Madalin Hodor

Va dispărea AUR odată ce liderii își vor fi văzut „sacii în căruță” sau o nouă perioadă de criză, politică, economică, sanitară, va transforma această „surpriză” într-o certitudine de coșmar?

Cu o săptămână înainte de alegerile parlamentare, este tot mai sigur că va exista o luptă în trei. PSD, PNL și Alianța USR-PLUS își vor disputa procentele și victoria electorală.

Unii spun „de la moartea”. Nu. Nu de la „moartea”, ci de la asasinarea cu sânge rece a inginerului Gheorghe Ursu. E o diferență uriașă și în jurul acestor două cuvinte se poartă toată discuția.

Societatea românească nu a vrut deconspirarea Securității și, îndrăznesc să o spun, nu o vrea nici astăzi.

La alegerile locale se stabilește baza puterii pentru următorii patru ani, ba uneori chiar pentru o perioadă mai îndelungată. Acolo sunt banii, acolo sunt proiectele, acolo se decide soarta puterii.

În aer plutește o grabă pe care cu greu o poți ignora. Pare că toată lumea din zona puterii și a administrației, precum și susținătorii lor își doresc ca luna septembrie să treacă mai repede.

Pur şi simplu „modelul Băsescu” este depăşit. Din toate punctele de vedere. Ca o Dacie 1300, pe care o vopseşti ca să îi dai o faţă şi cu care încerci să intri pe autostradă.

Dincolo de revoluția „noastră” din decembrie 1989, au existat milioane de revoluții individuale.

Pesediştii au privit de la bun început pandemia ca pe un cadou nesperat, ocazia perfectă de a arunca cu noroi în guvernul Orban.

În vreme ce la noi istoria națională este un domeniu marginal, bun numai să ridice controverse la aniversări, Kremlinul o folosește ca pe un instrument de luptă.

Dreptatea pentru victimele mineriadelor din 1990 pare încă un deziderat greu de atins.

Nu a durat prea mult să ne întoarcem la luptele politice. Cele două luni de pandemie par astăzi o paranteză pe care principalele partide au acceptat-o de nevoie.

Știm deja că extremismele, liderii mesianici, demențele și frustrările au însoțit în permanență istoria, cel puțin în ultimele secole, și au provocat conflagrații mondiale și masacre de tot felul.

Sfârșitul pandemiei ne va găsi într-o altfel de lume. Nimic nu va mai fi la fel.

Tabloul e descurajant. Dar nu iremediabil pesimist. Mai este suficient timp pentru negocieri, pentru alianţe sau, cine ştie, pentru gesturi altruiste în interesul binelui comun al bucureştenilor.

Probabil, cea mai importantă victorie a Securităţii la 30 de ani de la Revoluţie este că încă vorbim despre ea.

Pe 22 decembrie 1989, Nicolae Ceauşescu se pregătea să lupte cu ruşii.

A intrat în tradiţia ultimilor ani faptul că luptele cele mai intense nu se dau între PSD şi partidele de dreapta, ci chiar între partidele de dreapta.

Decizia din primă instanţă legată de colaborarea cu Securitatea a fostului preşedinte Băsescu a redeschis o rană încă necicatrizată după 30 de ani. Mai precis, prost cicatrizată.

Cei 80 de ani scurşi de la începutul celui de al doilea război mondial ar fi trebuit să găsească fostele state beligerante într-o ceremonie comună a memoriei şi omagierii victimelor. Nu s-a întâmplat.

Stăm pe mai mult de 50 de ani de exercitare a autorităţii supreme şi complete a statului. În aceşti zeci de ani, cetăţeanul, persoana, nu a avut absolut nicio relevanţă.