Marina Dumitrescu

Nu sunt sub nicio formă adepta lipsei de limite în permutările bioetice duse la absurd. Doar atâta lucru (îmi) pretind, ca creștin: să nu îngrop capul în nisip, precum struțul, pentru a-mi da impresia că ceea ce nu accept sau nu doresc nici nu există. Dimpotrivă. Vreau să dovedesc forța credinței creștine ori de câte ori e nevoie, în încercări cât mai istovitoare. Vreau să ilustrez puterea lucrătoare a distincției de bun-simț între a critica și a judeca. Biserica mea e o corabie în înfruntarea valurilor, nu e un ghettou sclerozat. Corabia nu se poticnește în mijlocul oceanului.

Un aspect ignorat de politicienii improvizați este că Diaspora emergentă are încă baza în țară, frecvent chiar la țară. Nu doar banii, dar și ideile, cutumele, experiențele democratice pe care ei le aduc periodic acasă sau pe care comunică ușor de la distanță nu vor face decât să irige tot mai intens teritoriul acelei Românii marginalizate, pe a cărei lipsă de informație și educație se bazează umilitoarea îndoctrinare exercitată de clica aflată putere.

Pe măsură ce îmbătrânirea devine bătrânețe, frumusețea chipului se transformă în metaforă. Nu se mai poate vorbi de ea decât la figurat. Bătrânii (nu puțini!) care izbutesc să rămână cu adevărat frumoși, adică să nu fie scârbiți de propria metamorfoză biologică, au inversat cu succes tratamentul cosmetic, lăsând lumina interioară să lucreze.

Viața ca mozaic e una dintre cele mai ofertante perspective asupra trăirii. De la piesa rătăcită care își caută obstinat lăcașul potrivit, până la ansamblul tot mai conturat al unui destin, totul e coerent. Doar lipsa răbdării, asociată cu graba și perfida ambiție, face ca lucrurile să pară haotice. Necăutând cu suficientă grijă locul fiecărei bucățele, echilibrul întregului se perturbă și alimentează exasperarea lipsei de sens.

Firea de poet există. Deși e luată peste picior, ea rămâne condiția ca talentul (literar) să capete sens. Versificatorii mecaniciști sau provocatorii lingvistici nu vor înțelege și nu vor accepta această intruziune inefabilă. Cu atât mai puțin, rolul ei germinator. O vor cataloga ca pe ceva desuet, tradiționalist, depășit.

Dubla interogație dacă critic, de ce critic? vs. dacă judec, de ce judec? poate revela privirii atente deosebirea între cele două: una presupune (teoretic cel puțin) un rezultat benefic, eventual un „re-start“; cea de-a doua reprezintă un verdict sec, menit mai degrabă să desființeze o stare de lucruri decât să o aprofundeze. Tocmai pentru că frontiera între cele două perspective rămâne fragilă, sofisticata învățătură creștină oferă nuanțe pe care este păcat să le ignorăm, din superbie.

Noua răsturnare violentă de valori la care asistăm astăzi nu vine din neant. Coboară direct de pe toboganul ingineriei social-culturale, comuniste. Dacă ne gândim bine, categoria de vârstă și (in)competențe care umple în proporție covârșitoare parlamentul actual o reprezintă chiar omul nou – format în plin ceaușism. Majoritarul de atunci și urmașii lui de acum.

Urarea „Anul nou să fie mai bun decât cel trecut“ a devenit un automatism, câți dintre noi îl umplem de conținut? Și din ce punct de vedere să fie mai bun? Mai prosper, mai variat, mai împlinit profesional? Cum să fac, întru adevăr, ca noul An nou să nu umple încă un pic sacul clipelor irosite?

Purtătoare a unui conținut visceral, poezia închisorilor comuniste merită o analiză care să meargă la sursa unei creativități care a echivalat cu supraviețuirea.

Ce e mai de dorit, să fii un străin convins de potențialul unei țări care nu îți este neapărat și loc de obârșie? Sau să-ți declari în gura mare apartenența la o obârșie pe care (de fapt și prin fapte) o ignori, o disprețuiești, ba chiar o maltratezi în fel și chip (așa cum au făcut-o în exces torționarii sistemului represiv)? Răspunsul este implicit.

Rețeaua complexă a opțiunilor de zi cu zi constituie în fond haina noastră socială și spirituală. Chiar materială. În toate ne oglindim. Dacă ne-am privi viața ca pe o sumă a opțiunilor proprii, am deveni cu siguranță mai sensibili la ideea unui bilanț din acest punct de vedere și am opera probabil mai grijuliu.

Greu concepem iubirea desprinsă de un motiv (iubesc fiindcă...) sau de un scop (iubesc ca să...). Cum să cunoaștem însă „dulceața“ acestui liant universal, atât timp cât ne socotim vedete absolute ale unei societăți care și-a renegat misterul și deci dimensiunea interioară?

De dincolo de mormântul său neștiut, vocea Ecaterinei Bălăcioiu-Lovinescu, prin Scrisorile către Monica, ne interpelează azi cu o forță pe care anchetatorii și torționarii ei de acum 60 de ani nu ar fi imaginat-o în ruptul capului.

Am putea să ne întrebăm, atunci când ieşim sau intrăm liniştiţi în propriul apartament: cum o fi, iarnă-vară, să locuieşti în stradă, fără nicio uşă, fără nicio cheie care să-ţi aparţină? Să recunoaştem, e foarte greu de imaginat.

Raportul controversat între viața și opera marilor creatori a făcut și face în continuare să curgă multă, prestigioasă cerneală. Această dilemă etico-estetică nu a fost și, probabil, nu va fi niciodată tranșată. Rămân, grosso modo, două tabere. Cei care contestă relevanța neadecvărilor între persona și persoana creatorului și ceilalți, care o relativizează sau de-a dreptul o ignoră.

Cu știință sau fără de știință, mulți oameni se trezesc periodic în fața unei dileme. Să mulțumesc sau să nu mulțumesc? Să accept sau să nu accept că n-aș fi putut ajunge aici, de capul meu?

Nu sunt critic de artă și nu-mi arog vreo calitate asemănătoare. Dar monumentele din spațiul public ne aparțin tuturor și de aceea avem dreptul să le și judecăm. Lectura propusă e amară, dar niciodată nu e prea târziu să ne privim în ochi și să vedem unde am greșit.

Pe masa de lucru a antropologiei culturale actuale capitolul alimentar e unul dintre cele mai stufoase, căci problematica s-a diversificat continuu. Între a mânca de foame și a mânca de poftă, societatea prezentului oscilează primejdios.

Timpul presează, avalanșa informațională și tehnologică nu lasă răgaz indecișilor.

În epoca incertitudinii generalizate, a imprevizibilului, a neo-terorismului, avem îndatorirea să discernem sever între lucrurile esențiale și deșertăciuni.

Eventuala punere în circuit, într-o abordare comparativă și multidisciplinară, a unor obiective precum Palatul Primăverii şi Vila Minovici ar putea face parte din strategia mai largă a unui muzeu național al comunismului.