Corina Șuteu

Educația pentru valorile democratice o reușește cel mai bine cultura - așa cum tot cultura schilodită de propagandă poate închide mințile în prizonierate ideologice periculoase.

Ceea ce rămâne pregnant în siajul celor petrecute pe scenă e sentimentul că omul e o ființă pe cât de irațională și de înduioșătoare, pe atât de înfricoșătoare.

În contextul de azi, aflat în radicală transformare, aceste mecanisme au de confruntat instrumente autoritare diferite și, aș spune, perfid „democratice”, prin natura lor.

Felul inerțial în care gândim ne împiedică să concepem eventualitatea schimbărilor radicale.  Dar ele sunt, din păcate, posibile și, în contextul actual, probabile. Ele sunt deja în mișcare.

Cu timpul, pactul dintre cultură și putere, adică între cultură și subsumarea ei unei administrații dominante și de multe ori incompetente, nu a uneia susținătoare, a devenit unul toxic.

Ceea ce demonstrează romanul este cât de mult poate literatura să ne dea sens interior, atunci când incoerența realității ne asaltează.

Revolta afirmată retoric în ultimele săptămâni se va stinge fără ca problemele endemice să fie abordate sau ca intenția de rezolvare și reorganizare a sistemului să se manifeste în vreun fel efectiv.

Întrebarea pe care ar trebui, cred, să ne-o punem insistent este cum oare am ajuns într-o lume condusă de clovni, care au acaparat puterea și, odată cu ea, mentalul colectiv și controlul absolut?

Un ministru al Culturii care nu are nicio formă de autoritate profesională sau morală asupra domeniului pe care îl reprezintă sau asupra colegilor de guvern e comod și convenabil pentru toată lumea.

Obligând la individualizare spațială pe fiecare actor, chiar și pe cei cu partituri mici, regizorul împinge interpreții către o constantă autoreglare, către un zid invizibil al autocunoașterii.

Dacă vrem să facem ceva ca lucrurile să funcționeze, să începem cu noi înșine și să privim critic comportamentele noastre imediate. Acolo și doar acolo este cheia. 

Responsabilitatea pentru felul în care stau lucrurile ne aparține. La fiecare dintre noi este, așadar, destul de mult de lucru cu noi înșine.

Vladimir Tismăneanu este un savant cu memorie enciclopedică și finețe analitică incomparabile, martor-ancoră al perioadei celei mai complexe din istoria recentă a României. 

Mărturiile și prezentarea multimedia pe care expoziția a reușit să o construiască arată în ce măsură toți artiștii și elevii care au întâlnit-o și pe care Miriam Răducanu i-a mentorat o adoră.

Tinerii pe care i-am auzit aici, plini de energia și subtilitatea vitală a vârstei, dar și de curiozitate, ezitări și îndrăzneală, merită această întâlnire.

Cred că Ana Rubeli ne amintește că, trăind în agitația atât de eclectică și tot mai neîmblânzită a Bucureștiului de azi, ar fi bine să nu uităm că, undeva, ar putea exista acel oraș perfect.

Nu știe nimeni dacă, adus în prima linie, Michel Barnier va reuși să găsească firul Ariadnei în labirintul amenințător în care ne aflăm, dar această alegere îmi dă încredere și o oarecare speranță.

Dacă viața nu e povestită narcisist, ca reality-show sau ca telenovelă, ea nu există. Aici s-a ajuns. Iar mass-media s-a adaptat. Fiindcă altfel își pierde urmăritorii.

Cătălina Buzoianu ne-a pregătit, fără declarativă ostentație, doar prin grația imensă a talentului său vizionar, pentru libertate.

  Când am primit de la Dia Radu cartea sa de interviuri Călătorie într-o fotografie, nu am bănuit intensitatea experienței pe care o voi avea, citind-o. 

Doar dacă asumăm în ce măsură Șoșoacă ne reprezintă, mai putem echilibra tipul de efect toxic de seducție pe care această aleasă în Parlamentul European o are asupra unei părți din societatea noastră.