Marina Dumitrescu

Care să fie temnița cea mai cumplită din câte vă puteți imagina? Omul însuși, când în el nu este lumină.

Modul cum folosim termenul de comparație este esențial. Nenorocirile altora vs norocul nostru de a nu le experimenta constituie, de fapt, premisa unei alegeri. Un test posibil al fiecăruia.

Un exemplu de manual a ocazionat recent profilarea la scară globală a doi șefi de stat contemporani, într-o perfectă antiteză: Elisabeta a II-a și Vladimir Putin.

Perfecta antivedetă de acum 40-50 de ani a fost cea „aleasă” să propage un model intelectual atât de necesar, fondat pe osmoza etic/estetic.

Ceea ce fricoșii autocrați nu vor înțelege niciodată este că stofa de erou (sau de martir) nu se distruge cu nicio otravă și nu se cumpără cu nicio monedă.

Grobienii deprinși cu metehnele tranziției sunt contracarați chiar de generația crescută după Revoluție, tot mai pregătită să polemizeze cu rețeaua lor anchilozată.

Viziunea totalitară nu aparține exclusiv unor celebre personaje sau regimuri din istorie, ea poate lucra insidios în mintea oricui...

Mulți bolnavi de Covid 19 (în forme grave) au mărturisit, după intervalul de spitalizare, că... ar fi renăscut. Cel mai recent exemplu care îmi vine în minte este al popularului campion Titi Aur.

Așteptările individuale nu prea au de a face cu arta așteptării. Atunci când nu le domină sau nu le strunește un scop superior, o pot lua razna.

La ce memorie ne referim, când spunem că viața își „întinde antenele” dincolo de punctul terminus? Ar trebui să ne bucure diversele accepțiuni ale acestei forme de continuitate.

Cultul originalității pe care noi l-am supt la sânul mamei corespunde cultului auctorial; dar acesta nu există, slavă Domnului, decât de câteva secole...

Parcursul credinței creștinului nu cere ochelari de cal. Iar aceasta, fiindcă ansamblul numit Adevărul revelat nu are nimic de-a face cu certitudinea osificată sau prejudecata fosilizată. Dimpotrivă.

Probabil că una din capcanele cel mai bine camuflate în web e chiar înstrăinarea de tăcere. Ne țiuie urechile, dacă nu avem telefonul inteligent în funcțiune sau ecranul de calculator deschis.

Paginând mai riguros (pe baza culturii solide cu care ne lăudăm) etapele predecesoare, aplicând analogii utile, am participa constructiv la noul prezent, care implică direct tineretul nostru, zis: Y, Z.

Tâlcul regretelor se clarifică atunci când nu trecem mecanic peste ele. Când argumentul comodității interioare nu stă în picioare, iar absența lor echivalează cu platitudinea acceptată orbește.

Ultimul gest omenesc pe care Fiul lui Dumnezeu îl alege este de a-și încredința Născătoarea în mâini sigure. În punctul culminant al patimilor, Mântuitorul dă glas Pruncului eternizat în El.

Până una alta, strategia transmisă în lanț de la o guvernare la alta este aceea a prafului în ochi. Cu alte cuvinte - aburirea contribuabilului, de la amvonul puterii, fără niciun scrupul.

Nicio contradicție de fond, între sport și credință. Persoana înduhovnicită va ști probabil cel mai bine să acordeze fizicul și metafizicul, în lumina unei ținte superioare.

Fricile care ne bântuie sunt multe. Zilnice. Societatea, în latura sa nebunească, alimentează tot mai intens, dimpreună cu fake news, așa-zisele fake fears. Iar prima este frica de sine însuși.

Pentru mulți dintre contemporani, revenirea, reiterarea, adăstarea - nu înseamnă nimic. Schimbarea cât mai surprinzătoare și oricât de schimonosită e singura care poate garanta fericirea.

Ce prețioasă ar fi rușinea corect înțeleasă, în al 30-lea an de la Revoluție, când singurul monument în amintirea celor jertfiți arată ca un loc părăsit...