltarea umana este evidenta, de asemenea, în prin­cipal din perspectiva impactului con­ditiilor de mediu asupra sanatatii, de­venind însa coplesitoare atunci cand ca­tastrofe naturale (inundatii, cu­tre­mu­re etc.) determina distrugerea lo­cuin­telor si gospodariilor si pun în pe­ri­col însasi viata oamenilor.

Dezvoltarea durabila este sustinuta si de coeziunea sociala, ca factor fa­vo­ri­zant al dezvoltarii economice si umane, dar si ca element constitutiv al dez­vol­ta­rii sociale. Coeziunea sociala este o ca­racteristica a mediului social, ca­rac­te­ristica ce favorizeaza dezvoltarea, cres­­terea economica echitabila. Coeziu­nea sociala implica încrederea oame­ni­lor ca actiunile loc comune vor aduce be­neficii pe termen lung, chiar daca pe ter­men scurt presupune pierderi, si pre­supune evitarea accentuarii ine­ga­li­ta­tii si a excluderii sociale, întarirea sen­timentelor de încredere si sigu­ran­ta si a spiritului de cooperare, con­strui­rea unor institutii transparente, res­ponsabile si flexibile. Coeziunea so­cia­la constituie o alta premisa esen­tiala care trebuie pusa la baza stra­te­giei de dezvoltare durabila a Romaniei. Masura în care membrii societatii vor con­lucra pentru reconstructia econo­mi­ei nationale, pentru depasirea difi­cul­ta­tilor inerente integrarii în economia europeana si pentru valorificarea opor­tu­nitatilor create de aceasta integrare poate constitui un factor cheie al per­for­mantei economice si sociale. Con­strui­rea unei societati caracterizate prin coeziune sociala în Romania, obiec­tiv extrem de dificil de realizat, im­pu­ne diminuarea proportiilor saraciei si era­dicarea saraciei extreme, stoparea pro­cesului de polarizare sociala, func­tio­narea eficienta si transparenta a in­sti­tutiilor statului si ale societatii ci­vi­le, promovarea profesionalismului în acti­vitatea functionarilor publici, com­ba­terea birocratiei si a coruptiei, cres­te­rea încrederii populatiei în aceste in­sti­tutii, inclusiv prin educatie si infor­ma­re, formarea unei clase politice res­pon­sabile si credibile, a carei activitate sa se bazeze pe cunoastere.

Comunicarea cuprinde o analiza a prin­cipalilor indicatori ai dezvoltarii uma­ne si coeziunii sociale în Romania: in­dicele dezvoltarii umane si indicatori ai sanatatii si educatiei, ai veniturilor, ai inegalitatii si polarizarii si ai sa­ra­ci­ei. Analiza este realizata din perspec­tiva comparatiei cu tarile europene, în spe­cial cu statele membre ale Uniunii Eu­ropene.

 

Indicele dezvoltarii umane

 

Conform ultimului Raport al Dez­vol­ta­rii Umane, cu un indice al dezvoltarii umane de 0,792, Romania s-a situat în anul 2003 pe locul 64 din cele 177 de tari acoperite de raport, a saptea din­tre tarile cu dezvoltare umana medie. Toate cele 25 de state membre ale UE se afla în grupul tarilor cu dezvoltare uma­na înalta, cu indici care variaza între 0,949 (Luxemburg) si 0,904 (Por­tu­galia), în cazul vechilor state mem­bre, si între 0,904 (Slovenia) si 0,836 (Letonia), în cazul noilor state mem­bre. Nivelul scazut al indicelui dez­vol­ta­rii umane înregistrat în Romania, com­parativ cu al majoritatii tarilor eu­ro­pene, deriva din pozitia relativ sca­zu­ta a Romaniei la toate cele trei com­po­nente si, în special, în ceea ce pri­ves­te venitul si speranta de viata. Indicele aferent Produsului Intern Brut per ca­pita este de 0,72 (locul 60), la un nivel al PIB de 7.277 dolari SUA la PPC, de 8,6 ori mai mic decat cel din Lu­xem­burg, de 2,5-5,2 ori mai mic decat în ce­le­lalte vechi state membre ale UE si de 1,4-2,6 ori mai mic decat cel din noile sta­te membre ale UE.

Indicele aferent sperantei de viata la nastere, utilizat pentru a evalua sin­te­tic starea de sanatate, este 0,77 (locul 76). In anul 2003, speranta de via­ta a populatiei din Romania era de 71,3 ani, cu aproape 10 ani mai mica de­cat în Japonia (tara cu cea mai mare spe­ranta de viata: 82 ani). În vechile sta­te membre ale UE, speranta de via­ta variaza între 77,2 ani (Portu­ga­lia) si 80,2 ani (Suedia), iar în noile sta­te membre est-europene între 71,3 ani (Es­tonia) si 76,4 ani (Slovenia).

În Romania, în 2003 rata analfa­be­tis­mului a fost de 2,7%, iar rata bruta de înrolare scolara la învatamantul pri­mar, secundar si tertiar a fost de 72%, pa­rametri care situeaza tara noastra pe locul 59, cu un indice egal cu 0,89. Pon­derea populatiei analfabete se în­ca­dreaza între limitele de variatie din ta­rile UE, dar rata de înrolare scolara este mai scazuta decat în toate statele mem­bre ale UE.

 

Populatia

 

Dupa anul 1990, evolutia populatiei Ro­maniei a fost marcata de scadere con­tinua, astfel încat în 2004 era cu pes­te un milion si jumatate de persoa­ne mai mica decat în 1990. Scaderea a fost determinata de migratia externa si de sporul natural negativ, în con­di­tii­le în care a scazut natalitatea, iar mor­ta­litatea a crescut. Speranta de viata la nastere a scazut în primii ani dupa 1990, de la 69,76 ani în medie în 1990 la 68,95 ani în 1996, dupa care a cres­cut la 71,32 ani în 2003.

În conditiile cresterii duratei vietii si scaderii natalitatii, în Romania are loc un proces de îmbatranire demo­gra­fi­ca, manifestat prin scaderea ponderii populatiei tinere si cresterea ponderii populatiei varstnice. Astfel, în 1990, co­piii (0-14 ani) reprezentau 23,6% din to­talul populatiei, iar persoanele de 65 ani si peste - 10,4%; în 2004 ponderea co­piilor a scazut la 16,1% (16,7% în 2003), iar cea a varstnicilor a crescut la 14,5% (14,3% în 2003).

 

Sanatatea

 

Cresterea sperantei de viata indica si o îmbunatatire a starii de sanatate a populatiei. Diferenta mare dintre spe­ran­ta de viata în Romania si cea înre­gis­trata în tarile dezvoltate, faptul ca ro­manii traiesc în medie cu noua ani mai putin decat locuitorii din vechile sta­te membre ale Uniunii Europene re­flec­ta atat diferentele mari dintre ni­ve­lul de bunastare si conditiile de viata, cat si probleme de sanatate mai mari, pre­cum si insuficienta dezvoltare, sub­fi­nantarea si disfunctionalitatile din sis­temul medical romanesc.

Conform Anchetei privind conditiile de viata ale populatiei, realizata de In­sti­tutul National de Statistica, una din zece persoane apreciaza ca are o stare de sanatate rea sau foarte rea, iar una din cinci persoane sufera de boli cro­ni­ce. În anul 2004, medicii de familie au de­clarat peste 16 milioane de cazuri noi de îmbolnavire, 75 de cazuri la 100 de locuitori. Incidenta bolilor infec­tioa­se si parazitare a crescut de la 2.840 de cazuri noi la 100.000 de locuitori în anul 1990, la 4.494 de cazuri în 2004, din care numarul cazurilor noi de TBC la 100.000 de locuitori a crescut de la 64,6 în 1990 la 114,3 în 2004.

Mortalitatea infantila si cea sur­ve­ni­ta pana la împlinirea varstei de 5 ani, precum si mortalitatea materna au înregistrat o scadere importanta fa­ta de 1990: 16,7 copii sub un an (19,7 copii sub 5 ani) decedati la 1.000 de nas­cuti vii si 30,6 femei decedate din cau­za complicatiilor sarcinii sau nas­te­rii la 100.000 de nascuti vii, în 2003, fata de 26,9‰ (35,7‰) si, respectiv, 83,6 femei decedate, în 1990. Totusi, toa­te aceste rate sunt înalte compa­ra­tiv cu cele înregistrate în tarile euro­pe­ne, în special în tarile membre ale Uniu­nii Europene. In 2003, în vechile sta­te membre ale UE, rata mortalitatii in­fantile si rata mortalitatii sub 5 ani era de 3-6‰, iar în noile state mem­bre, de 3-10‰, respectiv, 3-12%.

Sistemul public de ocrotire a sa­na­ta­tii din Romania sufera de subfinantare cro­nica, în conditiile în care nevoile de ser­vicii medicale sunt mari, serviciile sunt costisitoare, iar resursele finan­cia­re alocate si alocabile sistemului sunt scazute. Conform Raportului PNUD al dezvoltarii umane, în Roma­nia, în 2002, ponderea cheltuielilor pen­tru sanatate în PIB a fost de 6,3%, din care 4,2% publice si 2,1% private, iar nivelul cheltuielilor a fost de 469 do­lari PPC anual pe locuitor. Cheltuielile efectuate în Romania pentru sanatate sunt mai mici decat cele din toate sta­tele membre ale Uniunii Europene, de 3,5-6,5 ori mai mici decat cele din ve­chi­le state membre si de 2-3 ori mai mici decat cele din Ungaria, Cehia si Slo­venia.

 

Educatia

 

Analiza informatiilor privind dis­tri­bu­tia populatiei din Romania dupa cel mai înalt nivel de învatamant absolvit evi­dentiaza cresterea nivelului general de instruire a populatiei, reflectata de cres­terea ponderii populatiei care a ab­sol­vit învatamantul superior si sca­de­rea ponderii celei care a absolvit cel mult scoala generala. Conform datelor re­censamintelor din 1992 si 2002, pon­de­rea populatiei care a absolvit cel mult învatamantul gimnazial în popu­latia în varsta de 25-64 ani a scazut cu 14,2 puncte procentuale si a crescut pon­derea celei care a absolvit înva­ta­man­tul profesional si de ucenici, liceal si superior, la fiecare dintre aceste ni­ve­luri.

Rata bruta de înrolare la toate ni­ve­lu­rile de învatamant, adica numarul de elevi si studenti ce revin la 100 de per­soane în varsta de 6-23 ani, a cres­cut de la 62,4% în 1990 la 71,6% în 2003, cea mai mare crestere fiind înre­gis­trata în învatamantul superior (de la 10,6% în 1990 la 43,2% în 2004). Ra­ta bruta de înrolare în învatamantul se­cundar superior (liceal si profesional) este însa mai mica decat în anul 1990 (74,7% în 2003 fata de 90,7% în 1990).

 

Veniturile populatiei. Inegalitate si polarizare

 

Conform datelor furnizate de An­che­ta bugetelor de familie (ABF), în anul 2004, veniturile disponibile ale gos­po­da­riilor din Romania au fost de 2,8 mi­lioane de lei lunar/persoana (8,3 milioa­ne de lei/gospodarie), ceea ce înseamna 1.921 PCS anual; veniturile banesti dis­ponibile au fost de 2,3 mil. lei/per­soa­na (1.543 PCS). In anul 2001, pen­tru care sunt disponibile date com­pa­ra­bile privind veniturile populatiei în sta­tele membre ale Uniunii Europene, veniturile banesti disponibile din Ro­ma­nia, estimate la paritatea puterii de cumparare (1.179 PCS), erau de aproa­pe noua ori mai mici decat media la ni­ve­lul UE-15, de aproape 16 ori mai mici decat veniturile populatiei din Lu­xem­burg. Un locuitor al Romaniei poa­te cumpara din veniturile sale dispo­ni­bi­le, în medie, o cantitate de produse si servicii de 9-10 ori mai mica decat un lo­cuitor din Germania, Regatul Unit, Bel­gia, Austria, Olanda si Franta, de 7-8 ori mai mica decat un locuitor din Fin­landa, Irlanda, Italia si Spania si de 5-6 ori mai mica decat un locuitor din Grecia si Portugalia. Aceste dife­ren­te dintre venituri pun în evidenta ca­pacitatea scazuta a populatiei din Ro­mania de acoperire a nevoilor care tin de dezvoltarea umana (nevoi de in­struire si de îngrijire a sanatatii, de co­mu­nicare), dar si nevoi legate de con­di­tii­le de locuit, de transport si de ali­men­tatie.

Evolutia veniturilor a fost marcata în anii ‘90 de erodarea puternica a pu­te­rii de cumparare sub influenta infla­tiei si de recesiunea care a însotit pro­ce­sul de restructurare a economiei, iar dupa anul 2000 de relansarea cresterii eco­nomice si scaderea inflatiei. Cas­ti­gul salarial real a ajuns în anii 1997 si 1999 la 56,2% si, respectiv, 57,0% din ni­velul anului 1990, iar din anul 2000 a crescut an de an (într-un ritm mediu anual de 6,6%), astfel încat în anul 2004 a ajuns la 78,3% din nivelul în­re­gis­trat în anul 1990. Caderea nivelului real al pensiei medii de asigurari so­ciale de stat a fost mai mare (în anul 2000 a ajuns la 44,0% din nivelul anu­lui 1990), iar cresterea care a urmat pana în 2004 (cu 5,5% în medie anual) a ridicat pensia reala numai la 57,7% din nivelul anului 1990. Nivelul real al ve­niturilor disponibile ale gospoda­rii­lor a înregistrat o cadere în anii 1997-1999 (în anii 1999 si 2000 se afla la mai putin de trei sferturi din nivelul anu­lui 1995), dupa care a crescut con­ti­nuu, ajungand în 2004 aproape de ni­ve­lul din 1995 (98%).

Estimati pe baza veniturilor dis­po­ni­bile ce revin pe adult echivalent în pe­rioada 1995-2004, indicatorii ine­ga­li­tatii veniturilor atesta un grad mo­de­rat de inegalitate a veniturilor dispo­ni­bi­le (comparabil cu cel înregistrat în statele membre ale Uniunii Europene) si cresterea acesteia, în special în 2004 fata de 2000 si 2003. Conform esti­ma­ri­lor realizate pe baza datelor colectate prin ABF, în anul 2004, veniturile dis­po­nibile ale celor mai “bogati” 20% din­tre locuitorii Romaniei erau de 4,9 ori mai mari decat veniturile de care dis­pu­neau cei mai saraci 20%; cei mai “bo­gati” dispuneau de 39% din totalul ve­ni­turilor disponibile, iar cei mai saraci numai de 8%. Informatia statistica evi­den­tiaza un proces de polarizare în dis­tri­butia veniturilor, atestat de scade­rea, în perioada 2000-2003 fata de 1995, a ponderii populatiei aflate în zona centrala a distributiei (în in­ter­va­lele de 85-130% si 50-200% din me­dia­na), de cresterea indicelui Foster-Wol­fson si, mai ales, a indicilor Este­ban-Ray, care masoara multipolari­za­rea.

 

Saracia

 

Fenomen care limiteaza posibi­li­ta­tea de dezvoltare umana pentru o par­te a societatii, premisele coeziunii so­cia­le si, în ultima instanta, însasi dezvoltarea eco­nomica, saracia afecta, în anul 2003, viata unui sfert din populatia Ro­ma­niei (25,1%). Unul din patru locui­tori facea parte dintr-o gospodarie care se afla în situatia de a nu avea veni­tu­rile necesare acoperirii cheltuielilor pen­tru asigurarea unui cos minim de con­sum alimentar si a unui minim de chel­tuieli pentru consum nealimentar (lo­cuinta, îmbracaminte si încal­ta­min­te, transport etc.), iar unul din 11 locui­tori se afla în situatia de saracie severa (8,6%).

Incidenta saraciei este de aproape trei ori mai mare în mediul rural decat în urban si de patru ori mai mare în re­giu­nile Nord-Est si Sud-Vest decat în Bu­curesti. Gospodariile cele mai ex­pu­se riscului de saracie sunt cele a caror persoana de referinta este agricultor, nu are scoala sau a absolvit numai în­va­tamantul primar, precum si cele care au în întretinere trei sau mai multi copii.

Conform evaluarilor CASPIS, rea­li­za­te cu contributia unei echipe de ex­perti ai Bancii Mondiale, rata saraciei a crescut de la 25,4% în 1995 la 35,9% în 2000, dupa care a scazut an de an, co­borand în 2003 putin sub nivelul din 1995. Extinderea saraciei în prima parte a perioadei si restrangerea ei în cea de-a doua parte au fost deter­mi­na­te, în cea mai mare masura, de evo­lu­tia productiei nationale si de inflatie, care au determinat si evolutia venitu­ri­lor reale si a consumului populatiei. Elas­ticitatea mare a parametrilor sara­ci­ei la cresterea economica este o pre­mi­sa importanta a politicii de comba­te­re a saraciei în conditiile continuarii ten­dintei de crestere economica înre­gis­tra­ta în ultimii ani. Restrangerea sa­raciei se bazeaza în mare masura pe politici de sustinere a veniturilor popu­lati­ei din zona saraca a distributiei, pe transferuri sociale în favoarea fa­mi­lii­lor cu copii, a populatiei aflate în afara pietei muncii si a somerilor, precum si pe majorarea salariului minim. Suste­na­bilitatea restrangerii saraciei impu­ne însa promovarea unor politici de dez­voltare a capitalului uman si de ocu­pa­re, menite sa mareasca si sa sustina capacitatea de a realiza venituri aco­pe­ri­toare pentru asigurarea unui trai de­cent. Sunt, de asemenea, imperios ne­ce­sa­re modernizarea agriculturii si dez­vol­tarea rurala.

 

 

SERBAN-NICOLAE VLAD

Resursele minerale - oportunitate irosita sau alternativa viabila?

 

Conceptul de dezvoltare durabila a fost lansat de Comisia Mondiala pen­tru Mediu si Dezvoltare a ONU in 1987, cunoscut fiind drept Raportul Brundtland. Acesta stipula ne­vo­ia ”dezvoltarii catre care converg ne­ce­si­ta­tile generatiei contemporane fara a com­promite capacitatile generatiilor vii­toare de a-si satisface propriile nece­si­tati”.

Conceptul sintetizeaza atat in gand, cat si in fapta cele doua elemente esen­tia­le ale “conditiei umane”, in sensul lui André Malraux. Dezvoltarea in­­seam­na spirit de initiativa, nu numai in activitati de natura economica, dar si in viata, ideea de deschidere, de inovatie, de creativitate. In lumea duala este in­­susi opusul pasivitatii si resemnarii. Daca adaugam notiunea de “du­ra­bil” acoperim sfera participarii in co­mun, dar nu in spirit gregar, la res­pec­ta­rea valorilor naturale, culturale si eti­ce, in opozitie cu indiferenta fata de in­divid si societate.

Conceptul este dinamic, se fun­da­men­teaza pe ereditate si evolutie; el sin­tetizeaza bipolaritatea organizarii so­ciale a omenirii, atingerea libertatii in­dividuale, conjugata cu spiritul co­mu­nitar de participare si solidaritate la stabilirea echilibrului intre com­po­nen­­tele sale de natura sociala, eco­no­mi­ca si de mediu.

Dezvoltarea durabila se dobandeste prin­tr-o mare putere de adaptare, prin cul­tura schimbarii, prin initierea unei stra­tegii pe termen lung, care sa res­pec­te limitele de toleranta ale naturii si sa se bazeze pe principiul precautiei, in­susit la nivel individual si in­stitu­tio­nal.

Daca ne referim la mari promotori ai conceptului, Norvegia este un exem­plu concludent: o tara cu resurse bo­ga­te si cu traditie in protectia mediului, tara aflata pe primul loc in cla­sa­men­tul ONU vizand calitatea vietii/dezvol­ta­rea umana si care prezinta un ade­va­rat model de strategie nationala a dezvoltarii durabile. Iata ce spune in con­text Constitutia Norvegiei in art. 110b: “Orice persoana are dreptul la un mediu inconjurator caruia sa i se asi­gure sanatatea si ambientul natural prin prezervarea productivitatii si di­ver­sitatii. Resursele naturale trebuie uti­lizate in urma unei evaluari apro­fun­date si complexe pastrand dreptul ge­neratiilor viitoare de a beneficia de ele in egala masura. In scopul pre­zer­va­rii acestui drept, cetatenii sunt in­­drep­ta­titi sa fie informati despre situatia me­diului inconjurator si de efectele ori­ca­rui abuz asupra naturii, fie acesta pla­nificat sau initiat. Statul va for­mula in mod constant masuri cores­pun­za­toare vizand implementarea acestor prin­cipii”.

Au trecut aproape doua decenii de la initierea conceptului, dar comple­xi­ta­tea si incertitudinea lumii noastre se ex­tind. Insusi conceptul incepe sa fie con­testat de unele cercuri, dar nu aces­ta este scopul prezentei interventii. Po­le­mica ar fi prea lunga si ne­con­clu­den­ta...

Umanitatea secolului XXI se con­frun­ta cu o serie de tendinte de evolu­tie pe termen lung, fata de care se im­pu­ne adoptarea de solutii clare. Este vor­ba de impactul celei de a treia revo­lu­tii industriale, agravarea saraciei si a izolarii, noi pericole la adresa pacii, se­curitatii, drepturilor omului, mo­di­fi­cari demografice dramatice, mediul in­­con­jurator in pericol, incredibilul pro­gres al informaticii, noi interferente cul­­tu­rale, provocari majore ale tehno­stiin­telor, amplificarea autoritatii. So­cie­tatea se misca foarte repede, de ace­ea adaptarea este mai grea, nevoia de a echi­libra bugetul planetei si a lasa ceva in urma noastra, mai mare. Si ast­fel, dezvoltarea durabila nu poate ra­ma­ne un mit, un slogan al unor poli­ti­cieni sau ecologisti, ci se contureaza drept prioritate a intregii comunitati in­ternationale.

 

Resursele naturale reprezinta motorul dezvoltarii durabile

 

Resursele in ansamblu reprezinta mijloacele disponibile de a fi valori­fi­ca­te intr-o imprejurare anume. Daca vi­zam mediul inconjurator, avem in ve­de­re resursele naturale, care se reco­man­da prin potentialul oferit de inter­de­pendenta factorilor geologici si bio­lo­gici. Mai departe, domeniul geologic ne permite recunoasterea notiunii de re­surse minerale, de fapt toate substan­te­le localizate la nivel supracrustal/intra­crus­tal utilizabile in prezent si/sau vii­tor. Ca atare, notiunea de resurse mi­ne­rale desemneaza acumularile natu­ra­le susceptibile de a fi exploatate, in­­glo­band produse miniere - in special mi­nereuri metalifere, minerale in­dus­tria­le, materiale de constructie, mine­ra­le si roci ornamentale, combustibili mi­nerali solizi si lichizi, ape subterane si minerale. Societatea depinde de dis­po­nibilul de resurse minerale si il va­lo­ri­fica prin industria resurselor mine­ra­le (IRM). Aportul resurselor minerale la viata de zi cu zi este urias: ele se uti­li­zeaza ca materiale de constructie, la instalatii sanitare, izolatii, zugraveli, apa­ratura electrica/electronica, mo­bi­la, imbracaminte, alimente, cos­me­ti­ce si doctorii etc. Unei persoane dintr-o tara dezvoltata i se atribuie un necesar anual suplimentar de 4.200 kg piatra, 3.800 kg nisip si pietris, 360 kg ciment, 200 kg sare, 540 kg fier si otel, 590 kg alu­miniu, 30 kg cupru, fata de anul pre­cedent. Cu cat standardul de viata cres­te, cu atat cerinta de substante mi­ne­rale prelucrate este mai mare. Co­mu­nitatile care au actionat cu succes pe palierele identificarii, extragerii si co­mercializarii resurselor minerale s-au dezvoltat, atingand un grad inalt de confort si civilizatie. Fara resurse mi­nerale, sofisticata tehnologie mo­der­na nu ar fi fost posibila. Valorificarea re­surselor minerale stimuleaza eco­no­mia unei tari, favorizand rezolvarea pro­blemelor legate de incadrarea fortei de munca, dezvoltarea infrastructurii si, in acelasi timp, asigurand profit sta­tu­lui de pe urma activitatii desfasurate prin IRM.

Prin comparatie cu resurse de tip agrar sau silvic, resursele minerale nu sunt regenerabile, de aceea trebuie sa fie folosite cat mai judicios pentru in­te­re­sul national. Resursele sunt infinite la scara cosmica si ar putea acoperi ne­ce­sarul unei populatii ce tinde spre in­fi­nit. Dar situatia din habitatul nostru este cu totul alta. Contextul actual ne so­licita o analiza atenta a potentialului de resurse minerale, a perspectivelor sale in paralel cu demersurile de pre­zer­vare/refacere a mediului natural, prin­cipala provocare a IRM, dar si a so­cie­tatii in general, daca ne pliem la credo-ul dezvoltarii durabile.

In prezent, dar si in perspectiva in­­tre­gului secol XXI, globalizarea se re­co­man­da drept cel mai important ele­ment macropolitic-economic care afec­tea­za IRM. Aceasta deoarece:

- favorizeaza accesul la produse di­ver­sificate de inalta calitate, in cele mai productive regiuni ale globului;

- asigura oportunitati de valo­ri­fi­ca­re a resurselor minerale de talie mare, la costuri mici de extractie.

 

Criterii conceptuale de valorificare a resurselor minerale in contextul dezvoltarii durabile globale

 

In acest domeniu ne confruntam cu doua aspecte majore:

- factorii globali de control: cres­te­rea populatiei (de la 6 la 8-9 miliarde in 2025), aspiratiile tarilor in curs de dez­vol­tare care doresc sa-si depaseasca con­ditia de zona periferica a sistemului eco­nomic-politic global, gradul de folosire a resurselor minerale (secolul XX marca o crestere a cererii de 10 ori la o crestere a populatiei de 4 ori, pe cand, in viitorii 50 de ani, cererea de re­sur­se minerale va creste de 5 ori);

- mecanismul de actiune la scara na­tionala si internationala: ar fi de con­sem­nat abordarea diferentiata, gene­ra­toa­re de decalaje, intre tarile indus­tria­li­zate, reprezentand nucleul sistemului glo­bal, si cele in curs de dezvoltare, care alcatuiesc periferia sistemului. Ta­rile industrializate, caracterizate de sti­lul New Economy, au o evolutie bi­mo­dala, tari axate fie pe dezvoltare teh­nologica, cuplata cu import de re­sur­se minerale (de exemplu, Europa de Vest, regiune saraca in materii pri­me minerale), fie pe dezvoltare tehno­lo­gi­ca dublata de IRM (de exemplu, Ca­na­da sau SUA, America de Nord avand un mare potential mineral). Prin con­trast, tarile in curs de dezvoltare au pier­dut, in mare parte, ocazia alinierii la progresul tehnologic din ultimele de­ce­nii si se vad obligate sa se bazeze pe IRM, ramanand in postura de ex­por­ta­tor de materii prime catre tarile din nu­cleul sistemului global.

 

Tendinte de evolutie a surselor primare

 

Teza anilor 1970, conform careia re­sur­sele minerale, interpretate drept re­sur­se neregenerabile, se vor epuiza, nu s-a verificat in timp, deoarece baza na­tu­rala de resurse minerale este sufi­cien­ta pentru acoperirea cererii. Aceas­ta datorita noilor rezerve descoperite la continuturi mici/la adancimi mari/in zone insuficient explorate, progresului tehnic-tehnologic care determina sca­de­rea pretului la explorare/exploatare, pre­cum si promovarii reciclarii drept parte importanta a necesarului de re­sur­se minerale.

Principalele produse solicitate in ac­tuala conjunctura globalizata - “New Age” a resurselor minerale - sunt mag­ne­ziu, titan, compusii de carbon pentru ma­teriale usoare rezistente, paman­tu­ri­le rare, zirconiu, tantal, siliciu pen­tru inalta tehnologie sau elementele pla­tinice in cadrul aplicatiilor ca­ta­li­tice.

Tot în viitor va fi posibil sa se asi­gure promovarea exploatarilor pe fun­dul oceanelor, atat de mediatizata in anii 1970, dar neglijata ulterior. Este vor­ba de nodule de mangan, sulfuri co­mu­ne, metale pretioase si hidrocar­buri.

 

Tendinte internationale de influentare a IRM

 

IRM este mai globalizata ca ori­cand, marile companii australiene, nord-ame­ricane si sud-africane s-au extins in toata lumea. Se desprind cateva con­clu­zii:

- in general, micile companii nu au re­zistat reculului IRM din anii 1990, ca urmare a scaderii pretului la metal;

- IRM se axeaza actualmente pe cativa “jucatori” majori, care formeaza aliante strategice si urmaresc ex­ploa­ta­rea, cu predilectie, a zacamintelor de ta­lie mare (world-class deposits) la pre­turi de productie mici;

- scaderea interesului pentru IRM s-a corelat si cu cresterea presiunii or­ga­nizatiilor de protectie a mediului. Drept raspuns, tarile industrializate au trecut la o politica de mediu po­zi­ti­va, vizand reducerea riscurilor tehno­lo­gice, limitarea stocarii sterilului/de­seu­rilor sau inlocuirea produselor ce con­tin anumite metale toxice.

 

Initiative recente urmarind reabilitarea IRM pe plan international

 

Cea mai importanta actiune de revigorare a IRM, care vizeaza ra­por­tarea necesarului de resurse mi­ne­ra­le la un mediu sanatos in lumea glo­ba­li­zata a secolului XXI, este GMI (Glo­bal Mining Initiative).

GMI a fost initiata de conducerea prin­cipalelor companii din lume pen­tru evaluarea sistematica a resurselor mi­nerale la scara globala, promovand re­latia pozitiva IMR - dezvoltare du­ra­bi­la → Resourcing the Future.

GMI preconizeaza reciclarea ca par­te a IRM, promovarea LCA (Life Cycle Assessments) - materiale si procese su­pe­rioare in protejarea mediului pentru a reduce efectul de sera si acumularile de deseuri, implementarea indica­tori­lor dezvoltarii durabile pana la nivelul fie­carei mine in parte si modelarea me­ta­logenetica pentru a obtine informatii vizand distributia pe glob a resurselor potentiale raportate la contextul po­li­tic si de mediu care influenteaza exploa­tarea lor.

Guvernele si agentiile de resort sunt chemate sa colaboreze pentru in­tro­ducerea principiilor GMI si dise­mi­na­rea bazelor de date la nivel local, re­gio­nal si global. De asemenea, sectorul pri­vat se contureaza drept principal actor al IRM, asumandu-si responsa­bi­li­tatea prioritara a perceperii IRM drept factor pozitiv al dezvoltarii du­ra­bi­le pe glob.

Strategia conceptului GMI reflecta, de fapt, esenta raporturilor resurse → me­­diu → lumea globalizata si se tra­du­ce prin pastrarea echilibrului dintre ce­re­rea si oferta de resurse minerale, res­pectiv intre presiunea economicului si necesitatea prezervarii mediului.

 

Politica de punere in valoare a resurselor minerale in Romania si dezvoltarea durabila

 

Structura potentialului de resurse mi­nerale din Romania manifesta o evi­den­ta dihotomie in timp:

- Perioada istorica - sursa bogata in metale exploatate intensiv din vremuri stravechi. S-a manifestat o verita­bi­la atractie pentru metale pretioase care au constituit zacaminte mari si foar­te mari/de talie mondiala in Patru­la­terul aurifer si in regiunea Baia Mare (aproape 2.000 t de aur extrase in 2000 de ani); subordonat, consemnam acu­mulari cuprifere si polimetalice, chiar de uraniu (faimosul zacamant de la Baita Plai, exploatat integral de so­vie­tici in anii ’50). In sfera resurselor ener­getice, prima productie de petrol din lume a fost citata la noi in 1857, cu doi ani inaintea Statelor Unite, facand ca Romania sa devina un jucator im­por­tant pe piata petrolului pana nu de­mult.

- Situatia actuala: zacamintele me­ta­lifere bogate sunt epuizate, cu unele ex­ceptii din Patrulaterul Aurifer (acu­mulari de metale pretioase in distric­te­le Brad-Sacaramb si Bucium-Rosia), pre­cum si zacaminte cuprifere exploa­ta­bile in cariera, de dimensiuni mici si me­dii. Rezervele de petrol acopera doar jumatate din necesarul intern; re­vi­gorarea industriei extractive, in sen­sul identificarii de structuri adanci sau off-shore productive se lasa asteptata.

IRM a actionat in Romania ca mono-industrie localizata in general in ba­zine hidrografice care au suferit de­gra­dari importante ale mediului na­tu­ral. Ca atare, trecutul minier autohton ne-a lasat o mostenire care nu in­­de­pli­nes­te conditiile criteriilor economice, de mediu si sociale solicitate de UE pen­tru o dezvoltare durabila a teri­to­riu­lui respectiv. Multe mine vor trebui in­chise pana la aderarea Romaniei la UE, din cauza activitatii neeficiente, pu­ternic subventionate de stat, dar si a neindeplinirii criteriilor de protejare a mediului. Si totusi, existenta acelui po­tential exploatabil sus-amintit ne conduce la alternativa realizarii unei IRM moderne, perspectiva de an­sam­blu prezentand un caracter bimodal:

a) inchiderea minelor in conditii de re­facere a mediului;

b) valorificarea resurselor rentabile pe baza principiului dezvoltarii du­ra­bi­le/conceptul re-mining. Acest concept pre­supune urmatoarele caracteristici:

- se adreseaza atat problemelor de me­diu, cat si celor social-economice, por­nind de la premisa existentei unor re­surse primare exploatabile in con­di­tii de eficienta;

- implica efort comunitar si schim­ba­rea mentalitatii comunitare;

- solicita activitati bazate pe teh­ni­ca de varf;

- solicita investitii masive;

- implica o informare extensiva si o co­laborare pe paliere diferite, geologic con­ceptual si minier, aplicat cu feed-back de la cadrele institutionale pe ta­ram social, economic si de mediu, atat cen­trale, cat si locale;

- implica necesitatea cunoasterii unor situatii similare din alte parti ale lumii si un joc onest al ONG-uri­lor, pentru a se evita presiuni inter­na­tio­nale, precum si inertia la reforma a unor cercuri din interior.

Scopul final este realizarea unei platforme de dezvoltare durabila ba­za­ta pe reabilitarea mediului, di­ver­si­fi­ca­re economica, consolidare sociala. Cer­cetarea, investitia, educatia, legi­s­la­tia consolidata si cooperarea intre cei im­plicati reprezinta elementele esen­tia­le ale acestui proces.

Comunitatile miniere, dar si au­to­ri­ta­tile publice se confrunta acum cu o ade­varata provocare. Putem sa intro­du­cem mecanismul dezvoltarii durabile in IRM sau este o alta ocazie irosita de a pasi in lumea moderna?

Sa amintim concluzia proiectului in­ter­national Mining, Mineral and Sus­tai­nable Development: “One of the grea­test challenges facing the world today is integrating economic activity and en­vi­ronmental integrity and social con­cerns” (Una dintre cele mai mari pro­vocari care sta in fata lumii de azi este integrarea activitatii economice, a in­te­gri­tatii mediului si a preocuparilor so­cia­le).

Este o dorinta cu atat mai mare de realizat in conditiile existentei in Ro­mania a acelor arii defavorizate prin efectele negative ale IRM. Aici tre­cu­tul comunist nu a tinut cont de va­lo­ri­le si perspectivele potentialului de re­sur­se autohton, creand un dezechilibru ma­jor intre aspectele economice, so­cia­le si de mediu. Si atunci, ce este de fa­cut pentru ca IRM, o traditie ro­ma­neas­ca, sa nu dispara?

Pe plan institutional:

- constituirea unui real Serviciu Geo­logic National, cu atributiile co­res­pun­zatoare institutiei publice care sa mo­nitorizeze dezvoltarea durabila in IRM, in colaborare cu servicii nationale de tip “Biroul National de Mine”, ac­tua­la ANRM (Agentia Nationala de Re­sur­se Minerale) si cu Ministerul Mediului;

- privatizarea integrala a do­me­niu­lui resurselor minerale, cu participarea com­paniilor romanesti, straine sau mix­te la activitatile de cercetare geo­lo­gi­ca si exploatare.

Pe plan operational:

- realizarea unei strategii guver­na­men­tale conforme cu politica minerala/de mediu a UE, pe baza informatiilor ges­tionate de Serviciul Geologic Na­tio­nal (necesitatea crearii unei banci de date moderne/documentar si electro­nic), ceea ce implica gruparea obiec­ti­ve­lor dupa criteriul eficientei si evalua­rea raportului necesar/consum la nivel national;

- orientarea cercetarii resurselor mi­nerale catre principalele tendinte pro­movate de cercetarea stiintifica si ce­rerea de pe piata. Acestea sunt:

a) resurse traditionale → ne­me­ta­li­fe­re si ornamentale, metale pretioase (aur), polimetale (elemente majore&mi­no­re, mai ales cupru); hidrocarburi (in zone noi, grad de recuperare sporit);

b) resurse netraditionale → metale pre­tioase, rare si disperse in carbuni, ce­nusi de termocentrale, depozite de re­zi­duuri ale industriei chimice, me­ta­lur­gi­ce, miniere;

c) resurse speciale → serii de gra­ni­toi­de cu pamanturi rare, pegmatite cu litiu, noduli metaliferi in Marea Nea­gra;

d) recuperarea secundara a unor ma­teriale preexistente, reciclarea me­ta­lelor, “minereuri urbane”.

 

 

NICOLAE GÂLDEAN

Matricea ecologica a Romaniei

 

Marile schimbari care au avut si au loc în tehnologie si în modurile de pro­duc­tie au determinat o deteriorare pro­fun­da a relatiei dintre societatea uma­na si ecosistemele naturale. In pe­rioda de la începuturile dezvoltarii, popu­latiile umane îsi procurau hrana si alte resurse prin vanatoare, pescuit si culegerea fructelor si radacinilor. Dis­ponibilitatea si distributia acestor re­surse fundamentale le limitau însa abundenta si raspandirea; vanatorii-cu­legatori erau verigi componente ale lan­turilor trofice naturale.

Odata cu dezvoltarea agriculturii, care a permis formarea aglomerarilor uma­ne în zone cu productivitate ridi­ca­ta (soluri fertile si precipitatii abun­den­te), s-a redus si dependenta omului fata de stocurile naturale de plante si ani­male. “Independenta” fata de aceste re­surse naturale primare a crescut pe ma­sura ce s-au dezvoltat sistemele de iri­gatii si de completare a stocurilor de nu­trienti din sol. A urmat apoi im­ple­men­tarea tehnologiilor de conservare a rezervelor de hrana, ceea ce a permis ex­tinderea zonelor locuite si situarea aces­tora la o departare tot mai mare de terenurile agricole.

Astfel, s-a redus (aparent!) tot mai mult interdependenta dintre sistemele eco­logice si sistemul socio-economic, ceea ce a determinat necesitatea pla­ni­fi­carii utilizarii resurselor naturale pe baze ecologice.

Subliniem caracterul relativ al aces­tei modificari: sistemele socio-eco­no­mi­ce pot fi analizate sectorial, se poate pla­nifica dezvoltarea acestora, dar, în ori­ce conjunctura, ele sunt sisteme com­ponente ale marilor complexe de sis­teme ecologice.

Procesele ecologice se desfasoara la di­ferite scari de timp, ecosistemele su­fe­rind diverse modificari. Procesele metabolice se deruleaza într-un timp foar­te scurt, de la cateva secunde la ca­te­va minute; descompunerea materiei or­ganice are loc în intervale de la ca­teva ore la cateva zeci de ani, iar pen­tru formarea solului sunt necesare zeci si chiar sute de ani. In plus, eco­sis­te­me­le prezinta schimbari de la un sezon la altul si de la un an la altul, ca urmare a variatiilor climatice, iar pe termen lung au loc modificari de tip suc­cesio­nal.

Activitatile umane care duc la al­te­ra­rea componentei comunitatilor sau mo­difica circuitele biogeochimice pot de­turna sensul succesiunii ecologice, cu efecte pentru urmatoarele decade sau chiar secole.

Aceasta concluzie are implicatii im­por­tante pentru modul de folosinta a te­renurilor.

In primul rand, trebuie tinut seama de faptul ca structura si functiile unui sis­tem ecologic reprezinta si con­se­cin­te­le evenimentelor istorice si con­di­tii­lor caracteristice deceniilor si secolelor anterioare. Astfel, speciile unui eco­sis­tem sau caracteristicile solului pot re­flec­ta conditiile în care avea loc în tre­cut exploatarea terenului. Intelegerea naturii unui ecosistem este con­di­tio­na­ta de obtinerea de informatii cu ca­rac­ter istoric (raspunsurile acestuia fata de modificarile în folosinta tere­nu­lui); pe de alta parte, posibilitatile vii­toa­re de exploatare ar putea fi limitate din cauza modului curent de folosinta a terenului.

In al doilea rand, efectele activitatii uma­ne se manifesta în totalitate abia dupa o perioada de cativa ani, aceasta “în­tarziere” fiind urmarea scurgerii tim­pului necesar pentru propagarea efec­tului de la o componenta la alta a sis­temului ecologic. De exemplu, mo­di­fi­carea intrarilor de nutrienti afecteaza cresterea plantelor si componenta în spe­cii; la niveluri trofice superioare ori în privinta rezervelor de nutrienti si a ma­teriei organice din sol, aceste efecte se manifesta mult mai lent.

In al treilea rand, o anumita mo­da­li­ta­te de folosinta a terenurilor va in­fluen­ta timp de decenii sau chiar se­co­le gospodarirea acestora. Chiar dupa ce un anumit tip de management a fost abandonat, modelul impus va persista pes­te ani: taierile în sistem extensiv de pe un teritoriu împadurit vor deter­mi­na ca, la scara complexului de ecosis­te­me (landscape), anumite procese sa con­tinue mult timp dupa ce extragerea de lemn a fost oprita. La fel se întam­pla în cazul constructiei de sosele sau în cazul actiunilor prin care sunt con­tro­late focul ori inundatiile: efectele au o latenta îndelungata. Revenirea ra­pi­da la conditiile initiale nu este po­si­bi­la si nici nu trebuie sa speram ca va avea loc vreodata.

La o scara mare de timp, au loc per­tur­bari periodice (cu o frecventa foarte mica, de pilda, o data la cateva zeci sau chiar la 100 de ani), care nu pot fi ob­servate sau cuantificate decat pe par­cur­sul mai multor generatii.

Avand în vedere ca dezvoltarea eco­lo­giei în sensul abordarii scarilor spa­tio-temporale este destul de recenta, este normal ca multe dintre conside­ra­tii­le privind comportamentul siste­me­lor ecologice sa fie teoretice. Exista putine date si informatii vechi, credibile si ve­ri­ficabile, pe baza carora sa putem apre­cia felul în care a avut loc schim­ba­rea unui sistem ecologic pe o perioada lunga de timp.

Astfel, prognozele pe termen lung pri­vind variatiile si modificarile în struc­tura si functiile ecosistemelor sunt foarte greu de realizat.

Viata noastra a devenit dependenta de progresul tehnologic. Am devenit con­sumatori eficienti ai resurselor, dar am crescut sensibil presiunea asupra sis­temelor ecologice, sisteme-suport ale vietii. De fapt, ceea ce obtinem zi de zi este scaderea calitatii vietii.

 

Matricea ecologica

 

Mentinerea în stare optima, pro­duc­ti­va, a terenurilor cultivate, dez­vol­ta­rea fermelor de animale si întretinerea zonelor urbane si rurale, ca si a sis­te­me­lor de cai ferate si a celor rutiere con­stituie obiective strategice ale ori­ca­rei guvernari.

Analizand modul de folosire a su­pra­fetei Romaniei, ies la iveala si zonele naturale, mai mult sau mai putin afec­ta­te de sistemul socio-economic. Aces­tea reprezinta “refugiile” celor mai multe specii salbatice de plante si ani­ma­le, care, la sfarsitul ultimei perioade glaciare, au alcatuit flora si fauna Ro­ma­niei. Romania apare astfel ca un fel de matrice formata din zone (ecosis­te­me) naturale, în ochiurile careia sunt lo­calizate zone (ecosisteme) antro­pi­zate.

Patrimoniul natural sau capitalul na­tural al Romaniei s-a constituit ca ur­mare a evolutiei conditiilor cli­ma­ti­ce, geomorfologice si geologice si a dis­per­siei speciilor de plante si animale în postglaciar. Acest patrimoniu cu­prin­de:

- specii salbatice de plante si ani­ma­le;

- soiuri ale plantelor de cultura si ra­sele animalelor domestice;

- ecosisteme naturale si se­mi­na­tu­rale (paduri, pajisti cu diferite functii - pasuni, fanete -, zone umede, ape cur­gatoare, pesteri, ape subterane, Ma­rea Neagra);

- ecosisteme antropizate: terenuri agricole, ferme, pepiniere.

In privinta modului de gestionare, pa­trimoniul natural se diferentiaza ast­fel:

- terenuri mentinute în regim na­tu­ral: reteaua nationala de arii pro­te­ja­te;

- terenuri aflate în regim semi­na­tu­ral: paduri exploatate, pajisti de tip pa­su­ne sau faneata, luciu de apa folosit pentru pescuit;

- terenuri aflate în regim artificial: su­prafetele agricole lucrate per­ma­nent.

62% din teritoriul tarii are caracter agricol, dar, din acest procent, mai mult de un sfert este alcatuit din pa­jisti si fanete montane naturale. Tot­oda­ta, pasunile amenajate, luncile folo­si­te pentru animale si terenurile degra­date care evolueaza în regim natural “scad” la aproximativ 30% suprafata ara­bila, deci cea care este controlata si dirijata de om.

Padurile ocupa aproape 27% din te­ri­toriu: 67% în zonele montane, 25% la deal si 8% la campie (Giurgiu, 1995). Cele mai multe sunt ecosisteme aflate în regim de exploatare, conform legisla­tiei în vigoare, care prevede si masuri de conservare si refacere. 35% din su­pra­fetele împadurite reprezinta plan­ta­tii.

Din stepele si mlastinile de odi­ni­oa­ra au ramas cel mult 10%, ceea ce re­prezinta un procent foarte mic din su­pra­fata tarii.

Astfel, “matricea” naturala a Ro­ma­niei cuprinde multe ecosisteme de­gra­da­te, ceea ce influenteaza negativ di­ver­sitatea speciilor de plante si ani­male autohtone.

Cuantificarea diversitatii speciilor salbatice de plante si animale a fost ob­ti­nuta pe baza unor date calitative, de tipul prezenta/absenta, datele canti­ta­ti­ve fiind foarte sarace. Orice specie este formata, în teritoriul ei de ras­pan­di­re (areal), de un numar oa­re­care de multimi de indivizi, nu­mi­te populatii. Es­timarea ni­velului numeric al popu­latiilor este o actiune foarte dificila, mai ales în cazul speciilor de never­te­bra­te (multi indivizi, de dimensiuni mici, greu de observat).

Exista date cantitative în privinta spe­ciilor de vanat sau în privinta unor specii rare, ale caror populatii au un nu­mar mic de indivizi. De exemplu, avem în Romania, în acest moment, 3.000 de lupi, 1.800-2.000 de rasi, 5.600 de ursi si numai cateva exem­pla­re dintr-o specie foarte rara de pesti, Romanichthys valsanicola, izolate în­tr-o mica portiune a raului Valsan.

Desigur, avem totusi o imagine a aces­tor resurse naturale regenerabile, a caror valoare trebuie înteleasa atat din punct de vedere ecologic, cat si eco­no­mic. Cateva specii de arbori (conifere - molidul, bradul - si foioase - mai ales fagul) constituie o resursa de tip ex­tractiv, pretul acesteia fiind stabilit de piata lemnului. Speciile de vanat si pes­cuit fac parte din aceasta categorie, pretul exemplarelor fiind determinat de taxele de vanatoare si pescuit, dar si de amenzile pentru braconaj. Tot aici putem încadra si plantele medi­ci­na­le, melcii de gradina colectati pentru export ori lipitoarea medicinala, de ase­me­nea, pentru export. Daca, în pri­vin­ta lemnului, vanatului si pestelui pes­cuit, exista nu numai reglementari de exploatare, dar si infrastructura care sa asigure protectia si conservarea (nu co­mentam aici eficienta infrastruc­tu­rii), în schimb, multe alte specii sunt ex­ploatate exclusiv pentru obtinerea unui profit imediat, neexistand masuri de conservare.

Acordarea unei valori economice spe­ciilor salbatice este o chestiune ex­trem de dificila: aceasta valoare este, pentru cele mai multe dintre ele, una “teo­retica”, neputandu-se include o va­loa­re de extractie sau de consum. Majo­ri­tatea speciilor despre care discutam nu reprezinta bunuri care se pot vinde di­rect sau indirect, deci ele nu fac obiec­tul pietei. Valoarea consta în serviciile pe care le ofera, dar, pentru întelegerea acestei oferte, trebuie sa privim spe­ciile nu individual, ci ca elemente com­po­nente ale unor comunitati vegetale sau animale care sunt caracteristice anu­mitor tipuri de habitate.

Zonele umede (wetland) constituite din mlastini si balti adapostesc comu­ni­tati foarte bogate de plante acvatice si de animale terestre si acvatice sau am­fibii. Exceptand cativa pesti care pot fi pescuiti si cateva specii de pasari ac­vatice care pot fi vanate, toate ce­le­lal­te specii (de ordinul sutelor) con­sti­tu­ie un sistem care contribuie la re­glarea circuitelor hidrologice locale: zonele umede functioneaza ca niste bu­reti care retin cantitati mari de apa, eli­berand-o lent, într-un anumit ritm. La aceasta functie de reglare a circui­tu­lui hidrologic contribuie si padurile, ca si tufarisurile de jneapan din zonele alpine. Valoarea serviciilor oferite ar pu­tea fi calculata tinandu-se seama de pa­gubele provocate de inundatii, pa­gu­be care puteau fi evitate sau mult di­mi­nua­te daca padurile nu ar fi fost su­pra­ex­ploatate, jneapanul distrus de cio­bani, iar zonele umede desecate pentru agricultura.

Insectele polenizatoare sunt indis­pen­sabile nu numai plantelor salba­ti­ce, dar si multora dintre cele cultivate. Spongierii si molustele lamelibranhiate (scoici), împreuna cu alte specii ac­va­ti­ce, datorita modului lor de hranire - fil­trea­za particulele din apa -, participa eficient la epurarea biologica naturala. Sutele de specii minuscule de never­te­bra­te din sol contribuie, împreuna cu bac­teriile, la structurarea si menti­ne­rea fertilitatii acestuia. Un raport op­tim între plantele acvatice si alge asigura aspectul estetic al apei baltilor din Delta Dunarii, marindu-le valoarea tu­ristica.

Elementele de flora si fauna sunt parti integrate ale sistemelor suport al vietii - ecosistemele. Conservarea spe­cii­lor este total nerentabila, daca nu se realizeaza totodata conservarea ha­bi­ta­te­lor, deci a comunitatilor din care fac parte speciile supuse conservarii.

La aceste elemente se adauga agro­bio­diversitatea, una dintre cele mai im­por­tante componente ale biodi­ver­sita­tii, dar si o resursa amenintata, care, în decurs de milenii, s-a format ca ur­ma­re a practicilor si inovatiilor fer­mie­ri­lor, pescarilor si membrilor comu­ni­tatilor pastorale. Datorita Conventiei pentru Diversitatea Biologica (CDB) agrobiodiversitatea a devenit o tema de interes mondial.

Agrobiodiversitatea include:

• Diversitatea resurselor genetice (va­rietati, rase, specii; cultivate, rare ori salbatice) folosite direct sau indi­rect ca hrana sau în agricultura.

• Diversitatea speciilor care asigura productia (organismele solului, po­le­ni­za­torii, pradatorii etc.) si a speciilor care asigura existenta agrosistemelor.

• Diversitatea agrosistemelor.

Totodata, agrobiodiversitatea con­tri­buie la mentinerea biodiversitatii în an­samblul sau: varietate de specii si ha­bitate mentinute în ferme si tere­nuri agricole, tufarisuri, haturi, pa­suni, complexe de agrosisteme, mici te­re­nuri împadurite, zone favorabile pa­sarilor.

Iata deci ca putem vorbi, la nivelul întregului spatiu geografic al Roma­niei, de mentinerea unei matrici na­tu­ra­le ce reprezinta, de fapt, distributia componentelor biodiversitatii în cadrul teritoriului.

Termenul diversitate biologica sau bio­diversitate este un termen-umbrela folosit pentru a descrie numarul si va­rie­tatea de organisme dintr-o asociatie data. Biodiversitatea cuprinde toate for­mele de viata de pe Terra, iar de­cli­nul biodiversitatii se refera la toate mo­di­ficarile ce reduc ori simplifica hetero­ge­nitatea biologica. Definita astfel, biodiversitatea include toate resursele biologice si trebuie subliniata necesi­ta­tea de a nu pune semnul de egalitate în­tre biodiversitate si resurse biolo­gi­ce.

Resursele biologice trebuie întelese antropocentric, fiind acele resurse care asi­gura existenta populatiei umane si care, din punct de vedere biologic, sunt cele mai bine cunoscute.

Abordarea antropocentrica a bio­di­ver­sitatii (vazuta doar ca resursa) este valoroasa pentru economisti, pentru ca, astfel, ei pot evita sa discute va­loa­rea intrinseca a biodiversitatii: este va­loa­rea în sine, fara o legatura directa cu nevoile oamenilor. Pe de alta parte, va­loarea intrinseca a biodiversitatii poate fi un argument în favoarea con­ser­varii, dar fara a putea fi masurata.

 

Matricea ecologica - biodiversitatea, resursa strategica

 

Resursele naturale “traditionale” ale Romaniei - petrolul, carbunele si ga­zele naturale - s-au diminuat sen­si­bil (vezi Anuarul statistic al Romaniei, 2004); acestea sunt resurse nere­ge­ne­ra­bile sau, mai corect spus, rata lor de regenerare este extrem de lenta (de or­di­nul sutelor de mii de ani), ceea ce le face practic neregenerabile pentru uzul sistemului socio-economic. Resur­se­le minerale sunt si ele în scadere, ex­ploa­tarea lor determinand numeroase probleme de mediu (cazul Rosia Mon­tana).

Matricea ecologica devine astfel o re­sursa strategica, în conditiile în care resursele traditionale sunt pe cale de epui­zare. Romania a atins limita accep­ta­bila de diminuare (ca sa nu folosim termenul distrugere) a acestei matrici. Orice pierdere de biodiversitate, de aici înainte, înseamna efecte negative ce se vor manifesta în viitor.

Pierderile de biodiversitate nu de­ter­mina efecte vizibile imediate. Aceas­ta determina, poate, cea mai dificila problema de gospodarire a spatiului nostru geografic: disparitia unui hec­tar de padure, a catorva mii de metri patrati de pajiste naturala, a 2-3 spe­cii de insecte insignifiante pentru omul obisnuit, consumator zilnic de resurse, nu par a avea prea mare importanta. Pa­durea taiata este înlocuita cu alta, plan­tata, chiar în alt loc, pajistea se re­ga­seste în gazonul uniform, impecabil, din curtile vilelor, insectele pierdute... cine le simte lipsa?

Evaluarea strict cantitativa a pier­de­rilor de biodiversitate conduce la ideea ca refacerea, judecata tot în ter­meni cantitativi, este posibila. In rea­li­ta­te, pierderile calitative sunt irecu­pe­ra­bile.

Un hectar de padure nu înseamna doar cateva sute de copaci, ceva ar­busti si ierburi, ci si o retea complexa de relatii biunivoce rezultate din ra­por­tu­rile spatio-temporale stabilite si con­so­lidate între membrii comunitatii numeroase de plante si animale. Un tran­sect pornit din coronamentul pa­du­rii si terminat la 40-50 cm în pro­fun­zi­mea solului releva o “împletire” de spe­cii mai mari sau mai marunte, clasificate la baza sau în varful ierarhiilor taxo­no­mi­ce, fiecare îndeplinind o functie pre­cisa si determinand dependente inter­spe­cifice care asigura integralitatea comunitatii. Acest transect, efectuat într-o padure rezultata în urma plan­ta­rii, releva o simplificare puternica a co­mu­nitatii, cu o implicita diminuare a capacitatii de a reactiona eficient la variatia fireasca a factorilor de mediu.

Conservarea biodiversitatii si ma­nage­mentul acelor sectoare economice ba­zate pe exploatarea directa a bio­di­ver­sitatii (agricultura, silvicultura, pescuitul) cad în mod traditional în res­pon­sabilitatea structurilor (agentiilor) gu­vernamentale. Aceste structuri fo­lo­sesc cu precadere pentru manage­men­tul biodiversitatii proceduri adminis­tra­tive si instrumente de reglare si prea putin procesele caracteristice pie­tei si stimulentele economice, ra­ma­nand foarte traditionaliste si departe de cerintele procesului de globalizare (tre­buie remarcat ca si SUA mentin mo­nopolul de stat asupra padurilor, mun­tilor, raurilor, lacurilor, zonelor cos­tiere si vietii salbatice în general).

Pe de alta parte, cel putin unele din­tre metodele bazate pe piata si propuse pen­tru managementul biodiversitatii nu au fost înca testate, iar discer­na­man­tul managerilor în privinta folosi­rii biodiversitatii ca un obiect al pietei este discutabil.

 

 

VLADIMIR ROJANSCHI*

Dezvoltarea durabila - posibilitati de cuantificare

 

Dezvoltarea durabila - un concept, re­lativ nou, de dezvoltare a societatii uma­ne - a fost propus si dezvoltat în anii ‘70-’80 ai secolului XX si ofi­cia­li­zat si promovat în anii ‘90 ai aceluiasi se­col.

De atunci au fost propuse zeci de de­fi­nitii. Conceptul cunoaste o larga uti­li­za­re, chiar este, poate, prea des uzitat, fara a se insista, în aceeasi masura, si pe o aprofundare si adaptare specifica.

Astazi, aproape totul se desfasoara sub sigla dezvoltarii durabile: socie­ta­tea se dezvolta prin aplicarea dez­vol­ta­rii durabile; învatamantul trebuie sa de­vina durabil; industria sau agri­cul­tu­ra se dezvolta durabil; cercetarea tre­bu­ie sa sustina dezvoltarea durabila; re­sursele de apa se vor utiliza durabil etc. Si totusi, se întelege, oare, con­cep­tul în complexitatea si profunzimea lui?

Sigur, definitia devenita clasica - “mo­del de dezvoltare a societatii umane care asigura bunastarea generatiilor de astazi, fara a compromite sansele si­mi­lare pentru generatiile viitoare” - este generoasa, emotionala, poate mo­ti­va, dar este foarte generala. Astfel ca se pune întrebarea: cum stabilim daca o activitate, o tara se dezvolta sau ac­tio­neaza pe directia dezvoltarii du­ra­bi­le?

Se apreciaza ca etapa în care s-a ajuns impune o depasire a declaratiilor de bune intentii si afirmatii generale. Este necesara fundamentarea concep­tu­lui, în sensul cuantificarii, dimensio­na­rii, masurarii. Nici un progres nu se poa­te constata, în mod obiectiv, fara a apela si la abordari sau aprecieri pri­vind evolutia cantitativa.

Legat de necesitatea de a masura, sunt bine cunoscute cuvintele lordului Kel­vin, care afirma: “Cand poti ma­su­ra despre ce vorbesti si sa-l exprimi în cifre înseamna ca stii ceva despre aces­ta, dar daca nu poti sa-l exprimi în ci­fre, cunostintele tale sunt insuficiente si nesatisfacatoare”.

Aceste cuvinte corespund tendintei ma­nifestate din cele mai vechi timpuri a omului, care a dorit sa masoare, sa de­termine, sa cuantifice realitatile lu­mii înconjuratoare si a fenomenelor cu care se confrunta.

Dorinta de a masura distantele sau su­prafetele, necesitatea de a determina curgerea timpului, stabilirea vitezelor sau a greutatii corpurilor au însotit si se poate spune ca au determinat chiar evo­lutia societatii umane.

In epoca moderna, toti acesti para­me­tri, toate aceste marimi, dimensiuni sau caracteristici pot fi asimilate cu no­tiu­nea de indicatori. Indicatorii pot avea un rol determinant în orientarea ho­tararilor factorilor de decizie dintr-un domeniu sau altul si în evolutia cu­noas­terii sau a societatii în ansamblu. Acesti indicatori de fapt transfera sau cuan­tifica cunostintele din sfera stiin­te­lor tehnice, sociale sau umaniste în uni­tati informationale, care pot fi su­pu­se unui proces de prelucrare simpla, sta­tistica sau decizionala. Astfel, se pot realiza masuratori si calibrari ale unor stadii si progrese în diferite do­me­nii, chiar si în zone unde dimensiunile fi­zice nu sunt evidente.

In ceea ce priveste masurarea/cuan­ti­ficarea dezvoltarii durabile, aceasta pre­supune stabilirea, alegerea unor in­di­catori care sa caracterizeze dez­vol­ta­rea durabila, metode sau procedee de ma­surare, precizarea intervalului de va­lori care poate caracteriza fiecare in­di­cator, întocmirea unor scari, clasi­fi­cari etc.

Intr-o scurta istorie a acestor în­cer­cari, se poate spune ca, în fazele ini­tia­le, a existat o tendinta de dezvoltare pe orizontala în elaborarea indica­tori­lor, constand din identificarea mai mul­tor indicatori, din numeroase domenii si sectoare de activitate, care sa ex­pri­me dezvoltarea durabila sectoriala sau glo­bala. Orientarea în continuare pe ace­easi directie risca sa devina mai pu­tin utila, în special pentru o viziune in­te­grata. Se constata o evolutie pe direc­tia “filtrarii” indicatorilor, pentru reti­ne­rea acelora semnificativi, pentru agre­garea pe verticala si finalizare prin­tr-un unic indicator (cazul ideal) sau a unui set minim care sa reflecte ni­velul dezvoltarii durabile.

Cu toate ca se vorbeste mult despre dez­voltarea durabila, în Romania se ac­tio­neaza prea putin pe directia cuan­ti­fi­carii acestui concept si elaborarii unui model specific tarii noastre. Sunt bine cunoscute eforturile facute de In­sti­tutul Roman de Statistica de iden­ti­fi­ca­re a unor indicatori, pentru funda­men­tarea lor, pentru colectarea de date si informatii. Este necesar a face efor­turi suplimentare.

Au fost derulate, pana în prezent, nu­meroase cercetari pe plan in­ter­na­tio­nal pe directiile mai sus mentionate. Tari, organizatii internationale (ONU, PNUD, OECD), organizatii neguver­na­men­tale au propus si promovat o serie de indicatori, metode si proceduri care sa cuantifice dezvoltarea durabila, ca un concept general, sau a unor com­po­nen­te ale acestuia.

 

Indexul GINI

 

Coeficientul sau indexul GINI este o masura a inegalitatii de dezvoltare, ela­borat de statisticianul Corrado Gini si publicat în lucrarea sa din 1912, in­ti­tu­lata Variabilitá e mutabilitá. In gene­ral, indexul este folosit pentru a ma­su­ra inegalitatea veniturilor, dar poate fi fo­losit, de asemenea, pentru a masura ori­ce forma de distributie neregulata. Coeficientul sau indexul GINI este un nu­mar între 0 si 1, unde 0 corespunde unei perfecte egalitati (acolo unde toti au un acelasi venit) si 1 corespunde unei perfecte inegalitati (acolo unde o per­soana are tot venitul, iar toti cei­lalti au venitul zero). Indexul GINI re­pre­zinta coeficientul GINI exprimat sub forma procentuala si este egal cu coe­ficientul GINI multiplicat cu 100.

Daca coeficientul GINI este, în cele mai multe cazuri, folosit pentru a ma­su­ra inegalitatea veniturilor, este posi­bil, de asemenea, a masura si ine­ga­li­ta­tea bogatiei. Aceasta utilizare necesita totusi ca nimeni sa nu aiba o bogatie neta negativa.

Avantaje ale coeficientului GINI ca o masura a inegalitatii se refera la fap­tul ca el masoara inegalitatea, nu ma­soa­ra venitul mediu sau o alta varia­bila care este nereprezentativa pentru majoritatea populatiei, ca, de exemplu, PIB (Produsul Intern Brut), si poate fi uti­lizat pentru a compara distributia ve­nitului pentru diferite sectoare ale popu­latiei, ca si pentru diferite tari, de exem­plu, coeficientul GINI pentru zone urbane difera de zonele rurale.

Dezavantaje ale coeficientului GINI ca o masura a inegalitatii se refera la aceea ca, întotdeauna, compararea dis­tri­butiei veniturilor dintre tari poate fi di­ficila, deoarece sistemul de beneficii poate fi diferit în diferite tari. De exem­plu, unele tari dau beneficiile sub for­ma de bani, altele le dau in tichete de alimente, care pot sau nu pot fi cal­cu­late ca venit, si astfel nu sunt luate în considerare în coeficientul GINI. Se stie de la toti statisticienii: la colec­ta­rea datelor veniturilor initiale, vor fi în­totdeauna erori sistematice si întam­pla­toare. Daca datele sunt mai putin pre­cise, atunci coeficientul GINI are mai putin sens. De asemenea, tarile pot masura statistic diferit, astfel ca nu este întotdeauna posibil sa compari sta­tisticile diferitelor tari.

 

Coeficientul GINI al veniturilor în diferite tari

 

Coeficientul GINI al veniturilor pen­tru Statele Unite la diferite momente, în conformitate cu Biroul US de Re­cen­sa­mant, este: în 1970 - 0,394; 1980 - 0,403; 1990 - 0,428.

In anul 2004 în diferite tari coefi­cien­tul GINI a fost: Danemarca - 0,247; Japonia - 0,249; Germania - 0,250; Franta - 0,327; Marea Britanie - 0,360; Italia- 0,360; SUA - 0,408; Rusia - 0,456; Mexic - 0,546.

Este interesant de remarcat ca, în timp ce tarile dezvoltate din Europa au coeficientul GINI între 0,24 si 0,36, SUA îl au în jur de 0,4 cateva decade la rand.

 

Indicatori pentru asezari urbane

 

In cadrul Conferintei ONU privind Ha­bitatul (1996) au fost recomandati si analizati peste 100 de indicatori spe­ci­fici acestei problematici, indicatori care sa exprime dintr-un anumit punct de vedere dezvoltarea durabila a loca­li­ta­tilor.

Indicatorii au fost clasificati pe ur­ma­toarele mari obiective: date de baza; indicatori urbani; indicatori ai lo­cuin­tei, organizati pe 7 module, repre­zen­tand 28 de sectoare de activitate ale realitatilor socio-economice ale lo­cali­ta­ti­lor, legate îndeosebi de locuinte, nive­lul serviciilor publice si aspecte socio-ad­ministrative.

Analiza listei celor peste 100 de in­di­catori vizand caracterizarea starii si perspectiva dezvoltarii asezarilor uma­ne permite precizarea mai multor con­si­deratii:

-  mai întai, trebuie apreciat efortul de a încerca o cuantificare a elemen­te­lor specifice caracterizarii asezarilor uma­ne, efort concretizat la nivelul anu­lui 1996, cand astfel de încercari pen­tru alte domenii erau în stadiu initial;

- apoi a fost scoasa în evidenta ne­ce­si­tatea gruparii unor astfel de indi­ca­tori pe principalele componente ale vie­tii socio-economice la nivelul locali­ta­ti­lor: administrativ, financiar, social, ni­vel de trai etc. Experienta va fi pre­lua­ta mai tarziu, în cazul elaborarii indi­catorilor dezvoltarii umane si apoi ai dezvoltarii durabile.

 

Indexul ONU pentru dezvoltare umana

 

HDI (Human Development Index) ma­soara saracia, stiinta de carte, edu­ca­tia, speranta de viata si alti factori. Este un mod standard de masurare a bu­nastarii, în special a bunastarii co­piilor. Acest index a fost elaborat în 1990 de economistul pakistanez Mah­bub ul Haq si a fost utilizat începand din anul 1993 de Programul Natiunilor Unite pentru Dezvoltare în rapoartele sale anuale.

HDI masoara realizarile medii în tari pe trei dimensiuni ale dezvoltarii uma­ne: o viata lunga si sanatoasa, ma­su­rata ca speranta de viata la nastere; cu­nostinte, masurate de rata stiintei de carte a adultilor (2/3 ca pondere) si o combinatie de rata de înscriere în scoala primara, secundara si tertiara (1/3 ca pondere); un standard decent de viata, masurat prin PIB pe locuitor (Purchasing Power Standard USD), în co­relatie cu alti indicatori.

In fiecare an, tarile sunt clasificate co­respunzator acestor masuratori. Cele care au o pozitie superioara în lis­ta se lauda adesea cu aceasta, ca o me­toda de atragere a emigrantilor ta­len­tati (economic, capital individual) sau de descurajare a potentialilor emi­granti de a pleca.

HDI este considerat ca un excelent mod de masurare a dezvoltarii, daca am­bii indicatori, economici si sociali, sunt acoperiti.

 

Indicatori ai OECD pentru mediu

 

In politica OECD se subliniaza ca in­dicatorii de mediu sunt factori esen­tiali în aprecierea progresului de me­diu, de evaluare a politicii de sustinere si informare a populatiei, pe aceasta pro­blematica, din ce în ce mai impor­tan­ta la acest început de nou secol si mi­leniu. Incepand din 1990, acesti in­di­ca­tori au devenit relevanti si semni­fi­ca­tivi în multe tari, precum si în forurile internationale. Din 2001, pentru a cres­te eficienta evaluarilor si pentru o mai buna informare a populatiei, OECD a re­dus numarul de indicatori de mediu la asa-numitii “indicatori principali”, prin selectarea celor semnificativi. In acest sens, OECD a dus o activitate de pio­nierat pentru dezvoltarea in­ter­na­tio­nala a indicatorilor de mediu si a sus­ti­nut tarile în efortul lor în acest do­meniu.

Selectarea indicatorilor principali s-a facut pe baza: relevantei fata de po­li­tica de mediu; aspectelor semni­fi­ca­ti­ve ale poluarii; problematicii resur­se­lor naturale; reprezentativitatii anali­ti­ce; capacitatii de a fi masurati sau cuan­tificati.

Este de subliniat ca programul OECD privind indicatorii de mediu, ini­tiat în 1989, contribuie la trei mari obiec­tive: masurarea progreselor pri­vind mediul si a performantelor pri­vind conservarea si protectia acestuia în tarile membre; monitorizarea si pro­mo­varea unei politici integratoare si, în particular, asigurarea ca preocu­pa­ri­le de mediu sunt luate în considerare atunci cand se formuleaza si se im­ple­men­teaza politici pentru diferite sec­toa­re, ca, de exemplu, transport, ener­gie, agricultura; asigurarea unei inte­grari similare a preocuparilor de me­diu în politicile economice.

 

Indicatori ONU - PNUD ai dezvoltarii durabile

 

Conceptul de dezvoltare durabila a so­cietatii umane a fost oficializat la ni­velul Organizatiei Natiunilor Unite în 1992 la Congresul Mondial de la Rio de Janeiro “Mediul si Dezvoltarea”. In unul din cele mai importante do­cu­men­te ale Congresului amintit, Agenda 21, se stipuleaza necesitatea ca toate ta­rile sau organizatiile neguver­na­men­ta­le, ca si omenirea în general, sa fie preo­cupate de elaborarea si iden­ti­fi­ca­rea de indicatori ai dezvoltarii durabile care pot asigura o fundamentare solida a deciziilor la toate nivelurile, pentru evo­lutia socio-economica si de an­sam­blu a tarii respective, si care sa cuan­ti­fi­ce si sa reflecte evolutia tarii res­pec­tive pe directia dezvoltarii durabile. De asemenea, în respectivul document, avand în vedere specificul tarilor din structura ONU, se avanseaza ideea ca astfel de indicatori sa fie elaborati la nivel national, regional si global.

 

Concluzii

 

Abordarea tematicii dezvoltarii du­ra­bile reprezinta un demers deosebit de actual si de mare importanta. Este, în acelasi timp, un subiect generos, aflat în preocuparile numeroaselor ca­te­gorii de specialisti, politicieni, factori de decizie, dar si un subiect de o mare com­plexitate.

O modalitate deosebita de abordare a subiectului s-a manifestat în ceea ce pri­veste importanta si prioritatea une­ia sau alteia dintre componentele de baza ale dezvoltarii societatii umane:

- factorul economic, ca fiind motorul dez­voltarii societatii;

- factorul ambiental, ca fiind ele­men­tul ce suporta consecintele unei dez­voltari necontrolate, haotice, avand efec­te, potential ireparabile, asupra me­diului înconjurator si care, în multe ca­zuri sau zone, deja se manifesta;

- factorul uman, omul fiind, to­tusi, ”masura tuturor lucrurilor”;

- factorul tehnologic, fiind ele­men­tul chemat sa asigure dezvoltarea, dar în limite suportabile pentru resurse, me­diul înconjurator, sanatatea umana si biodiversitate.

Desigur, o astfel de modalitate ri­di­ca alte numeroase probleme si sub­pro­bleme. Astfel, pot fi citate:

• stabilirea unor indicatori care sa ca­racterizeze starea, situatia unei com­po­nente sau a alteia, a unui domeniu sau a altuia, a unei ramuri de acti­vi­ta­te sau a alteia;

• elaborarea de procedee, metode, teh­nici de definire, de exprimare, de ma­surare a respectivilor indicatori;

• promovarea unor normative, in­struc­tiuni, metodologii de evaluare a ni­ve­lului indicatorilor respectivi în ra­port cu limitele acceptabile, re­co­man­da­bile sau cu experienta cea mai buna din domeniu;

• încercari de elaborare a unor mo­dele de selectie a indicatorilor, în ve­de­rea precizarii celor semnificativi, prin­ci­­pali, importanti la nivel microeco­no­mic, la nivel macroeconomic, la nivelul ce­lor mai bune tehnologii sau al celor mai bune practici de mediu, care sa ras­punda cel mai bine asteptarilor so­cia­le;

• încercari de elaborare a unor mo­de­le de agregare a indicatorilor mentio­nati anterior, într-un set de indicatori sin­tetici, globali, care sa ofere o viziune uni­tara, integrata si care sa reflecte echi­librul dezvoltarii societatii res­pec­ti­ve;

• prioritizarea pe anumite tipuri de scari a situatiei diferitelor tari, re­giuni, domenii de activitate, la un mo­ment dat, precum si a tendintelor de evo­lutie, a eficientei eforturilor facute de state, pentru a evidentia progresele pe directia dezvoltarii durabile.

 

 

Concluzii

 

Dezvoltarea durabila a fost con­ce­puta de initiatorii sai în anii 1970 ca un posibil model de depasire a crizei ma­­jore a resurselor naturale (în spe­cial cea a petrolului, care continua si astazi), declansata atunci, si un com­pro­mis asupra contradictiilor dintre Nord si Sud în privinta “noii ordini eco­no­mice internationale”. Treptat însa, mo­dificarea echilibrului international de forte, mai ales în urma demontarii sis­temului “socialismului real” din Eu­ro­pa Centrala si de Est (1989) si afir­ma­rea mondializarii economice a facut sa se rediscute modelul global de dez­vol­tare.

Intr-adevar, proiectul occidental (esen­tialmente american) a înregistrat un real succes, prin cuprinderea în sfe­ra sa de aplicare si a marilor puteri emer­gente India si China. Paradigma “dez­voltarii durabile” si-a restrans ast­fel acceptarea la traditia onusiana si po­zitiile tarilor în curs de dezvoltare. To­tusi, adeptii sai si mai ales tezele lor mai pastreaza o anumita rezonanta teo­retica, iar rezistentele culturale, sub egida UNESCO, îi adauga chiar nuan­te suplimentare.

Din aceasta perspectiva, trecand pes­te aspectele de conjunctura, raman doua întrebari fundamentale: 1) con­sti­tu­ie cu adevarat dezvoltarea durabila un proiect realist pentru devenirea ome­nirii? si 2) care este soarta ei în Ro­mania?

 

Mai reprezinta “dezvoltarea durabila” un proiect valabil pentru intreaga omenire?

 

In contextul evolutiilor mondialiste din ultimul deceniu, conceptul si mo­de­lul dezvoltarii durabile, enuntate cu pes­te 30 de ani în urma, numara tot mai putini aderenti. Ele sunt dispu­ta­te, discutate, criticate si, de cele mai mul­te ori, pur si simplu uitate (daca nu intentionat ignorate) în analiza eco­no­mico-sociala actuala.

Intr-adevar, rezultatele obtinute în pri­vinta concilierii cresterii perpetue si rezolvarii problemelor economice, so­cia­le si ecologice nu au convins. Toto­da­ta, ameliorarea tehnicilor de pro­duc­tie si dematerializarea economiei nu permit decat economisiri relative de re­surse, insuficiente daca productia con­ti­nua sa creasca în mod absolut.

Incercarile unor autori precum Lester R. Brown de a lansa variante de ge­nul eco-economiei, ca proiect de crea­re a economiei pentru planeta noastra, si care denunta modelul economic do­mi­nant ca fiind nesustenabil, raman, mai ales în domeniul teoretic, ca un exer­citiu intelectual interesant.

La nivelul realitatilor, dezvoltarea du­rabila a devenit în ultimul deceniu o no­tiune pervertita, în mai multe mo­duri. Lumea afacerilor a facut-o sino­ni­ma cu cresterea durabila, mai de­gra­ba un oximoron care reflecta con­flic­tul dintre o viziune comerciala si alta ecologista, sociala si culturala a lumii. Este apoi deturnarea realizata de “uti­li­zarea durabila”, opera a curentului pre­tins al “uzajului rational”; aceasta po­zitie serveste, mai degraba, ca alibi pen­tru comportamentele distructive. Ur­meaza alte cai de alterare a no­tiu­nii: ilicitul ecologic, consumul durabil s.a.

In fata abisului dintre idealul dez­vol­tarii durabile si sansele promovarii sale ca un proiect fezabil, la nivel mon­dial se formuleaza alte ipoteze, care merg de la “descresterea durabila”, trec prin capitalismul eco-compatibil si ajung la o solutie radicala, de negan­di­re a progresului, prin depasirea notiu­nii de dezvoltare de pana acum (esen­tial­mente tehnico-economica) si afir­ma­rea alteia noi, de dezvoltare umana.

Concluzia care s-ar impune ar pu­tea fi aceea ca dezvoltarea durabila mai rezista ca notiune teoretica, de­par­tan­du-se însa din ce în ce mai mult de sta­tutul de proiect concret acceptabil pen­tru devenirea omenirii.

 

Este posibila o dezvoltare durabila in Romania?

 

Dupa o tranzitie cu multe sincope, Ro­mania a reusit sa relanseze cres­te­rea economica. Incepand din anul 2000, Produsul Intern Brut a crescut cu o rata medie anuala 4,1%.

Cele mai dinamice sectoare au fost: co­­mertul, constructiile, transportul si co­municatiile, industria prelucratoare, mai ales pe baza de resurse naturale (prelucrarea lemnului si a produselor din lemn; celuloza; hartie si produse din hartie; produse din cauciuc si mase plastice, materiale de constructii, con­struc­tii metalice si produse din metal etc.).

Desi s-au produs restructurari în ca­drul sectoarelor economice, nevoile de pro­ductie si consum au ramas depen­den­te de cresterea extensiva a cererii de materii prime si energie. Decu­pla­rea cresterii economice de la consumul re­surselor si de la presiunile asupra me­diului se produce pe parcursul unei pe­rioade mai îndelungate, însa unele me­saje pot fi înregistrate luand în con­si­deratie indicatorii de ecoeficienta. Ana­liza consumului intern brut de ener­gie (CIE), raportat la variatia PIB, evi­dentiaza o îmbunatatire a eco-efi­cien­tei. Rata de crestere mai mica a CIE, de 1% fata de cea a PIB -4,1%, poa­te întari concluzia unei schimbari fa­vorabile.

Totusi, înca nu se poate vorbi de­spre o decuplare a cresterii economice de presiunea asupra mediului, atata timp cat asigurarea cu energie se face în proportie de circa 90% pe seama re­sur­selor conventionale de combustibili fosili, iar intensitatea energetica a eco­no­miei romanesti se situeaza printre cele mai înalte din UE (272 tcc/1 mil. PIB în PPS).

Tendintele consumului energetic fi­nal din tarile UE arata îmbunatatiri im­portante în sectoarele industriale si de servicii. In cazul Romaniei se con­sta­ta, dimpotriva, cresterea de tip ex­ten­siv a acestui consum în industrie si transporturi. Judecand în termenii re­du­cerii emisiilor de gaze cu efect de sera (GES), datele indica o tendinta fa­vo­rabila schimbarii. Fata de anul 1989, emisiile totale GES au scazut cu aproape 50%, ca urmare a reducerii dras­tice a productiei industriale si a re­structurarii economice din anii tran­zi­tiei la economia de piata, precum si prin intrarea în functiune a primului reac­tor al Centralei Nuclearo-Ener­ge­ti­ce de la Cernavoda. Volumul emisiilor s-a diminuat în toate sectoarele eco­no­mi­ei romanesti, cu exceptia trans­por­tu­ri­lor. Potrivit prognozelor, pana în anul 2012, emisiile de GES vor fi cu mult sub limita stabilita pentru Ro­ma­nia prin Protocolul de la Kyoto, chiar în conditiile cresterii PIB.

Sporirea cererii de bunuri si servicii este un factor de antrenare a cresterii eco­nomice durabile, cu conditia satis­fa­ce­rii sistemului eco-eficientei, adica de a realiza mai multe produse cu mai pu­tine consumuri de resurse naturale si umane. Din analiza consumului intern de materiale reiese ca procesul de de­ma­terializare a economiei este greoi. Con­sumul de materii prime pe uni­ta­tea de Produs Intern Brut a ramas de­pen­dent de volumul productiei.

Pentru eco-eficientizare se impune pro­movarea instrumentelor de piata care sa reflecte adevaratele costuri ale fo­losirii resurselor naturale si impactul asupra societatii (taxele de mediu, sche­me flexibile de comercializare a emi­siilor, subventii s.a.).

Relansarea cresterii economice din ul­timii ani si-a pus amprenta asupra dez­voltarii durabile. Dezvoltarea uma­na nu se poate realiza fara resurse ma­te­ria­le si financiare, cresterea economica fiind conditia sine qua non a bunastarii si coeziunii sociale.

Conform ultimului Raport al Dez­vol­ta­rii Umane (UNDP, 2005), cu un in­di­ce de 0,792 Romania se situeaza pe lo­cul 64 din cele 177 tari analizate, fiind a saptea dintre tarile cu dezvoltare me­die. Toate cele 25 de state membre UE se afla în grupul tarilor cu dezvoltare uma­na înalta.

Nivelul scazut al indicelui dez­vol­ta­rii umane înregistrat în Romania de­ri­va din pozitia mai joasa la toate cele trei componente: PIB pe locuitor, spe­ran­ta de viata si gradul de cuprindere în învatamant.

In comparatie cu anul 1990, cand in­di­cele dezvoltarii umane era de 0,772, s-a înregistrat un avans determinat atat de relansarea cresterii economice, cat si de îmbunatatirea parametrilor spe­rantei de viata si educatie.

In conditiile cresterii duratei de viata si scaderii natalitatii, se remarca un proces de îmbatranire demografica, care va ridica probleme pentru dez­vol­ta­rea durabila, sub aspectul echili­bru­lui între generatii si al nestabilitatii sis­temului public de pensii si al altor sis­teme de protectie sociala a varst­ni­ci­lor.

Cresterea sperantei de viata si re­du­cerea mortalitatii generale indica o îm­bu­natatire a starii de sanatate a popu­latiei. Diferenta de noua ani, cu cat traiesc mai putin romanii decat ceta­te­nii din vechile state membre ale UE, re­flecta atat diferentele mari dintre ni­ve­lul de bunastare si conditiile de via­ta, cat si probleme de sanatate mai mari, insuficienta dezvoltare a siste­mu­lui medical romanesc, ca si subfi­nan­tarea si disfunctionalitatile acestu­ia. In 2004, 20% din totalul populatiei su­ferea de una sau mai multe boli cronice (boli de inima, artroza, artrita, dia­bet, ulcer s.a). A crescut incidenta bo­lilor infectioase si parazitare, a TBC si a SIDA.

Mortalitatea infantila si mor­ta­lita­tea materna, desi au scazut, se mentin to­tusi la rate înalte comparativ cu cele din UE.

Sistemul public de sanatate sufera de subfinantare cronica, în conditiile în care cererea de servicii medicale a cres­cut, serviciile sunt costisitoare, iar re­sursele financiare alocate si alocabile sunt scazute.

In ceea ce priveste educatia, se evi­den­tiaza cresterea nivelului general de sus­tinere, reflectata de sporirea pon­de­rii populatiei care a absolvit învata­man­tul superior si scaderea ponderii celor care au absolvit cel mult scoala ge­nerala. Numarul studentilor a cres­cut de la 83 de studenti la 10.000 de lo­cui­tori în 1990 la 300 în 2004, iar rata bruta de cuprindere în invatamantul su­perior s-a ridicat de la 10,6% la 43,2%. Au scazut însa rata bruta de în­ro­lare în învatamantul secundar supe­rior (liceu si profesional) si abandonul scolar.

O alta problema o reprezinta deter­mi­narea calitatii procesului educa­tio­nal. In parte, acesta este un rezultat al deficitului de resurse cu care se con­frun­ta sistemul educational. In Roma­nia, ponderea cheltuielilor publice pen­tru învatamant în PIB a fost de 2,9% în 2004, comparativ cu 4%-8,5% în sta­tele membre UE.

Indicator sintetic al bunastarii, ve­ni­turile populatiei din Romania mar­chea­za decalaje impresionante fata de tarile europene. Veniturile banesti dis­po­nibile, estimate la paritatea puterii de cumparare, erau în 2001 de aproape noua ori mai mici decat media la ni­ve­lul UE-15.

Evolutia veniturilor a fost marcata în anii 1990 de erodarea puternica a pu­terii de cumparare sub influenta in­fla­tiei si de recesiunea care a însotit pro­cesul de restructurare a economiei, iar dupa anul 2000 de relansarea cres­te­rii economice si scaderea inflatiei.

Odata cu sporirea castigurilor sala­ria­le, s-au adancit inegalitatea veni­tu­ri­lor si polarizarea sociala. Conform esti­marilor realizate de specialistii INS, în anul 2004 veniturile disponi­bi­le ale celor mai bogati 20% dintre lo­cui­to­rii Romaniei erau de 4,9 ori mai mari decat veniturile de care dispuneau cei mai saraci 20%.

Procesul de bipolarizare a veni­turi­lor a generat adancirea fenomenului de saracie si limitarea coeziunii so­cia­le. In anul 2003, saracia afecta viata a 25,1% din populatia Romaniei, iar 12% nu depasea pragul de 2,15 dolari pe zi.

Dupa anul 2000, reducerea saraciei a avut loc în conditiile cresterii nivelu­lui general al veniturilor, crestere de care a beneficiat si populatia cu ve­ni­turi mici, dar în proportii mult mai mici decat populatia cu venituri mari.

Elasticitatea mare a parametrilor sa­raciei la crestere economica este o pre­misa importanta a politicii de com­ba­tere a saraciei, în conditiile men­ti­ne­rii tendintei de crestere economica din ul­timii ani.

Restrangerea saraciei impune po­li­tici de sustinere a veniturilor din zona sa­raca a distributiei pe transferuri sociale în favoarea familiilor cu copii, a populatiei din afara pietei muncii si a so­merilor, precum si pe majorarea sa­la­riu­lui minim. De asemenea, promo­va­rea unor politici de dezvoltare a capi­ta­lu­lui uman si de ocupare, menite sa sus­tina capacitatea de a realiza veni­turi mai mari si mai sigure, se înscrie în ratiunea progresului pentru dezvol­ta­re durabila.