Pe aceeași temă
Experiența și viziunea președintelui Biden sunt strâns legate de Europa și relația cu statele europene, ceea ce îi face pe unii analiști să anunțe un nou pivot în politica externă americană, de data aceasta către Europa.[1] În contrast cu abordarea unilaterală și tranzacțională a președintelui Trump, noua administrație a anunțat încă din campania electorală a abordare mult mai normativă a relațiilor internaționale, dar și rolul central pe care îl vor deține formatele de colaborare multilaterală și în special relația cu UE și NATO.[2] Așa cum a afirmat președintele Biden, America s-a reîntors, iar diplomația își recapătă rolul central.[3]
Priorități
Cât de transatlantică va fi însă politica externă a SUA? Prioritățile majore ale noii administrații ar trebui să ofere un bun indicator. Reconstrucția socială și economică și lupta cu efectele pandemiei, în plan intern, și leadershipul american în plan extern, mai ales în combaterea influenței statelor autoritare și în promovarea valorilor democratice, vor fi liniile directoare ale următorilor patru ani. Suprapunerea dintre prioritățile din plan intern cu cele externe e o evoluție importantă, adusă de noua administrație. Președintele Biden a transmis în mod repetat mesajul că politica sa externă va fi una „pentru clasa de mijloc” și că acele două seturi de problematici nu pot fi separate. În special în relația cu China, preocuparea pentru un mediu comercial internațional echitabil unește politica externă cu preocupările interne – securitatea economică înseamnă securitate națională.[4] O astfel de abordare va avea însă ramificații și în relația cu UE, în special în relațiile comerciale.
Primele inițiative ale noii administrații sunt deja încurajatoare, mai ales prin reafirmarea sprijinului necondiționat față de NATO, Pactul Climatic de la Paris, OMS sau alte probleme globale unde contribuția și leadershipul SUA sunt necesare. Însă relația transatlantică are nevoie de mult pragmatism și așteptări realiste pe ambele maluri ale Atlanticului. [5] Multe dintre divergențele dintre parteneri sunt de mai lungă durată decât ultimii patru ani. Poziția UE față de China – prin semnarea acordului comercial și, mai recent, reuniunea la nivel înalt din cadrul formatului de cooperare 17+1 – și Rusia – prin vizita lui Joseph Borell la Moscova și continuarea proiectului gazoductului Nord Stream 2 – arată gravitatea lipsei de coordonare pe două paliere majore în care coerența transatlantică e crucială.
Despre democrație în America și nu numai
În plus, spațiul transatlantic se confruntă de mai mulți ani cu devieri de la normele și practicile democratice. Unele democrații europene, în special în regiunea central și est- europeană, s-au distanțat semnificativ de valorile și angajamentele asumate la aderarea în NATO și UE. Criza generată de Covid-19 a accentuat tendințele antidemocratice și a adâncit percepția unei lipse de solidaritate în spațiul transatlantic. Chiar și SUA au fost retrogradate în ultimii doi ani de la statutul de „democrație deplină” la cel de „democrație defectuoasă” în indexul Economist Intelligence Unit.[6] Angajamentul președintelui Biden față de valorile democratice și intenția de a convoca un summit al democrațiilor sunt o modalitate de a răspunde problemelor din interiorul alianței. Există însă și riscul de a antagoniza unii aliați care se simt deja vizați de unele dintre direcțiile politice anunțate și numirile din poziții-cheie din Washington. Cine va fi invitat și cum va arăta agenda acestor discuții? Vor fi lăsați pe dinafară doar China, Rusia și Iranul?
În plus, politicieni și experți din ambele tabere politice din SUA au exprimat îngrijorări de-a lungul timpului legate de intervenționismul în numele democrației. Administrația Trump a încercat să supracompenseze ceea ce a perceput ca o expansiune nejustificată a politicii externe a SUA, iar administrația Biden va trebui să găsească echilibrul corect între leadershipul american și întărirea organizațiilor multilaterale și a aliaților. Parteneriatul cu UE este crucial în a găsi răspunsul la această dilemă și în a împărți responsabilitatea rezolvării unor situații de criză, multe dintre acestea chiar pe continentul european (Balcanii de Vest, statele Parteneriatului Estic, Marea Mediterană sau Caucaz).
În căutarea consensului
SUA au investit diplomatic, financiar și militar în unitatea europeană de mai bine de opt decenii. Chiar și pentru adepții realpolitik, aceste costuri irecuperabile (sunk costs) fac cooperarea transatlantică inevitabilă. Nuanțele acestei cooperări și suprapunerea în termeni de valori și interese sunt însă importante pe termen lung. Pe termen scurt, pentru a relansa relația transatlantică, SUA și UE ar trebui să caute nu doar o coordonare mai strânsă în plan diplomatic, ci și proiecte concrete care vor arăta că solidaritatea produce efecte directe în viața cetățenilor.
Parlamentul European și Congresul SUA par a fi aliniate în multe direcții de acțiune de la combaterea rețelelor de corupție transnaționale, la sancțiuni și măsuri de combatere a influenței nocive a statelor autoritare. Diplomația parlamentară la acest nivel ar putea deveni din ce în ce mai importantă nu doar în a produce măsuri cu impact concret, dar și prin conectarea politică la publicurile naționale.
Anticipând summitul democrațiilor, SUA și UE ar putea face acest exercițiu mai întâi în spațiul euro-atlantic. Comisia Europeană ar putea, de exemplu, să invite organizații civice americane să participe în calitate de observatori sau în discuții adiacente la Conferința pentru viitorul Europei. Având în vedere interesul istoric al SUA în succesul UE, un astfel de gest ar putea crea o punte simbolică.
Corina Rebegea este director al programului de Reziliență Democratică al Center for European Policy Analysis (CEPA). Expertiza sa se concentrează pe democrație și stat de drept, bună guvernare, leadership în sectorul public, cooperare transatlantică și securitatea Mării Negre.
[1] James Traub, „The Joe Biden Doctrine Exists Already. Here’s an Inside Preview.”, Foreign Policy, August 20, 2020, https://foreignpolicy.com/2020/08/20/the-biden-doctrine-exists-already-heres-an-inside-preview/
[2]https://www.gmfus.org/sites/default/files/Post%20Election%20TTake%20360%20Collection.pdf
[3] https://www.whitehouse.gov/briefing-room/speeches-remarks/2021/02/04/remarks-by-president-biden-on-americas-place-in-the-world/
[4] Jake Sullivan, the National Security Adviser, is one of the architects of this terminology. https://carnegieendowment.org/2020/09/23/making-u.s.-foreign-policy-work-better-for-middle-class-pub-82728
[5] Richard Haass, „Repairing the World. The Imperative–and Limits–of a Post-Trump Foreign Policy”, Foreign Affairs, November 9, 2020, https://www.foreignaffairs.com/articles/united-states/2020-11- 09/repairing-world
[6] https://www.economist.com/graphic-detail/2021/02/02/global-democracy-has-a-very-bad-year
