Serenela Ghiteanu

Sunt case, dintre cele abandonate, pe care nu le observi dacă treci în grabă pe lângă ele. Sunt cufundate în linişte şi nemişcare, iar culorile ajung să fie terne. Cu cât priveşti mai mult o astfel de casă, cu atât ţi se pare că aspectul ei are ceva uman. Ca un chip ridat peste măsură, ca un trup doborât de vreme şi de boli şi care nu mai are puterea nici măcar să plângă.

Romanul „Bărbatul care aduce fericirea“ al lui Cătălin Dorian Florescu pătrunde în intimitatea unei umanităţi foarte expresive, cu căldură sufletească, o lume în care personajele, deşi needucate, sunt cuceritoare, pline de viaţă, şi care, în pofida loviturilor pe care le primesc, au dorinţa de a trăi, se luptă, nu capitulează.

Casa Golden nu e printre cele mai bune romane ale lui Salman Rushdie, dar, cum un maestru e impresionant şi în cele mai puţin reuşite, cartea se citeşte cu multă plăcere.

Cele trei fiice ale Evei de Elif Shafak oferă o lectură spumoasă prin invenţie, erudiţie, îndrăzneală şi farmec.

Doina Cornea a plecat dintre noi. Deşi era absentă din viaţa publică de mulţi ani, oricine voia să îşi însenineze mintea şi sufletul, otrăvite de politica actuală, de nivelul de decădere a României în toate domeniile, de lipsa de speranţă, se putea gândi la dânsa.

Romanul de debut al lui Sebastian Sifft, Câinele iubirii, se distinge net dintre alte lecturi posibile, româneşti sau străine, publicate în ultimii ani.

Romanul Om bun la centru al lui Andrei Mihăilescu face o radiografie în alb-negru necruţătoare a regimului comunist în ultima lui decadă, când mizeria cotidiană era la apogeu, cum era de altfel şi cultul personalităţii lui Ceauşescu sau domnia necondiţionată a Securităţii.

Adrian Majuru îşi pune amprenta pe evocarea trecutului pentru că e animat de o pasiune răvăşitoare pentru vremurile de altădată.

Mentalul colectiv care răzbate din romanul Rugul al lui György Dragomán este unul plin de ură şi de resentimente, care vin toate din trecutul apropiat. Dar el este fragmentat şi iluminat de sugestiile fantastice pe care le produce imaginaţia unei fetițe.

Într-o Europă de Est în care „scheletele din dulap“ ale comunismului au reînceput să se mişte, Les Mandarins, care e un roman absolut respectabil în Franţa, nu poate decât să-i rănească sufleteşte şi să le agreseze memoria cititorilor din ţările foste comuniste.

După ce citeşti un roman de Isabel Allende, fie că se numeşte Dincolo de iarnă sau altfel, nu poţi decât să te trezeşti cu un puseu de pozitivitate, de speranţă, de stare de bine.

Cu Supa de la miezul nopţii, reputata eseistă şi poetă Marta Petreu dovedeşte încă o dată că este şi o romancieră de mare forţă şi originalitate.

„…care e cea mai mare taină pe care un om o poate ascunde faţă de lume? Taina vulnerabilităţii sale.“ (Eshkol Nevo)

Karl Ove Knausgård demitizează ficţionalul, dedramatizează romanescul. Scriind, el intră în propria-i existenţă cu un aparat de filmat care nu iartă nimic.

Romanul Sfârşitul al lui Attila Bartis spune povestea unei individualităţi în care se poate citi cel mai just Istoria recentă.

Doina Ruşti ne spune o poveste care are mare legătură cu realitatea din jurul nostru, ne face să visăm la cărţi celebre, ne amuză şi ne pune pe gânduri.

Romanul Iată-mă de Jonathan Safran Foer este un regal, o explozie de inteligenţă şi de farmec irezistibile, cu certitudine unul dintre cele mai bune romane americane apărute în ultimii ani.

Genul eseistic, dificil şi prin urmare tot mai puţin cultivat la noi, este ideal pentru Ion Vianu, care răspunde tuturor exigenţelor acestuia: de cultură temeinică, de gândire profundă şi originală şi de scriitură expresivă.