Libertarienii

ANTHONY EVANS, European School of Management - Londra, "Hayek Society", London School of Economics

Libertarianismul in Romania

in vara lui 2005 am condus o cercetare in Romania despre aparitia si modul de propagare a ideilor si institutiilor libertatii. M-am concentrat asupra libertarianismului pentru ca el reprezinta forma cea mai radicala de manifestare a ideilor pro-piata si cea mai profunda chestionare a rolului statului in economie. intr-adevar, discipolii lui Mises, Hayek, Rothbard sau Rand sunt cel mai bun indicator al sofisticarii si al gradului de penetrare a ideilor libertatii intr-o societate.

Delimitarea inceputului procesului de difuziune a acestor idei a fost simpla, data fiind infricosatoarea absenta a informatiilor despre institutia pietei libere inainte de 1989. Existau situatii in care se putea profita de fisurile exceptionale ale blocadei de informatie. Radu Mihail Solcan isi aminteste cum a descoperit titlul Capitalism si Libertate al lui Milton Friedman intr-un numar ratacit al New Individualist Review. Dar, in general, blocada a fost incredibil de eficienta. Desigur, ‘89 a deschis piata ideilor. insa, abia dupa 2000 cred ca putem vorbi de o difuzie puternica a ideilor libertariene si clasic liberale. Institute for Humane Studies a avut un rol decisiv prin programele initiate imediat dupa Revolutie. Dar miscarea nu putea prinde decat in momentul in care ar fi aparut agenti interni ai ideilor sale. Ajutat de functia sa de profesor la Facultatea de Filosofie din Bucuresti, Radu Solcan devine unul dintre promotorii gandirii economice si filosofice in spiritul pietei libere in Romania. Influenta catedrei ca centru de iradiere este indubitabila, chiar daca majoritatea studentilor nu este de orientare libertariana. Acelasi lucru poate fi spus despre Alexandru Tasnadi de la ASE.

Pe la jumatatea anilor ‘90, apar incercari de a oferi educatie cu un continut pur libertarian, dar asta numai prin intermediul seminariilor private. Un adevarat punct focal il constituie seminarul lui Cristian Comanescu, initiat impreuna cu Dragos Paul Aligica in 1994 prin Institutul Mises - Romania. intre timp drumurile celor doi s-au despartit, dar seminarul a continuat, concentrandu-se pe interpretarea anarho-capitalista a lui Ludwig von Mises, propagata de Institutul-mama din Auburn, SUA. Cazul Mises-Romania este remarcabil prin omogenitatea valorilor comune ale membrilor Institutului. in privinta difuziei ideilor, grupul se specializeaza in traducerea de texte in limba romana si in dezbateri cu circuit cvasi-inchis, neacordand atentie dezbaterilor publice contemporane. Comanescu e descris cel mai bine de formula "trainer al trainerilor", ai carui discipoli se raspandesc in diferite medii institutionale.

Explozia de tineri ganditori libertarieni de dupa 2000 este marturie a unei comunitati libertariene in crestere si a succesului reputat de primul val libertarian de la inceputul si mijlocul anilor ‘90. Marius Spiridon (ASE), Bogdan Glavan (Universitatea Romano-Americana), Diana Costea (Universitatea din Bucuresti), Ionut Sterpan (CADI), Vlad Topan (ASE), Horia Terpe (SNSPA), Andrei Trandafira (CADI), Tudor Smirna (Mises-Romania) sunt doar cateva dintre numele celor ce au facut ca Romania sa devina rapid sincrona cu miscarea de idei libertariana occidentala. in ultimul an, un grup de tineri universitari si freelanceri, printre care Emanuel Socaciu (Universitatea din  Bucuresti), Sorin Cucerai, Tudor Glodeanu, Laurentiu Gheorghe (Universitatea din Bucuresti), Gabriel Mihalache, Florin Rusu, Ninel Ganea, Bogdan Enache, formeaza un nou nucleu in reteaua libertariana din Bucuresti: Asociatia Liberalism.ro. Lor li se adauga figuri greu de catalogat, precum discretul Marian Panait, pe seama caruia circula o adevarata mitologie urbana. impreuna, ei fac azi ca libertarianismul sa fie un curent reprezentat academic si intelectual la un nivel si o intensitate la care nici un partid parlamentar roman nu poate macar sa viseze.

Totusi, in stadiul ei actual, miscarea romaneasca este departe de a fi ajuns la maturitate. in afara Bucurestiului firele retelei sunt subtiri si constranse la mici comunitati academice. Radu Nechita, a carui influenta majora sta in coordonarea desanturilor romanesti la seminariile Institute for Humane Studies din Aix-en-Provence, conduce un grup la Cluj si desfasoara un seminar Hayek pentru studenti. Desi exista o retea epistemica de lucru Bucuresti-Cluj, persista obstacolul partitiei geografice. Semnalul unei comunitati libertariene mature va fi dat numai atunci cand libertarienii din Romania vor castiga o cota de piata semnificativa pe cele mai urmarite canale media, dar aceasta depinde de o maturizare intelectuala paralela a publicului larg, a cererii de informatie. Accentele libertariene ale vederilor lui Horia-Roman Patapievici au ajuns uneori la public prin cartile sale, iar mai recent Sorin Cucerai si Cosmin Rogojanu, doi publicisti cu solid background academic, au gasit cai de comercializare a jurnalismului libertarian. Acestea sunt indicii ca punctul critic se apropie si ca o miscare intelectuala bine conturata isi va putea ocupa locul in discursul public.

Studiul meu sugereaza ca ideile se raspandesc dupa un anume tipar, iar masurarea pasilor acestui tipar ne ajuta sa determinam gradul de maturitate al comunitatii libertariene. Stadiul initial are loc in cadrul academic. Am vazut acest lucru si in Romania. Dupa ce acest stadiu genereaza un grup definit de intelectuali, el devine inevitabil instabil, odata ce membrii incearca pe cai diferite sa duca ideile mai departe. Noi forme de manifestare si organizare sunt create. incepe lupta pentru dezvoltarea unei reputatii si cautarea legaturilor cu practica politica. in acest moment, mass-media incep sa joace un rol catalizator, iar identitatea specifica libertariana incepe sa devina un element luat in seama in peisajul intelectual si doctrinar al unei tari. Acesta este punctul de care se apropie, in evaluarea facuta de studiul meu, miscarea libertariana din Romania.

SORIN CUCERAI, Asociatia Liberalism.ro

Prizonierii statului

Cu o suta de ani in urma, un adult ar fi considerat inadmisibila ideea de a cere statului ajutor in probleme ce tineau de destinul sau personal. Ideea ca statul s-ar fi putut implica in crearea de locuri de munca, in subventionarea salariilor, in plata pensiilor si asa mai departe i s-ar fi parut incompatibila cu ideea demnitatii ce deriva natural din insasi calitatea sa de om.

Astazi, lucrurile stau cu totul altfel. Astazi, indivizii se simt moralmente obligati sa ceara statului sa intervina in aproape orice domeniu al vietii lor. Ceea ce acum o suta de ani ar fi fost perceput ca o injosire, ca o diminuare a umanitatii fiecaruia dintre noi, a devenit intre timp o practica obisnuita si onorabila. Cum s-a petrecut acest lucru? Cum au devenit oamenii prizonieri ai statului? Si cum a modificat acest prizonierat relatiile dintre indivizi si stat?

in privinta schimbarii de atitudine, probabil ca scenariul cel mai plauzibil este cel al evolutiei treptate. E, cred, rezonabil sa presupunem ca, daca unui om i s-ar cere sa aleaga intre libertate si sclavie, el va prefera libertatea. Acest punct merita subliniat, pentru ca, daca lucrurile stau intr-adevar asa, atunci transformarea individului intr-un prizonier al statului este o consecinta indirecta si neprevazuta a reevaluarii rolului statului in raport cu cetatenii sai.

Pentru a fi mai clar, voi lua in discutie un exemplu aparent neproblematic: cel al prostitutiei. Cei mai multi dintre noi considera ca prostitutia este un viciu moral, un tip de actiune respins de normele noastre morale. in consecinta, cei mai multi dintre noi se vor considera moralmente obligati sa actioneze in sensul limitarii acestui viciu, sau cel putin sa sprijine actiunile altora in aceasta privinta.

Daca aceste actiuni raman practic fara nici un rezultat, ne vom gasi intr-un impas. O posibila cale de iesire din impas consta in a cere statului sa rezolve aceasta problema. Cu alte cuvinte, vom proceda la un transfer al responsabilitatii morale dinspre indivizi catre institutiile statului.

Acest transfer are un scop precis: rezolvarea unei probleme morale. Nici un om care accepta transferul nu va considera ca, procedand astfel, renunta la calitatea sa de om liber. Daca ar crede altfel, nu ar mai consimti. Dar, din moment ce consimte, rezulta ca, din punctul sau de vedere, libertatea sa nu va fi diminuata. Nici unul dintre cei care consimt la transfer nu o face pentru a deveni prizonier al statului. Dimpotriva, credinta sa este ca transferul responsabilitatii (nu in general, ci exclusiv in aceasta chestiune) nu ii pune in primejdie calitatea sa de om liber.

Ce efect are insa acest transfer de responsabilitate? Renuntand sa se mai preocupe ei insisi de o problema morala, indivizii isi declara practic incapacitatea de a rezolva acea problema. Mai mult, ei accepta ca statul este, in aceasta privinta, singura autoritate competenta. in consecinta, ei isi declina capacitatea de a controla statul, supunandu-se neconditionat acestuia. Cu alte cuvinte, sub acest aspect, indivizii isi asuma practic minoratul politic. Statul capata dreptul de a-i tutela, de a rezolva aceasta problema morala cum crede de cuviinta, fara a mai putea fi controlat de cetatenii sai.

Repet: indivizii consimt la acest transfer de responsabilitate in scopul exclusiv si explicit de a rezolva o problema morala. Rezultatul implicit si nedorit este insa acela ca, procedand astfel, ei devin practic minori din punct de vedere politic.

Acelasi scenariu ramane valabil pentru orice situatie in care indivizii cer statului sa actioneze in locul lor. De fiecare data, indivizii vor defini explicit limitele si scopul actiunii statului. si, de fiecare data, impotriva intentiilor lor, ei vor descoperi ca practic si-au pierdut libertatea. Iar reprezentantii statului, in calitate de beneficiari ai intregului proces, se vor grabi sa afirme ca a actiona "in locul cetatenilor" e totuna cu a actiona "in numele cetatenilor".

Din acest moment, comportamentul oamenilor va fi unul schizoid. Pe de o parte, ei vor intelege destul de repede beneficiile minoratului politic. De fapt, beneficiile rezulta din statutul lor contradictoriu, de minori cu drept de vot. in aceste conditii, ei isi vor folosi votul pentru a accentua rolul statului, de care depind intr-o masura din ce in ce mai mare. Oamenii vor tinde astfel sa ii voteze pe acei candidati care propun proiecte guvernamentale din ce in ce mai ample. Din indivizi liberi, ei se vor transforma in adoratori ai statului.

Pe de alta parte insa, nu trebuie sa uitam ca prizonieratul este o consecinta neprevazuta si nedorita a transferului de responsabilitate. De regula, indivizii cer interventia statului fara sa considere ca acest lucru le va limita in vreun fel semnificativ libertatea. Faptul ca dreptul de vot nu le este retras ii ajuta sa isi pastreze mult timp aceasta iluzie.

Totusi, oamenii ajung sa constate ca institutiile statului devin tot mai autonome, capatand un caracter aproape divin. Functionarii statului nu mai pot fi controlati; dimpotriva, ei sunt cei care controleaza vietile celorlalti. Statul este astfel perceput ca o entitate straina si ostila, care ne tine captivi aparent fara voia noastra.

Oamenii devin astfel supusi si totodata rebeli. Pensionarul care detesta sistemul pensiilor de stat va cere tot statului o pensie mai mare. intreprinzatorul revoltat de absenta libertatii economice va pretinde subventii. Somerul disperat de conditia sa va cere statului asistenta sporita (sau, eventual, un loc de munca). Exemplele pot continua la nesfarsit. Ele nu fac altceva decat sa nuanteze straniul portret al noului tip de credincios, obligat sa lupte zilnic impotriva zeului pe care singur l-a creat si pe care il adora.

VLAD TOPAN, Institutul Ludwig von Mises - Romania

Parintii sau statul?

Problema principala a domeniului educatiei (cea obligatorie, in special; multe se aplica insa si celorlalte segmente) - asa cum sugereaza si titlul - graviteaza in jurul intrebarii: cine trebuie sa decida, in ultima instanta, daca, ce anume, cat timp, cu cine, sub indrumarea cui etc. ar trebui sa studieze copiii? Raspunsul in vigoare azi este cat se poate de limpede: statul. Daca vreun parinte se simte nedreptatit de ceea ce spun, il invit sa faca modificari in programele analitice ale materiilor pe care copiii le studiaza la scoala, sau chiar sa retraga copilul din sistemul public pentru a-l educa (exclusiv) pe cont propriu. Daca in primul caz nu va face decat sa se izbeasca de veritabilul decident (statul, prin organul de resort - Ministerul Educatiei), putand incerca cel mult sa-l influenteze, in cel de-al doilea s-ar putea foarte bine sa infunde puscaria sau sa-si piarda copii pentru neglijenta parentala.

Sistemul ubicuu al meditatiilor nu arata decat ca - in ilegalitate - parintii mai pot de facto repara stricaciunile provocate de sistemul public. (Sau, mai rau, ca sunt nevoiti sa-si treaca odraslele prin furcile caudine ale unor examene impuse prin decret sau necesare pentru a accede in mod legal la nivele superioare de salarizare sau in branse cu privilegii de monopol, gen avocati, notari, ofiteri ai starii civile etc.).

in spatele indignarii oamenilor de bine (pe care doar o banuiesc) care mi-ar putea aspru raspunde ca uit de copiii si de oamenii saraci, fara posibilitati si fara sanse, cred ca se ascunde o incredere de neinteles (cel putin pentru mine) in bunele intentii si deplina competenta ale autoritatilor publice. As putea numi acest lucru viziunea "statului angelic si infailibil". Sau statolatrie. Aceiasi oameni care, atunci cand actioneaza in mod privat, sunt considerati nu suficient de responsabili si competenti pentru a rezolva problemele educarii odraslelor lor (si, eventual, ale altora), devin in mod magic - prin simpla trecere in slujba statului - ingerasi atotstiutori si atotputernici. Si ceea ce ma indigneaza (pe mine, de data asta) cel mai tare este ca diferenta specifica intre cele doua situatii nu pare sa fie alta decat posibilitatea de a utiliza forta (fara consecinte pentru cel ce o utilizeaza). Carevasazica, degeaba esti parinte (ca poate esti denaturat); degeaba esti antreprenor privat in domeniul educatiei (ca poate esti hraparet sau nu te gandesti decat la cei bogati care-si permit educatie mai scumpa); degeaba esti firma privata de certificare a calitatii educatiei (ca poate esti partiala, coruptibila, "mituibila"); degeaba esti profesor privat (ca poate predai prostii, neinteresat decat de onorariu); dar daca esti ministru al Educatiei, inspector sau ocupi alte pozitii din acestea "publice" (adica de stat) onorabile, "toate le poti cate le voiesti" - tu si bunul Dumnezeu.

Un lucru care mi se pare straniu este acela ca ori de cate ori intreb pe cineva cum a aparut invatamantul public, vad un exercitiu de istorie apriori prin care cel chestionat, manat de bune intentii, isi inchipuie care ar fi motivele pentru care el ar apela la asa o solutie, expunand apoi argumente gen egalitatea de sanse, alfabetizarea etc. O incursiune istorica veritabila insa ar dezvraji rapid acest mit: educatia publica a fost la origini cam peste tot (Prusia, Franta, SUA, Anglia sau chiar Romania) un program de creare de "cetateni" buni. Adica fideli statului, platitori de taxe, pasibili de martiriu pentru conducatori in fortele armate, docili etc. Ma gandesc de multe ori ca o lele cumsecade de aiurea de prin Romania, pe care invatamantul public vrea cica s-o scuteasca de sarcina (pentru care nu e inzestrata, vezi Doamne!) de a-si educa odraslele, i-ar scoate afara cu matura din casa pe un Dewey sau un Horace Mann in primele momente in care le-ar audia progresistele idei cu iz protestant despre cum trebuie educati copiii la gramada.

Ce-i de facut? Cred ca singurii despre care se poate prezuma in mod rezonabil ca sunt autentic interesati de binele copiilor sunt parintii. Asadar, lor trebuie sa le fie integral si deplin restituita suveranitatea (daca vreti) in materie de educatie. Nu parlamentului, nu ministerului, nu diverselor comitete si comitii sau diversilor inspectori. Iar aceasta este totuna cu libertatea intreprinderii in sfera educationala (scoli private, antreprenori, profesori si certificatori privati, in concurenta). Pentru cei saraci - scoli ale unor fundatii caritabile sau umanitare (private), ale unor manastiri sau biserici.

Presimt in ceafa incordarea pragmaticilor gradualisti care se intreaba ce se poate face "aici si acum" pentru a imbunatati calitatea educatiei. Ca doar n-o sa desfiintam Ministerul Educatiei maine! Parafrazandu-l pe William Lloyd Garrison, oponentul sagace al sclaviei in America secolului al XIX-lea, nu zic ca se va desfiinta maine - dar ca ar trebui sa dispara chiar azi, sustin. Pana una alta - pastrand scopul strategic al privatizarii autentice a educatiei in minte mereu -, exista si pasi mai marunti ce pot fi facuti. De pilda, libertatea de a educa tinerii la domiciliu (homeschooling, zic anglo-saxonii), evident cu scutire aferenta de taxe (nu mai utilizez sistemul public, nu mai dau particica aceea de impozit). Cel mai important element al oricarei strategii de reforma a invatamantului ramane insa instaurarea unei alternative autentice in afara sistemului public. Ca degeaba dau liber la scoli private, dar le oblig sa se certifice la un organ public. Mai subtil, dar tot invatamant public e.

HORIA TERPE, Centrul de Analiza si Dezvoltare Institutionala

Libertarianism si Penelism

Libertarianismul este probabil cea mai articulata si mai bine reprezentata intelectual ideologie din Romania. Intrebarea imediata este: de ce acest lucru nu este reflectat in viata politica? Raspunsul este unul simplu: partidele politice in Romania nu si-au asumat inca o identitate ideologica, alta decat cea pur declarativa. Ideologiile liberale, social-democrate, crestin-democrate etc. au suferit din plin de incoerenta, lipsa de substanta si irelevanta, fiind oferite electoratului mai degraba ca brandnames decat ca niste constructii intelectuale explicite si sistematice. Din dezbaterea ideologica occidentala au fost preluate unele valori, unele idei, atitudini si opinii disparate, acestea nefiind integrate functional in ideologii propriu-zise. Iar purtatorii acestora nu au fost niciodata chestionati in mod serios, competitivitatea politica laxa permitandu-le impostura si falsul.

Comparatia dintre libertarianism si liberalismul autohton este graitoare.  Exercitiul are de suferit din cauza dificultatii unei comparatii intre, pe de o parte, o ideologie bine definita si clar structurata teoretic (libertarianismul) si un corpus amorf de idei intamplator reunite (penelismul). in pofida dificultatilor insa, demersul trebuie facut, dar cititorul va avea nevoie de multa imaginatie si amabilitate pentru a-si forma siesi ori a fi de acord cu vreo sinteza a termenului secund al comparatiei. Orice doctrina politica are trei componente logice: un element istoric, o componenta explicativa si un aspect politic/actional. O privire asupra ultimelor doua confirma profunda asimetrie intre libertarianism si liberalismul autohton.

Structura explicativa (din care decurge intelegerea orientata normativ a cauzalitatii, semnificatiilor si perspectivelor evenimentelor) constituie miezul tare al oricarei doctrine sau ideologii. Acesta este punctul in care sinteza doctrinara a liberalismului autohton, in masura in care acest proces este asumat de catre PNL, nu are loc. Revendicarea de la traditiile interbelice este nu numai anacronica si complexatoare, ci si pur declarativa. Programul de guvernare, ca si alte documente programatice ale PNL, spre exemplu, sunt realizate de catre comisiile de specialitate care reunesc membri de partid cu specializare in domeniile respective. Principiul este urmatorul: 1) membrii PNL sunt liberali, 2) produsul interactiunii unor liberali este liberal, deci 3) programul de guvernare si documentele programatice astfel rezultate sunt liberale. Pe langa posibilele distorsiuni in cazul premisei 1, chiar daca inclinatiile liberale in cazul tuturor membrilor PNL s-ar manifesta perfect in discutiile respective (ceea ce nu se intampla), ele nu ar putea produce un rezultat liberal coerent, pentru ca discutiile operationale in cauza nu sunt informate de o dezbatere ideologica la un nivel substantial, care sa produca un acord general in jurul unei ideologii structurate. Necesitatea monitorizarii produselor operationale din partea dezbaterii ideologice de profunzime rezida in nevoia de ghidaj si intercoordonare a acestora. in lipsa acesteia, rezultatul este cel care poate fi asteptat atunci cand aduni un grup cu sarcina de a rezolva probleme concrete: in lipsa unui acord asupra principiilor, rezulta un amestec de obiective si masuri care oscileaza pe tot spectrul politic. Exceptiile notabile, dar izolate, de la aceasta regula, au relevat un grup de orientari social-liberale, clasic liberale sau conservatoare, indistinct aflate in aceeasi barca. Spre exemplu, sustinerea taxei unice a avut loc in acelasi timp cu initierea sau girarea, in procesul de guvernare, a unor masuri ultraetatiste, ca intarirea castei birocratice si "carpirea" sanatatii, educatiei ori a sistemului de pensii.

Din acest punct de vedere, libertarianismul pare a fi exact opusul. Dezvoltat in mediile academice, consistenta si coerenta sa explicativa sunt probabil net superioare tuturor doctrinelor contemporane. Libertarianismul repune libertatea in centrul politicii, fiind bazat pe o incredere deplina in capacitatea indivizilor de a coopera si de a se autoguverna, in lipsa oricarei tutele, egalata doar de convingerea ca orice monopol reprezinta o invitatie la abuz - inclusiv monopolul asupra fortei legitime. Adecvat epocii wikipedia, libertarianismul ofera o paradigma completa dinamicii sociale si tehnologice contemporane, interpretand-o ca o crestere fara precedent a libertatii efective de alegere si ca incluzand promisiunea unei transformari similare a spatiului politic.

in ceea ce priveste aspectul doctrinar actional (politic), libertarianismul opune libertatea de alegere tendintei de acumulare a puterii in mainile statului, prin cresterea atributiilor si resurselor birocratiei, cresterea taxelor, sau prin legi ilegitime care restrang libertatea individuala, mascand de fapt alocari de putere catre grupuri de interese bine definite, pe socoteala celor dispersate. Dezbaterile intense din interiorul libertarianismului genereaza cu relativa usurinta solutii politice coerente. intrebat "ce punem in locul acestei lumi?", un libertarian ar putea raspunde destul de usor. Nu acelasi lucru se poate spune despre liberalismul contemporan autohton, pierdut in generozitatea ireala a oricaror scopuri ar putea fi considerate "bune".

La nivel normativ, libertarianismul inseamna o reintoarcere la originile liberalismului clasic, iar la nivel explicativ si actional, o reactualizare a acestora astfel incat ele sa raspunda adecvat si credibil provocarilor ridicate, intre timp, de epoca moderna. Relatia intre libertarianism si cea mai apropiata varianta romaneasca este, deocamdata, una de informare, din care ultima nu are decat de castigat. Libertarianismul aduce suflul de innoire ideologica in care liberalii se pot regasi pe de-a intregul satisfacuti. Aceasta miscare, deocamdata doar intelectuala, are inevitabilul destin de a deveni politic relevanta, mai devreme sau mai tarziu, prin forta coerentei si puterii sale de a explica lumea in care traim si de a-i intrezari zenitul. In ce masura insa PNL va reusi sa depaseasca obscurantismul "penelismului" si sa integreze miscarea libertariana intr-o mare federatie de curente de dreapta, pe modelul altor mari partide occidentale, este o alta discutie.

IONUT STERPAN, Centrul de Analiza si Dezvoltare Institutionala

Cui i-e frica de anarho-capitalism?

Miturile defuncte

Pe la sfarsitul anilor ‘90, l-am intrebat pe istoricul Alexandru George de ce nimeni nu pronunta cuvantul "capitalism" la televizor. "Cine sa aiba curajul sa se asocieze cu exploatarea omului de catre om, imaginea conditionata in recentul laborator totalitar? Si cine sa laude altceva decat democratia reprezentativa, elixirul atotmantuitor?" - mi-a raspuns.

Stim acum ca democratia reprezentatativa ramane totusi capabila sa supuna milioane de indivizi invaluindu-i intr-un cocon crescand de reglementari pe care, ca niste copii, sau nu le vor, sau nu le inteleg, sau nu le sunt de folos. Iar in ce priveste exploatarea, stim acum ca, in conditii de concurenta, relatia patron-angajat nu e una verticala de putere, ci este o simpla relatie de schimb - munca contra moneda. Esentiale sunt conditiile de concurenta libera: doar teama patronului ca angajatul va pleca la un alt patron mai binevoitor il face pe el insusi binevoitor, la fel cum doar teama angajatului ca patronul va gasi un angajat mai harnic il face pe el insusi harnic.

Miturile oficiale

Si totusi, batranul cal rapciugos al capitalismului, desi iute ca vantul, e inca tinut in fundul grajdului. intrebati cine vegheaza la buna relatie dintre angajat si angajator, multi s-ar mandri cu caii frumosi, dar goi pe dinauntru, ai democratiei sociale: "Statul", "Sindicatul" sau "Oficiul X pentru Bunul Mers al Lucrurilor". De ce? Pentru ca traiesc si respira miturile oficiale de astazi, asa cum in trecut le respirau pe cele din trecut. La sfarsitul anilor ‘90 figurile publice profitau din intretinerea mitului-sperietoare al patronului umflat si meschin si din hranirea mitului stralucitor al democratiei reprezentative. La fel, ele au azi de castigat din intretinerea mitului infricosator al "capitalismului salbatic", al "caderii in anarhie" si din hranirea axiomei sacrosante ca lumea trebuie sa se imparta in conducatori si condusi.

Exista un curent in economie, antropologie, filosofie sociala si politica potrivit caruia axioma e falsa si ca impartirea in conducatori si condusi e sau nociva, sau irelevanta pentru ordinea sociala. Ce anume atunci explica ordinea? Uluitor sau nu, greul e tras tocmai de calul cel rapciugos. Capitalismul, sau sinonimul norocos "piata libera", are doua componente esentiale: 1) proprietatea privata asupra capitalului (asupra mijloacelor de productie) si 2) concurenta, adica intrarea libera a oricarui antreprenor in orice sector al productiei de bunuri si servicii. Cateva clipe de reflectie arata ca anarho-capitalismul nu e altceva decat forma cea mai "pura" a capitalismului: proprietate privata plus concurenta in toate domeniile. Anarho-capitalismul este acea ordine in care toate sectoarele de activitate economica, nu doar sanatatea, strazile, educatia, ci inclusiv productia de bani, securitate si justitie sunt demonopolizate. Cu alte cuvinte, tranzactiile voluntare ofertant-cumparator inlocuiesc in toate domeniile relatia verticala si asimetrica de putere dintre stat si individ, conducator si condus.

Cum anarhia produce ordine

Cine ar face insa legea? intrebarea este produsul mitului cel mai puternic din spatele fricii de anarho-capitalism: ideea ca avem nevoie de o organizatie unica pusa in pozitia de stapan care sa produca ordinea si s-o aplice cu forta. As raspunde printr-o alta intrebare: cine o face astazi? Daca prin "lege" inteleg regulile care produc ordinea sociala, nu reglementarile stufoase si fara sens, atunci nu parlamentul o face prin activitatea sa speciala, ci indivizii obisnuiti prin practicile lor obisnuite. Cine o aplica astazi? in fiecare seara simpatizam cu cate un personaj de film care isi face singur dreptate in pofida vreunei organizatii oficiale, care sau e corupta, sau nu are timp, sau nu are informatia relevanta. Uneori intelegem ca, de fapt, "centrele de aplicare a dreptatii" sunt din fericire cat se poate de distribuite, iar monopolul fortei e detinut de stapanul-stat doar pe hartie, nu in realitate. Nu e aici vorba doar despre firmele de bodyguarzi si detectivi privati si despre arbitrajele private pe care de multe ori companiile le prefera greoaielor tribunale de stat; ci de o retea mult mai cuprinzatoare si dinamica de schimburi si relatii din care toti agentii din societate fac parte. Teama de cearta unui parinte, supararea unui prieten sau a unui necunoscut pacalit sau nedreptatit creeaza impreuna echilibrul de forte necesar ordinii si ne ajusteaza comportamentele fiecaruia dupa ale tuturor. Puterea politica e o mica parte din aceasta retea. De altfel, daca privim de sus, relatiile dintre state insele sunt de factura anarhica: nu exista un supra-conducator, si totusi, putem vorbi de un echilibru sau o ordine internationala. Relatii de schimb si negociere cu "informatii valoroase" creeaza acelasi gen de echilibru anarhic si in interiorul castei "conducatorilor".

Eliberarea de mitul conducatorilor

Teama de anarhie va disparea atunci cand ne vom da seama ca, intr-un sens, deja suntem in ea. Nu exista si nu trebuie sa construim pozitii cheie care sa ne produca legea. Ceea ce face ca noi toti sa ne comportam dupa o singura lege uniforma - si astazi si in modelul pur anarho-capitalist - este nu unicitatea sursei de legi, ci faptul ca multiplele surse, fiecare individ in parte, reactioneaza in mod instinctiv la fel. ii pedepsim pe cei care ne iau libertatea sau proprietatea si ii incurajam intr-un fel sau altul pe cei care ni le respecta. Urmand exemple preluate de la altii, se creeaza o tipologie a reactiilor, a pedepselor si recompenselor. Legea nu este decat suma acestor tipologii, a corespondentelor dintre anumite incalcari si anumite pedepse. Toti o producem in mod constant. De aceea cred ca in esenta, drumul catre anarho-capitalism este nu atat o revolutie institutionala, o revolutie a regulilor sociale, cat una mentala, o eliberare de mitul carmacilor.

Chestionar libertarian

Care este cea mai simpla introducere in libertarianism? Am formulat cinci

intrebari elementare pe care le-am adresat unor ganditori libertarieni reprezentativi. Speram ca raspunsurile lor sa fie edificatoare pentru publicul din Romania.

David Friedman, profesor de drept la Santa Clara University, este un influent autor libertarian, sustinator al fundamentarii libertarianismului pe baze economice si utilitariste. Principala sa contributie este fundamentarea unei teorii politice anarhice pe bazele programului de cercetare al scolii economice de la Chicago.

Walter Block, economist apartinand scolii austriece si libertarian anarho-capitalist, este profesor la Loyola University si cercetator asociat la Institutul Ludwig von Mises - SUA. Profesorul Block este cunoscut in Romania datorita cartii sale traduse in limba romana, Pledoarii Imposibile, in care aplica consistent principiile morale libertariene in apararea libertatii individuale.

Pascal Salin, fost presedinte al Societatii Mont Pèlerin, preda finante publice la Universitatea Paris IX Dauphine. Dintre numeroasele lucrari publicate pana acum - puternic marcate de influenta unor autori ca Fréderic Bastiat, Ludwig von Mises si Friedrich A. Hayek - lucrarea Liberalismul, aparuta in anul 2000, l-a impus drept cel mai important intelectual liberal contemporan din Franta si chiar din Europa.

1. Cum ati descrie in cateva cuvinte libertarianismul?

David Friedman: Diferiti libertarieni au puncte de vedere diferite asupra libertarianismului, in parte si pentru ca au ajuns la aceleasi concluzii prin mijloace diferite. Din acest motiv prefer sa-l definesc in functie de concluzii, nu de modul in care s-a ajuns la ele.

Libertarianismul este convingerea ca, in general, este mai bine pentru oameni sa-si coordoneze activitatea folosind mecanismele descentralizate ale schimbului si asocierii voluntare, decat prin intermediul mecanismului centralizat al deciziei politice, impus celor care nu au consimtit la folosirea lui.

Walter Block: Libertarianismul are la baza axioma non-agresiunii (initierea agresiunii impotriva unui non-agresor este ilegitima, n. tr.) si reversul medaliei, dreptul la proprietate privata intemeiat pe homesteading (principiul potrivit caruia poti deveni proprietarul unui lucru care nu se afla in proprietatea nimanui, daca ii dai o utilizare; spre exemplu, colonistul care cultiva o bucata de pamant neocupat devine proprietarul acesteia, n. tr.). Trebuie sa poti spune cine detine ce, inainte de a decide daca un act e agresiune sau aparare.

Pascal Salin: Libertarianismul se bazeaza pe o distinctie esentiala - dar prea adesea uitata -, cea care exista intre o actiune voluntara si o actiune care are loc sub constrangere. Fondat pe o viziune individualista asupra societatii, el arata cum fiecare dintre noi isi poate atinge cel mai bine propriile obiective intr-o societate in care fiecare ar respecta drepturile de proprietate ale altora si in care orice constrangere ilegitima ar fi abolita. Libertarienii arata cum o societate de oameni liberi poate astfel sa functioneze gratie ordinii spontane nascute din interactiunile indivizilor.

2. De ce sunteti libertarian? Cum ati devenit libertarian?

David Friedman: Sunt libertarian din doua motive. Primul este acela ca perspectiva libertariana se potriveste intuitiilor mele morale, mai bine decat alternativele, desi nu perfect. Al doilea este acela ca libertarianismul functioneaza mai bine, din perspectiva unor teluri care se bucura de asentimentul majoritatii, cum ar fi fericirea, libertatea individuala s.a.m.d, in comparatie cu alternativele.

Cu titlu de exemplu referitor la primul motiv, sa luam in considerare conflictul dintre doua intuitii morale: asocierea voluntara si tratamentul echitabil. Sa presupunem ca ai vrea sa cumperi un bun sau serviciu pe care eu il vand, iar eu nu te plac dintr-un motiv gresit - religia ta, nationalitatea, infatisarea sau oricare altul. Daca sunt fortat sa-ti vand, se incalca principiul asocierii voluntare, din moment ce tranzactia are loc, desi una dintre parti nu o doreste. Daca nu sunt fortat sa-ti vand, ai parte de un tratament incorect din partea mea. Intuitia mea morala este ca prima alternativa e nedreapta, pe cand a doua este indezirabila, insa nu este nedreapta - nu ai dreptul sa cumperi de la mine lucruri pe care eu nu vreau sa ti le vand, indiferent cat de incorecte sunt motivele pentru care decid asta. Generalizand aceste intuitii, obtinem o societate libertariana, in care tranzactiile sunt bazate pe acceptul reciproc al tuturor celor implicati, nu pe judecata unei terte parti asupra modului in care oamenii ar trebui sa se comporte.

Un exemplu pentru al doilea motiv. Sa luam in considerare consecintele pe care le au, in lumea reala, doua abordari: 1) un sistem legal in care tranzactiile au loc doar ca urmare a unui acord mutual si in care dezirabilitatea schimbului se masoara prin intermediul evaluarilor celor direct implicati (cat de mult e dispusa o parte sa-i ofere celeilalte), astfel incat tranzactiile care aduc beneficii nete vor avea sanse mari sa aiba loc, iar celelalte nu; 2) un sistem legal in care tranzactia dintre noi doi are sau nu are loc in functie de decizia unei terte autoritati - statul -, astfel incat cine controleaza statul decide, in interes propriu, si nu al nostru, daca ni se permite sa efectuam tranzactia. in acest din urma caz, se creeaza un stimulent pentru ca oamenii sa-si petreaca timpul si sa depuna eforturi in incercarea de a obtine controlul asupra statului, in loc sa incerce sa produca lucruri de valoare, pentru ei sau pentru ceilalti.

Ambele exemple sunt schite ale unor argumente mult mai complexe.

Sunt libertarian de cand imi aduc aminte sa fi avut pareri politice, asadar nu cred ca pot raspunde intrebarii legate de modul in care am devenit libertarian.

Walter Block: Am devenit libertarian sub influenta lui Ayn Rand si Murray Rothbard. Ca student, am citit Atlas Shrugged si Economics in One Lesson, iar acele doua carti, cat si conversatiile de atunci m-au "convertit".

Pascal Salin: Sunt libertarian din doua motive. Primul motiv este normativ: cred ca libertatea individuala este pentru fiecare bunul ultim pe care trebuie sa-l cautam, in asa fel incat e important sa intelegem cum poate functiona o societate de oameni liberi. Al doilea motiv este stiintific: asa cum a explicat foarte bine Ayn Rand, putem intelege societatea plecand de la individ, dar nu putem sa intelegem individul plecand de la societate (adica de la o viziune colectivista arbitrara).

Am devenit libertarian treptat (in ciuda unei educatii in marile scoli de stat care, evident, nu era una individualista), de la inceputul studiilor mele economice. Am descoperit ca putem intelege functionarea sistemului economic plecand numai de la cateva ipoteze simple si realiste asupra comportamentului individual (in special, de la ipoteza conform careia omul este rational, adica incearca sa-si atinga cat mai bine obiectivele intr-o lume a raritatii). Am devenit deci un "liberal clasic" (apropiat de Milton Friedman sau de Robert Mundell). Apoi am descoperit "scoala austriaca" (Hayek, Mises, Rothbard etc.), am inteles ca ea reprezinta adevaratul meu univers intelectual si am aderat la metodologia sa individualista (care mi se pare corecta din punct de vedere stiintific si coerenta cu ceea ce stim despre natura umana).

3. Care este reforma cheie care, odata pusa in practica, ar induce o schimbare sociala semnificativa in directia libertatii individuale?

David Friedman: Raspunsul e probabil diferit pentru societati diferite. Nu sunt sigur ca exista o reforma cheie care ar avea un efect mare in Statele Unite, societatea cea mai cunoscuta mie. O reforma dezirabila ar fi eliminarea monopolului efectiv de care se bucura sistemul public de educatie asupra educarii copiilor. Un sistem bazat pe vouchere, care ar permite parintilor sa decida singuri ce scoala sa beneficieze de taxele pe care le platesc, ar fi o alternativa.

Alte reforme posibile sunt schimbarea sistemului legal in directia libertatii contractului si responsabilizarea guvernului fata de costurile pe care le impune.

Walter Block: Privatizarea educatiei! Si totusi... Sa alegem aspectele statului de care vrem sa scapam e asemanator paradoxului aparent "diamant-apa" din teoria valorii. De ce au diamantele asa un pret mare de vreme ce, daca ar disparea toate diamantele, viata ar continua in mare la fel, pe cand daca ar disparea toata apa, viata ar lua sfarsit? Paradoxul e fals pentru ca niciodata nu avem de ales intre "toata apa" si "toate diamantele". Asemanator, daca ar fi un singur aspect al statului pe care ar trebui sa-l "atacam", atunci este vorba de educatie, de vreme ce ea este responsabila pentru mult mai mult: politica monetara, razboiul, politica in domeniul sanatatii etc. Totusi, nu dispunem de o formula magica capabila sa ne scape de toate acestea. in schimb, e vorba doar de un anumit numar de oameni, cu anumite talente si resurse limitate. Cred ca e gresit sa investim tot acest potential doar in educatie. Exista si alte demersuri importante: Partidul Libertarian, eforturile din New Hampshire, jurnalism, think tank-uri etc.

Pe de alta parte, eu sunt un profesor, iar interesul meu e clar legat de invatamantul superior: public carti si articole, ma ocup cu pregatirea studentilor, comunicarea cu mediul academic. in parte, asta se datoreaza preferintelor mele subiective. Alta se explica prin ceea ce Hayek numea "vanzatori second-hand de idei". Daca pregatesc studenti pentru doctorat si acestia ajung la randul lor profesori, pot influenta mii de oameni, de-a lungul carierei. in acest mod cred ca poti obtine efectul maxim pentru resursele disponibile limitate.

Pascal Salin: Care e problema? Statul. Trebuie deci sa-l diminuam, sa-l lasam fara mijloacele sale de actiune - in particular, fara capacitatea de a preleva impozite. Din nefericire, statul dispune de un instrument formidabil: el poate exercita constrangerea, intrucat detine monopolul constrangerii legale. De aceea, el poate usor sa creasca, sa se mentina, sa reziste la toate eforturile de a-l restrange. Asa se explica faptul ca, in ciuda tuturor eforturilor lor, libertarienii n-au gasit formula magica pentru a restrange (sau a suprima) statul. Si tot de aceea, ei isi pun speranta in libera formare a spiritelor, iar "Saptamana libertariana" din Romania are un rol considerabil in aceasta privinta.

Acestea fiind spuse, trebuie gasit un mijloc de a concura statul, de a arata ca initiativele private permit o mai buna rezolvare a problemelor, asigura o mai mare satisfactie a cetatenilor. Ne-am putea atunci imagina o dispozitie prin care orice cetatean ar putea ataca monopolurile de stat la tribunal. Actualmente, si in mod paradoxal, exista in toate tarile (si in Uniunea Europeana) o legislatie socotita capabila sa impiedice aparitia monopolurilor. Dar ea ataca doar pseudo-monopolurile private (care nu pot niciodata sa exploateze durabil consumatorii), in timp ce singurele monopoluri veritabile - monopolurile publice - sunt protejate de lege! Dar daca am ajunge sa putem lupta eficace impotriva monopolurilor publice prin intermediul sistemului judiciar, ar mai trebui evitat ca acestea din urma sa beneficieze de privilegiul de a obtine venituri prin finantare publica (adica de a obtine venituri prin constrangere). Din acest punct de vedere, un sistem de cupoane (pentru educatie, pentru servicii medicale si asa mai departe) ar permite cetatenilor sa aleaga intre producatorii publici si privati.

4. Care este azi principalul obstacol in calea unei schimbari institutionale catre libertarianism?

David Friedman: Exista doua tipuri de obstacole. Unul este acela ca nu exista suficient de multi oameni care sa fie in favoarea unei asemenea schimbari, solutia aici fiind persuasiunea si mai ales cresterea gradului de intelegere a stiintei economice. Acesta este unul dintre motivele pentru care scriu genul de carti pe care le scriu.

Celalalt este acela ca, intr-un sistem politic, grupurile de interese concentrate si organizate sunt valorizate mai mult decat grupurile dezorganizate si dispersate. De aceea, este frecvent in interesul politicienilor sa extinda statul in moduri care aduc beneficii primilor in dauna celor din urma - impunand tarife vamale, de exemplu. La un nivel mai general, sa iei cate putin de la fiecare membru al unui grup mare e aproape neobservabil, iar a cheltui banii pe un grup mic de oameni, pentru o cauza aparent buna, te pune intr-o lumina favorabila fata de grupul mic in cauza si uneori si fata de altii.

Walter Block: Predispozitiile biologice catre socialism. Cred ca dupa milioane de ani in care am trait in copaci si pesteri, suntem astfel construiti incat sa nu apreciem pietele, dar sa fim foarte receptivi fata de caritate sau alte forme de cooperare directa sau explicita. Cooperarea implicita sau indirecta, prin intermediul pietelor, este incompatibila cu structura noastra biologica. De aceea, in opinia mea, noua, libertarienilor, ne e asa de greu sa-i convingem pe ceilalti. Noi suntem "aberatiile".

 Pascal Salin:  Tinand cont de ceea ce tocmai am spus, cel mai mare obstacol e de ordin intelectual si cultural. Daca un numar mare de cetateni ar cere sa-si regaseasca libertatea de a  decide, politicienii, preocupati sa fie realesi, ar fi obligati sa le dea satisfactie. O dificultate in plus se datoreaza si faptului ca tranzitiile sunt adesea dificile (acest lucru trebuie ca este bine stiut intr-o tara ca Romania), pentru ca practica libertatii nu poate fi deprinsa peste noapte. Doar convingerea ca liberalizarea e in mod necesar utila pe termen mediu si lung permite depasirea acestui obstacol.

5. Multi libertarieni anarhisti sunt angajati la stat (de exemplu, profesori in universitati de stat). N-avem de-a face cu o contradictie, intre activitatea profesionala si convingerile libertariene?

 David Friedman:  Romanul lui Robert Heinlein, The Moon is a Harsh Mistress, care a influentat multi libertarieni, incluzandu-ma aici si pe mine, se desfasoara pe Luna, care in acel viitor fictiv a devenit o colonie penala sub conducerea Autoritatii inchisorilor, dar unde s-a dezvoltat si o societate anarhica. Protagonistul scrie: "Colaboreaza cu Autoritatea. Colaboreaza si cu legea gravitatiei".

Guvernul exista, afecteaza in multe moduri mediul, si atat timp cat nu avem alternativa de a fi lasati in pace, cred ca suntem indreptatiti sa incercam sa beneficiem de toate oportunitatile pe care le ofera. Ar fi gresit pentru un libertarian sa lucreze in educatie pentru a incuraja expansiunea statului sau pentru a bloca reducerea lui, dar nu cred ca e gresit, dat fiind ca guvernul angajeaza profesori sa predea, ca un libertarian sa accepte un post de profesor.

 Walter Block:  Nici una. Cu siguranta nu o contradictie mai mare decat cea intre a fi libertarian si folosirea drumurilor si a trotuarelor, trimiterea unei scrisori, folosirea monedei fiat guvernamentale, acceptarea platilor sistemelor de asigurare sociala etc.

Daca vor sa dea slujbe libertarienilor, avem cu siguranta dreptul sa le acceptam.

Pascal Salin: Nu sunt sigur ca majoritatea libertarienilor lucreaza pentru stat. De fapt, sunt frapat sa constat ca, in multe tari, tezele libertariene sunt apreciate si recunoscute in mod deosebit - chiar si in aspectele lor cele mai sofisticate - de catre oameni de afaceri si de angajati-profesionisti. Acest lucru e de inteles, pentru ca ei cunosc realitatile vietii, iar libertarianismul e fondat, asa cum am spus, pe principii realiste, conforme cu natura umana. Dimpotriva, multi profesori traiesc intr-o lume pur imaginara.

E adevarat, pe de alta parte, ca un libertarian ca mine lucreaza ca functionar in calitate de profesor al unei universitati franceze. Nu vad o contradictie in aceasta situatie. intr-adevar, statul francez dispune de un monopol absolut si regretabil asupra universitatilor, astfel incat, pentru a practica meseria care constituie pasiunea mea, sunt obligat sa fiu functionar. Dar as dori ca lucrurile sa fie altfel. As prefera, cu siguranta, sa existe concurenta in domeniul universitar si sa-mi pot alege angajatorul. Adaug ca acest monopol public le face libertarienilor viata dificila. Astfel, cand am fost numit sa prezidez un juriu al unui concurs de recrutare de profesori de economie pentru toate universitatile franceze, am facut obiectul unei campanii de presa terifiante. Parea anormal ca un liberal sa indeplineasca aceasta sarcina. in loc de a ne reprosa ca lucram "pentru" stat, ar trebui sa fim felicitati - noi, libertarienii - ca nu ne-am transformat in sclavi docili ai stapanului nostru.

EMANUEL SOCACIU, Asociatia Liberalism.ro

Euro-refuz sau euro-constienta?

Atitudinile critice fata de UE au la baza o gama extrem de larga de angajamente teoretice diferite. Astfel, Uniunii Europene i se reproseaza adesea artificialitatea culturala (faptul ca incearca sa substituie unei multitudini de traditii concurente o abstractie nesustinuta de nici o traditie), faptul ca anuleaza forma paradigmatica a politicii europene moderne (statul-natiune) sau ca incearca sa introduca un grad excesiv de liberalizare, care ar dinamita securitatea sociala calduta pe care Occidentul a "castigat-o" in anii postbelici. Fundalul criticii libertariene este insa unul de natura diferita: spre deosebire de atitudinea conservatorismului cultural, a nationalismului sau a stangii socialiste, ceea ce ii ingrijoreaza pe libertarieni este pierderea de libertate pe care o produce constructia europeana (fie in comparatie cu alternativa status-quo-ului, fie din perspectiva riscurilor pe termen lung).

Pe de-o parte, super-statul european cristalizeaza o acumulare uriasa de putere politica. Daca, in mod traditional, guvernamintele nationale reprezentau principala sursa de amenintari arbitrare la adresa indivizilor si a drepturilor acestora, ele au fost dublate de o alta, chiar mai periculoasa in masura in care este depersonalizata si abstracta (un "Bruxelles" generic, entitate a carei functionare ramane, pentru europeanul obisnuit, misterioasa).

Logica subiacenta exercitarii acestei puteri este una constructionista. Europa unita trebuie "edificata", iar depozitarii privilegiati ai cunoasterii arhitecturale nu pot fi decat organizatiile birocratice europene. Avalansa de reglementari, argumenteaza libertarienii, produce uniformizare, reduce marja in care indivizii isi pot forma si urmari propriile planuri de viata si, mai ales, genereaza o birocratie aroganta, al carei apetit auto-reproductiv (motivat prin dorinta productiei de reglementari si a aplicarii lor ulterioare) risca sa devina incontrolabil.

Un element care a pus in dificultate multi critici ai UE este natura ei duala si adesea fluida. Ca Doctor Jekyll, Europa unita a adus, cu siguranta, un oarecare plus de libertate economica: de exemplu, prin inlaturarea unor bariere administrative in calea circulatiei libere a capitalului si a fortei de munca. Fara a nega aceste merite diurne, critica libertariana accentueaza cealalta fata a Uniunii, cea intunecata si nocturna. Ca analog ad-hoc al lui Mr. Hyde, UE se prezinta ca o entitate resursofaga (recentele evenimente din Ungaria ar trebui sa functioneze ca un reality-check pentru multi dintre cei care credeau in justetea si rigoarea cheltuielilor europene, iar fondurile uriase cheltuite pentru subventii agricole sunt deja o tara clasicizata a sistemului), generatoare de ineficienta si de oprelisti in calea liberei functionari a pietelor (semnificativ, spre exemplu, este faptul ca statele dominante nu par deloc dispuse sa renunte la politicile protectioniste cu privire la anumite domenii economice si reusesc sa impuna aceste politici, ca nesfarsita lista de exceptii de la liberalizare, sau ca legile concurentei au adesea ca efect pedepsirea performantei). Pana la urma, istoria UE este, din perspectiva libertariana, cea a unui destin trist: o entitate pornita ca piata comuna a ajuns sa se ocupe, plina de entuziasm, cu sugrumarea comuna a pietei.

Care ar putea fi insa pozitia unui libertarian autohton cu privire la aderarea Romaniei? Exista o doza de imprecizie fatala in aceasta intrebare, astfel formulata. Calificarea de "libertariene" se aplica unei multimi de perspective teoretice intre care exista mai curand asemanari de familie, ceea ce face imposibil un raspuns ferm si univoc (observatie valabila si pentru discutia de pana acum, care contureaza, intr-o forma extrem de schematica, o serie de recurente ale discursului libertarian, fara pretentia de a reda "Critica Libertariana" intr-o forma esentializata). in masura in care aderarea va aduce un plus de libertate si de respect pentru sfera individuala (chestiune care, totusi, urmeaza a fi determinata empiric), ea poate fi o optiune dezirabila, cel putin pe termen scurt si mediu. Chiar daca UE nu este nici pe departe cea mai buna lume posibila, ea ar putea fi, din perspectiva libertariana, o lume preferabila celei autohtone in care inca traim. Pozitia libertarienilor romani nu echivaleaza azi, in mod necesar, cu o pledoarie pentru euro-refuz dar, cel putin asa cum o inteleg eu, este cu siguranta o invitatie la euro-constienta.

BOGDAN C. ENACHE, Asociatia Liberalism.ro

Problematica mostenire liberala autohtona

Adesea - si pe drept cuvant - se subliniaza incongruenta dintre doctrinele politice din spatiul occidental si manifestarile lor autohtone. Aceasta discrepanta, istoric inradacinata si inca actuala, este insa - cel putin in cazul liberalismului - mult mai mult decat o consecinta a adaptarii discursului politic la conditiile socio-culturale specifice spatiului romanesc. Din chiar momentul formularii sale, de catre generatia pasoptista, si pana la finalul regimului parlamentar anterior celui de-al doilea razboi mondial, liberalismul romanesc are drept coordonate de baza doua traditii intelectuale care, desi prezinta irizari ale filosofiei liberale clasice sau puncte de intersectie cu aceasta, ii sunt in mod fundamental opuse in dimensiunile sale esentiale.

Prima dintre acestea isi are originile in ideologia iacobina si in curentul republican-democratic sau radical care ii succede, in Franta si in tarile latine in special. Cea de-a doua - imprimata in dimensiunea nationala si nationalista a liberalismului autohton - reflecta aportul conservatorismului romantic de sorginte germana. in traditia radicala sau republican-democratica, inspirata in plan teoretic de filozofia politica a lui Rousseau, participarea politica, democratia, centralismul si - consecinta si corolar al acestora - interventionismul etatist sunt obiectivele definitorii ale actiunii politice, in timp ce liberalismul clasic este esentialmente individualist, anti-centralist si anti-etatist. Ideologia radicala - desi contine elemente comune de discurs cu liberalismul (drepturi si libertati individuale, responsabilitatea guvernantilor, domnia legii) - este in mod fundamental distincta atat in principii, cat si in finalitatea actiunii politice. Nationalismul este o componenta deplina a republicanismului democratic, comunitatea politica fiind conceputa sub semnul "vointei generale" a cetatenilor, o vointa a tuturor si in acelasi timp deasupra tuturor. insa national-liberalismul romanesc imprumuta in privinta natiunii viziunea organica si perenialista a romantismului german. in discursul liberalilor pasoptisti si al generatiilor urmatoare natiunea este o comunitate primordiala, o uniune anistorica intre indivizi de acelasi sange, o matrice spirituala si nu o comunitate contractuala. in locul rationalismului specific atat discursului clasic liberal, cat si radicalismului democratic, atunci cand vorbesc de natiune, liberalii autohtoni prezinta in intregime caracteristicile discursului anti-rationalist romantic: paseism exaltat, comunitarianism organicist, emanationism si obscurantism conceptual.

Ceea ce va constitui traditia liberala autohtona - incepand cu generatia pasoptista, trecand apoi prin diferitele grupari liberale ce se vor reuni in cadrul Partidului National-Liberal in a doua jumatate a secolului al XIX-lea si pana la instaurarea regimului comunist - s-a nascut din osmoza acestor doua curente de gandire si in absenta unei veritabile dimensiuni clasic liberale. "Bonjouristii" au cunoscut in mod direct, cu ocazia sejururilor formatoare petrecute la Paris, Viena, Berlin sau in alte orase germane si prin contactul cu literatura si presa franceza si germana, atat republicanismul-democratic cat si nationalismul-romantic, de altfel in voga in epoca; si le-au adoptat pe ambele, alcatuind un program ideologic care, in linii mari, va constitui testamentul tuturor generatiilor viitoare de liberali autohtoni.

Liberalismul romanesc va avea, asadar, ca elemente definitorii ale practicii si teoriei politice centralismul, nationalismul, interventionismul, constructivismul social si participarea politica de masa ca obiectiv politic. Bineinteles, nu toate aceste elementele sunt materializate in aceeasi masura in fiecare interval istoric. Caracteristicile clasice ale interventionismului, de exemplu, sunt mai vizibile abia dupa crearea Bancii Nationale, moment crucial dupa care statul roman, la initiativa national-liberalilor, demareaza un ambitios program de "sponsorizare" a crearii unei industrii nationale; cresterea participarii politice si treptat, ca o consecinta a acestui fapt, a asistentei publice, e impinsa treptat de liberali pe agenda politica si realizata imediat dupa primul razboi mondial prin introducerea sufragiului universal masculin, insa participarea politica in masa a fost intotdeauna un obiectiv proclamat cu mult entuziasm de principalii corifei liberali.

Data fiind vocatia PNL de "partid de guvernare" in istoria moderna a Romaniei, filosofia sa politica a lasat si urmele cele mai adanci asupra societatii romanesti. Dintre toate, absenta unei veritabile dimensiuni liberale, in spiritul traditiei liberalismului clasic, e poate - pe termen lung - una dintre cele mai dureroase. Adesea, recitind trecutul, se afirma in acest punct ca filosofia clasic liberala era un raspuns inadecvat la contextul geopolitic al Principatelor Romane in secolului al XIX-lea si la starea de inapoiere economica, sociala si politica a teritoriilor romanesti si ca, prin urmare, ea nu putea capta interesul elitei autohtone. Aceasta chestiune necesita o discutie separata; e de ajuns insa sa semnalam ca existau premisele unei traditii liberale autohtone in spiritul liberalismului clasic. Contactul cu economistii liberali francezi (Jean Baptiste Say, Frédéric Bastiat, Charles Compte sau Charles Dunoyer, ca sa enumeram numai cativa) a avut o influenta semnificativa asupra lui Ion Ghica, considerat cel mai liberal dintre liberalii autohtoni; de asemenea, Ion Strat publica un Tratat de economie politica in care reia, cu multa vigoare, viziunea liberala lui Say si Bastiat; insa astfel de manifestari ale liberalismului clasic sunt minoritare si ocupa un loc periferic in practica politica si in dezbaterea intelectuala din epoca, unde se impun protectionismul lui Vintila Bratianu si sociologia marxista a lui Stefan Zeletin.

E adevarat ca, la sfarsitul secolului al XIX-lea, liberalismul intra in criza pe intreg continentul european si nu numai. incepand cu perioada interbelica, filosofia politica liberala dispare pentru multa vreme din practica politica curenta si chiar din dezbaterea intelectuala. Am putea, asadar, spune ca in acest caz contextul romanesc se sincronizeaza perfect cu tendinta generala europeana; numai ca, daca in restul Europei exista o mostenire teoretica si istorica a liberalismului clasic care a continuat sa inspire "inactuali", in Romania, dupa aproape cincizeci de ani de despotism, nu exista decat problematica mostenire a national-liberalismului.

DIANA COSTEA, Institutul Ludwig von Mises - Romania

Economie si ecologie

Economic vorbind, resursele naturale fac parte din categoria mijloacelor rare, intrebuintate de persoanele umane in vederea atingerii celor mai urgente scopuri fie ale lor - prin consum sau productie autarhica -, fie ale celorlalti (in calitate de consumatori), in urma unui proces de productie. Alocarea antreprenoriala rationala presupune efectuarea unui calcul economic, intr-o economie precum cea moderna, in care schimburile sunt intermediate de moneda, in calitate de mijloc generalizat de efectuare a schimburilor. in absenta acestui calcul economic, alocarea resurselor rare cu intrebuintari alternative, care se afla in raporturi variabile, economic vorbind, de complementaritate si substituibilitate, devine haotica, ducand la grave neconcordante in structura de productie. Realizarea calculului economic este conditionata de indeplinirea unei conditii de ordin etic, si anume, proprietatea privata asupra factorilor de productie.

Alocarea drepturilor de proprietate garanteaza posibilitatea recurgerii la calculul economic si, potential, in masura in care acestea sunt respectate, convietuirea pasnica. Dimpotriva, gestionarea exclusiv de catre stat a resurselor sau ingradirea liberei intreprinderi antreprenoriale legitime prin diverse reglementari ne arunca in haos calculational (din punct de vedere economic) si in conflict interpersonal (din punct de vedere etic). Poluarea, de pilda, nu poate fi delimitata conceptual de simpla transformare fizico-chimica a obiectelor decat prin precizarea contextului agresiv pe care il presupune. Aceasta inseamna ca aparitia si perpetuarea sa devin imputabile nu sistemului pietei, de cooperare sociala si solutionare a conflictelor pe calea retalierii cuvenite victimelor, ci interventiei statului la nivelul drepturilor de proprietate.

Discursul ecologist trece cu vederea dimensiunea etico-economica, rationala a utilizarii de catre persoanele umane - ca sursa unica a procesului de valorizare, ceea ce neaga implicit existenta vreunei "valori intrinseci" a naturii, independente de aprecierea subiectiva a omului - a mijloacelor/bunurilor economice, rare prin definitie, si astfel supuse conflictului interpersonal, fie ca este vorba despre resurse naturale, specii de animale, rauri sau oceane, sau aer.

Interventia statului pe motivul ca asigurarea unei anumite calitati a mediului necesare vietii intra in categoria bunurilor publice este nefondata: teoria sufera de niste deficiente majore; in plus, chiar daca sistemul antreprenorial de cautare a profitului monetar si-ar dovedi limitele in furnizarea unor bunuri altminteri apreciate de catre populatie - aer curat, zone verzi etc. (consideram aici solutionata problema demonstrarii in actiune a preferintelor) -, solutia agresiva etatica tot nu poate fi etic sustinuta.

Prezenta asa-numitelor externalitati negative - care nu se incadreaza in categoria transgresarii drepturilor de proprietate si nici nu pot sa fie, in viitor, aduse in aceasta categorie prin impunerea de reguli noi asociate exercitarii firesti a drepturilor de proprietate legitime - nu poate sa faca decat, cel mult, obiectul unei activitati de ostracizare economica si sociala, non-invazive la nivelul proprietatii. Instrumentul economic decisiv al consumatorilor - de a retrage sustinerea implicita pe care o acorda producatorilor de bunuri susceptibile de a afecta negativ, dar totusi non-invaziv la nivelul proprietatii, calitatea vietii lor (indiferent cum o definesc), prin achizitionarea bunurilor la preturi care fac rentabila producerea acestora - este afin pietei, nu alocarii politice a resurselor si le este accesibil consumatorilor doar pe piata.

Efectele economice incriminate - asimilabile "tragediei comunelor" - se datoreaza nu mecanismului pietei, ci gestionarii politice a resurselor, mentinerii de catre stat in mod coercitiv a unei proprietati comune. Gestionarea temporara de care se bucura functionarii statului, ca persoane fizice, creeaza incitative economice de exploatare maxima a resurselor in prezent - cu scopul de maximizare a veniturilor prezente -, ceea ce se traduce intr-o rata efectiva a preferintei de timp mai ridicata decat daca aceleasi persoane s-ar fi aflat pe pozitia unui proprietar privat, a carui proprietate nu este anticipativ amenintata institutional; de unde tentativele de coruptie (unele dintre ele legitime, urmarind doar scutirea partiala de agresiunea etatica) si o alocare temporal mai axata pe momentul prezent decat ar fi optat un proprietar privat pe piata. Astfel ca exista toate premisele ca gestionarea de catre stat a resurselor sa vizeze nu conservarea lor, ci consumul prezent, ceea ce se traduce intr-un consum viitor mai redus decat ar dori piata. Doar mecanismul pietei si aducerea resurselor naturale, inclusiv a animalelor, in contextul teleologic al persoanei poate asigura, pe calea calculului economic antreprenorial, perpetuarea si utilizarea resurselor rare intertemporal adecvata dorintelor imperative ale consumatorilor.

Solutia etico-economica a problemelor ecologice consta in infaptuirea unei reforme veritabile a proprietatii, prin privatizarea neintarziata a tuturor resurselor care se afla, in prezent, sub controlul statului, sub forma recunoasterii titlurilor de proprietate privata legitime, obtinute pe calea aproprierii originare, schimbului voluntar, transferului unilateral etc., cu solutionarea conflictelor prin retaliere cuvenita victimei.

RADU NECHITA, Centrul Independent de Studii in Economie si Drept

Libertarienii si moneda

Concurenta privata este preferabila monopolului de stat

Fenomenele monetare au fost considerate de catre cei mai multi economisti ca fiind cazuri speciale ale disciplinei lor, fapt ce ar justifica interventia statului in domeniul monetar-bancar. Acest punct de vedere este impartasit chiar de catre o parte din autorii de orientare liberala. Este cazul lui Milton Friedman, cunoscut pentru scrierile sale favorabile economiei de piata si pentru criticile devastatoare aduse interventiei statului in economie. El ajunge la concluzia ca "inflatia este intotdeauna si peste tot un fenomen monetar" si propune ca solutie a acestei probleme respectarea unei reguli stricte: cresterea masei monetare intr-un ritm constant, egal cu ritmul de crestere pe termen lung al economiei. Impunerea acestei reguli constitutionale ar intra in sarcina unei Banci Centrale.

Libertarienii nu sunt insa convinsi ca, in domeniul monetar, monopolul (privat sau de stat) ar fi preferabil concurentei. Argumentele lor sunt urmatoarele:

Moneda nu este o inventie a statului, ci ea a aparut in mod spontan, in urma unor procese de piata. In economiile primitive, oamenii au constatat ca puteau obtine mai usor produsele dorite daca, in schimbul celor oferite, acceptau o alta marfa, cu mai mare cautare in randul semenilor lor. Actionand astfel, se declansa un proces cumulativ, marfa sau marfurile intermediare capatand o acceptare tot mai larga, pana la a indeplini functia de intermediar al schimburilor general acceptat, adica functia de moneda. Aceasta analiza a fost confirmata prin descoperirile arheologice. Instrumente monetare private (mici lingouri din metal pretios), "emise" de negustori, existau inca din secolul al X-lea i. Ch., cu mult inaintea aparitiei primelor monede "de stat" in Asia Mica (sec. V i. Ch.).

Interventia statului in domeniul monetar nu a fost motivata atat de dorinta de-a ameliora functionarea pietei, cat de nevoia de a colecta resurse bugetare. Astfel, senioriajul, adica diferenta intre valoarea nominala a celor mai vechi monede emise de o autoritate politica si valoarea lor intrinseca, era de circa 25%, si rezulta din inlocuirea partiala a metalului pretios cu un metal mai ieftin. Altfel spus, primele monede statale erau o frauda, deoarece aveau inscrisa o valoare "oficiala" mult superioara celei reale. In mod evident, acest proces este generator de inflatie.

Bancile centrale sunt o aparitie recenta in peisajul monetar (secolul al XIX-lea), crearea lor avand o motivatie preponderent politica. Abandonul convertibilitatii in aur a facut posibile rate ale inflatiei inimaginabile in trecut. Spre exemplu, ceea ce putea fi cumparat cu o marca germana in ianuarie 1922 costa 10 miliarde de marci doi ani mai tarziu. Cele mai mari crize economice (inflatie, deflatie, somaj etc.) au avut loc dupa crearea bancilor centrale. Deci, acestea din urma nu pot fi considerate ca fiind factori de stabilitate monetara sau economica.

Care sunt solutiile propuse de libertarieni? Punctul lor comun este, desigur, restrangerea drastica sau chiar eliminarea completa a statului din domeniul monetar-bancar si aplicarea "dreptului comun al afacerilor" in acest sector. Abordarile lor pot fi clasificate in urmatoarele trei categorii:

• Emisiunea concurentiala de bancnote convertibile in aur in regim de rezerve fractionare

Sursa de inspiratie a acestor propuneri este studiul experientelor istorice. Modelul de referinta este sistemul bancar scotian (1727-1845), in care functionau la final 19 banci de emisiune, care emiteau propriile bancnote convertibile in aur. Sistemul a functionat foarte bine, iar decalajul existent intre Scotia si Anglia s-a redus. Experienta scotiana de free banking a fost intrerupta la initiativa Angliei. Motivele nu au fost economice (scotienii au facut petitii pentru pastrarea sistemului), ci politice (extinderea suveranitatii Londrei asupra Scotiei). La nivel mondial au existat peste 50 de experiente de freebanking sau apropiate de acest model.

• Emisiunea concurentiala de bancnote convertibile in regimul rezervelor integrale

In acest sistem, bancile sunt obligate prin lege sa mentina rezerve in aur egale cu volumul bancnotelor emise. Orice emisiune de bancnote fara echivalent in aur constituie o frauda. Autorii care apara acest sistem arata ca, de indata ce bancile au inceput sa emita mai multe bancnote decat rezervele in aur, ele au devenit vulnerabile la panicile bancare. Pentru a evita falimentul, bancile au obtinut protectia autoritatii statale, adica privilegiul de-a suspenda convertibilitatea, in schimbul acordarii de credite guvernului. In constituirea Bancii Angliei s-au parcurs exact aceste etape. Astfel, singurul mod de-a preveni inflatia, dar si repetarea istoriei ar fi respectarea de catre banci a unui coeficient de rezerve in aur egal cu 100% din bancnotele emise. In viziunea autorilor amintiti, absenta interferentelor statale in domeniul monetar si a privilegiilor politice acordate bancilor ar conduce tocmai la acest rezultat.

• Emisiunea concurentiala de bancnote neconvertibile

Singurul caz de concurenta intre monede neconvertibile este la nivel international. Nu exista o autoritate monetara mondiala, iar participantii la tranzactii au de ales intre diferite monede. Cele inflationiste sunt in general evitate in favoarea celor relativ stabile. Aceasta concurenta se deosebeste de idealul teoretic libertarian: monedele sunt in continuare emise de catre state, ele beneficiaza de curs legal in tara de origine si, in multe cazuri, cetatenii sunt impiedicati sa utilizeze alte monede decat cea nationala. S-a imaginat un sistem monetar bazat pe concurenta intre mai multe monede private neconvertibile, specifice fiecarui emitent si circuland in acelasi spatiu economic. Neexistand un curs legal care sa forteze acceptarea monedei, bancile emitente ar trebui sa castige increderea utilizatorilor. Costurile initiale ridicate nu ar putea fi amortizate decat pe termen lung, prin mentinerea acestei increderi, adica prin stabilitatea puterii de cumparare a monedei emise. Din motive evidente, numarul de monede in circulatie intr-un spatiu economic ar fi limitat prin insesi deciziile utilizatorilor. Tehnicile de criptare au permis aparitia recenta a unor emitenti de monede private, al caror succes a ramas insa limitat. Ramane de vazut in ce masura acest sistem va fi favorizat de evolutiile tehnologice.

In concluzie, nu exista un singur punct de vedere libertarian in domeniul monetar. Ideea comuna este insa ca interventia politica in acest domeniu este cel putin la fel de nefasta ca in alte sectoare: inflatia este peste tot si intotdeauna un fenomen politico-monetar.

ANDREI TRANDAFIRA, Centrul de Analiza si Dezvoltare Institutionala

Reforma electorala in spiritul libertatii

Nu mai tin minte de cate ori am votat. Tin minte insa ca de cele mai multe ori m-am dus doar pentru a-mi anula votul. imi asumam aparenta iresponsabilitate a acestui gest, pentru ca imi parea ceva foarte in neregula cu una dintre asa-zisele institutii fundamentale ale democratiei. Neputinta de a-mi exprima prin vot opiniile politice, astfel incat vocea mea sa conteze, era flagranta. Decat sa fiu sustinatorul cuiva care nu imi reprezenta in nici un fel interesele, alegeam sa fiu considerat indiferent. insa, dincolo de propriile idiosincrazii, important este ca mecanismele electorale actuale sunt, din pacate, contrare spiritului democratic.

Argumentul clasic in favoarea democratiei este ca aceasta reprezinta cea mai putin nociva forma de guvernare. intr-adevar, experienta comunismului ne arata ca un sistem democratic, chiar si ineficient, este momentan singura noastra optiune. Spiritul libertatii, exprimat de jertfele din timpul Revolutiei, este cel ce a facut posibila democratia in Romania. insa spectacolul deplorabil oferit ulterior pe scena politica ne arata ca suntem doar la inceputul drumului catre o societate cu adevarat democratica, in care vocea fiecarui cetatean conteaza in mod egal in spatiul public. De aceea, acelasi spirit al libertatii ne cere acum revizuirea institutiei participarii politice a cetatenilor in cadrul democratiei.

Problemele actualului sistem electoral sunt tirania majoritatii (situatia in care unii decid pentru toti, impotriva dorintei unei minoritati) si incompetenta majoritatii de a lua decizii intelepte. Pilonul de baza al spiritului liberal este punctul de referinta in intelegerea problemei tiraniei majoritatii: libertatea unui individ trebuie sa fie maxima, atat timp cat nu restrange libertatea similara a altcuiva. Privind din acest punct, putem sesiza o diferenta fundamentala intre doua situatii care, la un nivel superficial, par aproape identice. Prima situatie e cea prezenta in actualul sistem electoral, in care fiecare cetatean spune cine crede el ca ar fi cel/cei mai potrivit/potriviti dintre candidati (vot pozitiv). A doua situatie este cea in care fiecare cetatean spune cine crede el ca ar fi cel/cei mai nepotrivit/nepotriviti dintre candidati (vot negativ). Sa observam ca primul tip de situatie, cel in care ne exprimam partizanatul, nu prezinta nici un fel de mecanism intern care sa asigure respectarea libertatii celorlalti. Un astfel de sistem va legitima rezultatul final, indiferent daca motivatiile celor care voteaza implica incalcarea libertatii altor persoane sau nu. Altfel spus, legitimitatea conferita prin alegerile democratice clasice revine la o aritmetica inselatoare, care ne lasa vulnerabili in fata tiraniei majoritatii. in schimb, prin vot negativ, fiecare cetatean va oferi exact informatia relevanta cu privire la cei despre care crede ca i-ar leza valorile, deci libertatea. Iar cumularea voturilor negative nu va fi doar aritmetica, intrucat un numar cat mai mare de voturi negative acumulate reprezinta o incalcare cat mai mare a drepturilor celorlalti.

Pentru a intelege problema incompetentei este important sa clarificam rolul guvernantilor intr-o democratie. Anume, ei nu sunt conducatorii cetatenilor, ci sunt in slujba acestora. Folosind o analogie, toti cetatenii unei tari au cate o actiune (un vot) la o companie (statul) si vor sa aleaga echipa manageriala. Problema este ca la interviu (campania electorala) toata lumea promite marea cu sarea, dar cel ales nu face mai nimic din cele promise. Deci, intrebarea este ce putem face pentru a nu mai alege manageri incompetenti. Continuand analogia, putem considera ca oamenii politici ofera un serviciu (de guvernare) cetatenilor. Existenta unei piete cat mai competitive a serviciului de guvernare este o conditie necesara pentru obtinerea unui serviciu de calitate superioara. Iar o competitie sanatoasa presupune o piata dinamica in care cei ineficienti dispar pentru a lasa locul altora mai priceputi.

in acest moment putem preciza eroarea fundamentala de constructie a actualului sistem electoral, cea care a dus la formarea unei oligarhii politice interesata aproape in totalitate de promovarea propriilor interese, la adapostul monopolului pe care il detine. Eroarea de a pune accent exclusiv pe votul pozitiv este cea care le permite formatiunilor politice sa formeze veritabile centre de putere interesate de obtinerea de resurse prin ajungerea la guvernare. Dubla strategie a acestor formatiuni va consta in atragerea grupurilor organizate prin oferirea de diverse beneficii si in practicarea demagogiei fata de cetateanul de rand. De asemenea, prin vot pozitiv este imposibila eliminarea directa sau definitiva a unui candidat de pe scena politica, singura varianta fiind o eliminare indirecta si temporara prin optiunea pentru o solutie de compromis, pentru o varianta mai putin rea. Tinand seama si de structura psihologica de tip "tin cu Steaua, deci sunt anti-Dinamo", putem intelege si de ce duetul Putere-Opozitie se joaca in general cu aceiasi actori, care alterneaza rolurile. Iarasi, plecand de la aceasta stabilitate dezarmanta a distributiei politice ce implica oportunitatea unei noi sanse si pentru perdanti, putem intelege mediocritatea prestatiei politice.

Ce am avea de castigat daca am pune accentul (neexclusiv) pe votul negativ? in primul rand, am putea vota in spiritul libertatii, indepartandu-i de pe scena politica pe cei care ne lezeaza valorile. Spre exemplu, dandu-i vot de blam lui Vadim, ne-am putea exprima in comun toti cei carora imaginea unei tari in care ura rasiala ar fi la rang de principiu ni se pare inacceptabila. in plus, nu am mai fi nevoiti sa-l votam pe Iliescu, pentru a ne proteja de aceasta imagine infricosatoare. in al doilea rand, am putea deveni cu adevarat cetateni activi, am putea crea societatea civila autentica. O lovitura data de noi unui politician corupt, demagog, securist sau doar incompetent i-ar fi de data aceasta fatala. Nu ar mai avea a doua sansa de a fura pe spinarea tuturor celorlalti. in al treilea rand, vom deschide calea celor virtuosi, care pot guverna fara sa atraga antipatia cetatenilor. Si, cel mai important, vom fi un pic mai liberi si mai responsabili.