De același autor
Ca un revelator al faliilor profunde din cultura noastră a funcţionat freamătul iscat de textele mele recente, referitoare la expunerea extensivă şi manipulatoare a formaţiunii Călin Dan/subREAL de către MNAC (instituţie “naţională”, dar cu agendă privată) în anii 2010, 2011, 2012 şi 2013. Abia cu textul publicat săptămîna trecută de către Călin Dan în Observator Cultural, Kesslerul. Avatarele media ale unei subculturi, a fost străpuns însă orizontul (inavuabil, altfel) al structurilor mentale de profunzime, mascate de alergia la criticismul criticii. Arta e doar un termen minor în acest joc secund, chiar grav. Nu, nu e vorba despre micile jocuri de putere, de tranzacţiile oneroase sau de cine ştie ce culpabilităţi justiţiabile, la care nu făceam nici un fel de trimitere, dar pe care reacţiile şi sensibilităţile respectivei platforme le-au făcut vizibile.
Nici despre atacul la persoană, explicit şi exclusiv, în care se constituie producţia publicistică a unui -cîndva- critic de artă promiţător, ce se compromite cu un pamflet prin care denunţă un presupus pamfletar, în ale cărui texte (acuzate de vulgaritate) nu poate fi găsită nici o producţie de o asemenea încrîncenare vindicativă. E vorba despre altceva, ceva ce transpiră din întregul text al lui Călin Dan, de la primul său cuvînt: “Erwinkesslerul”, pînă la ultimele: “cînd praful se va aşterne”. Ecokiller poate fi denumită mentalitatea pe care o denotă reducerea adversarului strict la biologie, fiziologie şi patologie, urmată de recomandarea îndepărtării sale din ecosistemul social “sănătos”, ce se revarsă în cascadă din Călin Dan. “Erwinkesslerul” e ţiganul, evreul, românul (pentru francezi, olandezi) sau orice altă denominaţie echivalentă, prin care se face referire alienantă la un individ ca specie, etnie sau rasă-intrus, ce strică ordinea “firească” a lumii “noastre”. Individul-specie cu numele meu e “adaptat fiziologic… la scandal”, după neo-lombrosianul Călin Dan.
Dincolo de injurie, oare ce poate să însemne asta, altceva decît stigmatizarea persoanei pe temeiul unor (închipuite) tare genetice? Cum a putut o revistă de cultură să publice o asemenea enormitate fascistoidă, similară cu acuza de adaptare la cerşetorie adusă românilor, actualmente, în Occidentul civilizat?! Cum a putut un “om de cultură” să scrie că cititorii sînt o “audienţă formată din alte spirite frustrate” în condiţiile în care acum imensa majoritate a cititorilor nu sînt captivi ci flexibili, navighează dintr-o tabără în alta, îşi negociază şi îşi definesc mereu poziţiile prin raportare la diverse repere? Imaginea apocaliptică, a unei mase de zombie frustraţi, alimentaţi cu criticism vulgar, contrastează flagrant cu starea reală a culturii (vizuale) recente, care este extrem de deschisă, multipolară.
Cum s-a ajuns ca în 2013 cineva să fie caracterizat şi condamnat ca fiind “absorbit în biologia universului său” şi să se gloseze despre “natura paradoxală a fiziologiei” unui publicist?! Interogaţiile de mai sus nu sînt retorice. Istoria acestei alunecări spre extremism a discursului elitist progresist este lungă la noi şi relevantă, chiar (şi) în artele vizuale. Într-un interviu cu Gheorghe Dinu (avangardistul Stephane Roll) din Integral 11, 1927, Maxy îşi etala convingerile antidemocratice în termeni similari: “Democraţia care a inventat enciclopedia, a sădit-o în sufletul fiecărei personalităţi de băcan sau cămătar... arta nouă, adică arta (sublinierea lui Maxy) se refuză democratică (democraţiei, n.n.), se refuză la vulgaritate.” În 1933, odată cu ascensiunea la putere a naziştilor în Germania, Maxy, un admirator declarat al lui Mussolini, participa la expoziţia fascistă de la Roma, dedicată futurismului. Aceasta nu l-a împiedicat ca, în 1945 să organizeze prima expoziţie realist-socialistă din România, iar apoi să ocupe, din 1950 pînă în 1971, poziţia de director al Muzeului Naţional de Artă. Maxy a fost un sicofant al autoritarismului de orice confesiune, un promotor neabătut (şi ca avangardist, şi ca proletcultist) al organicismului, al darwinismului social şi cultural încuibat nu doar în nazism, ci şi în materialismul istoric stalinist, infuzat ca un venin cu efect întîrziat (după cum se vede) şi culturii noastre.
Conceperea societăţii şi a culturii drept un organism conformat exclusiv potrivit Puterii, şi pentru care “diferenţa” este doar o tulburare metabolică, fiziologică, ce trebuie extirpată (Călin Dan conjură suav “praful” să se aşeze pe numele meu, dar Maxy îşi trimitea oponenţii direct în “frigider”) ţine însă nu doar de rădăcinile marxiste ale formaţiei lui Călin Dan (prin primul său volum el deja servea regimul, din 1982), ci şi de ceea ce a constituit obiectul unei bune părţi a criticii mele de artă din ultimii 20 de ani: platforma pseudo-progresistă subREAL-CSAC-MNAC, care a cultivat cu obstinaţie o scindare a scenei artistice locale între “antici” (uapişti etc.) şi “moderni” (doar ei, cei ce operau segregarea). Convingerea, la fel de darwinistă cultural, că doar cultura vizuală tehnologistă şi progresistă (în adîncul căreia dospea autoritarist organicismul) este sortită propăşirii, a afectat profund dezvoltarea lumii artistice locale. A asfixiat, prin metodele şi modelele impuse, pînă în anii 2000-2005, regăsirea de sine a picturii, genul care, la ora actuală, atrage atenţia internaţională asupra artei româneşti. A denaturat, prin instrumentalismul şi cinismul tehnocrat cultivat, tot ceea ce însemna implicare socială autentică. Iar acum, cu texte şi idei skinhead, ce arată volatilitatea politică a progresiştilor şi genealogia lor totalitaristă, împinge lumea artistică spre populism, luînd ostatic Observatorul Cultural.
Nu aş fi răspuns invectivei lui Călin Dan dacă ar fi fost vorba doar despre persoana mea, ce nu e vizată de fantasmele sale. Prin expoziţiile din ultimii ani am cartografiat derivele avangardei istorice locale, dilemele artei anti-comuniste şi arta ca lifestyle a momentului. Şi nu am fost absolut niciodată şef (nici cu, nici fără ghilimele, spre deosebire de Călin Dan, care a fost şef şi cu şi fără ghilimele), am o fiziologie neproblematică, fericirea mea personală e completă, sînt înconjurat de colaboratori competenţi şi am realizări măsurabile în volume, nu neapărat în notorietate, care îl fascinează doar pe Călin Dan. Proiecţiile negative ale unui “artist” exasperat la adresa unui critic sînt însă cu totul altceva decît invocarea, într-o dispută culturală, cu obstinaţie (ce ţine de sistem, de ideologie, de mentalitate) a persoanei ca entitate strict biologică. Nu tezele dau chipul omului, ci cuvintele în care le îmbracă, şi care îl dau de gol. Cuvintele lui Călin Dan deschid calea otrăvită pe care se pot încolona progresiştii, mărşăluind neştiut spre o ecologie umană modelată de mituri extremiste.
