Marina Dumitrescu

Parcursul credinței creștinului nu cere ochelari de cal. Iar aceasta, fiindcă ansamblul numit Adevărul revelat nu are nimic de-a face cu certitudinea osificată sau prejudecata fosilizată. Dimpotrivă.

Probabil că una din capcanele cel mai bine camuflate în web e chiar înstrăinarea de tăcere. Ne țiuie urechile, dacă nu avem telefonul inteligent în funcțiune sau ecranul de calculator deschis.

Paginând mai riguros (pe baza culturii solide cu care ne lăudăm) etapele predecesoare, aplicând analogii utile, am participa constructiv la noul prezent, care implică direct tineretul nostru, zis: Y, Z.

Tâlcul regretelor se clarifică atunci când nu trecem mecanic peste ele. Când argumentul comodității interioare nu stă în picioare, iar absența lor echivalează cu platitudinea acceptată orbește.

Ultimul gest omenesc pe care Fiul lui Dumnezeu îl alege este de a-și încredința Născătoarea în mâini sigure. În punctul culminant al patimilor, Mântuitorul dă glas Pruncului eternizat în El.

Până una alta, strategia transmisă în lanț de la o guvernare la alta este aceea a prafului în ochi. Cu alte cuvinte - aburirea contribuabilului, de la amvonul puterii, fără niciun scrupul.

Nicio contradicție de fond, între sport și credință. Persoana înduhovnicită va ști probabil cel mai bine să acordeze fizicul și metafizicul, în lumina unei ținte superioare.

Fricile care ne bântuie sunt multe. Zilnice. Societatea, în latura sa nebunească, alimentează tot mai intens, dimpreună cu fake news, așa-zisele fake fears. Iar prima este frica de sine însuși.

Pentru mulți dintre contemporani, revenirea, reiterarea, adăstarea - nu înseamnă nimic. Schimbarea cât mai surprinzătoare și oricât de schimonosită e singura care poate garanta fericirea.

Ce prețioasă ar fi rușinea corect înțeleasă, în al 30-lea an de la Revoluție, când singurul monument în amintirea celor jertfiți arată ca un loc părăsit...

Nu strică să analizăm mai atent atenția ca resursă vitală. Între formă și fond, această capacitate de mobilizare a fiecăruia se detaliază într-o paletă greu de epuizat în câteva rânduri.

Nu sunt sub nicio formă adepta lipsei de limite în permutările bioetice duse la absurd. Doar atâta lucru (îmi) pretind, ca creștin: să nu îngrop capul în nisip, precum struțul, pentru a-mi da impresia că ceea ce nu accept sau nu doresc nici nu există. Dimpotrivă. Vreau să dovedesc forța credinței creștine ori de câte ori e nevoie, în încercări cât mai istovitoare. Vreau să ilustrez puterea lucrătoare a distincției de bun-simț între a critica și a judeca. Biserica mea e o corabie în înfruntarea valurilor, nu e un ghettou sclerozat. Corabia nu se poticnește în mijlocul oceanului.

Un aspect ignorat de politicienii improvizați este că Diaspora emergentă are încă baza în țară, frecvent chiar la țară. Nu doar banii, dar și ideile, cutumele, experiențele democratice pe care ei le aduc periodic acasă sau pe care comunică ușor de la distanță nu vor face decât să irige tot mai intens teritoriul acelei Românii marginalizate, pe a cărei lipsă de informație și educație se bazează umilitoarea îndoctrinare exercitată de clica aflată putere.

Pe măsură ce îmbătrânirea devine bătrânețe, frumusețea chipului se transformă în metaforă. Nu se mai poate vorbi de ea decât la figurat. Bătrânii (nu puțini!) care izbutesc să rămână cu adevărat frumoși, adică să nu fie scârbiți de propria metamorfoză biologică, au inversat cu succes tratamentul cosmetic, lăsând lumina interioară să lucreze.

Viața ca mozaic e una dintre cele mai ofertante perspective asupra trăirii. De la piesa rătăcită care își caută obstinat lăcașul potrivit, până la ansamblul tot mai conturat al unui destin, totul e coerent. Doar lipsa răbdării, asociată cu graba și perfida ambiție, face ca lucrurile să pară haotice. Necăutând cu suficientă grijă locul fiecărei bucățele, echilibrul întregului se perturbă și alimentează exasperarea lipsei de sens.

Firea de poet există. Deși e luată peste picior, ea rămâne condiția ca talentul (literar) să capete sens. Versificatorii mecaniciști sau provocatorii lingvistici nu vor înțelege și nu vor accepta această intruziune inefabilă. Cu atât mai puțin, rolul ei germinator. O vor cataloga ca pe ceva desuet, tradiționalist, depășit.

Dubla interogație dacă critic, de ce critic? vs. dacă judec, de ce judec? poate revela privirii atente deosebirea între cele două: una presupune (teoretic cel puțin) un rezultat benefic, eventual un „re-start“; cea de-a doua reprezintă un verdict sec, menit mai degrabă să desființeze o stare de lucruri decât să o aprofundeze. Tocmai pentru că frontiera între cele două perspective rămâne fragilă, sofisticata învățătură creștină oferă nuanțe pe care este păcat să le ignorăm, din superbie.

Noua răsturnare violentă de valori la care asistăm astăzi nu vine din neant. Coboară direct de pe toboganul ingineriei social-culturale, comuniste. Dacă ne gândim bine, categoria de vârstă și (in)competențe care umple în proporție covârșitoare parlamentul actual o reprezintă chiar omul nou – format în plin ceaușism. Majoritarul de atunci și urmașii lui de acum.

Urarea „Anul nou să fie mai bun decât cel trecut“ a devenit un automatism, câți dintre noi îl umplem de conținut? Și din ce punct de vedere să fie mai bun? Mai prosper, mai variat, mai împlinit profesional? Cum să fac, întru adevăr, ca noul An nou să nu umple încă un pic sacul clipelor irosite?

Purtătoare a unui conținut visceral, poezia închisorilor comuniste merită o analiză care să meargă la sursa unei creativități care a echivalat cu supraviețuirea.

Ce e mai de dorit, să fii un străin convins de potențialul unei țări care nu îți este neapărat și loc de obârșie? Sau să-ți declari în gura mare apartenența la o obârșie pe care (de fapt și prin fapte) o ignori, o disprețuiești, ba chiar o maltratezi în fel și chip (așa cum au făcut-o în exces torționarii sistemului represiv)? Răspunsul este implicit.