Eşecul iremediabil

Editura Polirom a republicat recent, de data aceasta în colecţia Top 10+, romanul Femei singure de Cesare Pavese, în traducerea lui Florin Chiriţescu. Romanul a fost scris şi publicat de autor în 1949, într-un volum, Vara de neuitat (tradusă tot la Polirom), care cuprindea în total trei texte. Femei singure este, de fapt, penultimul roman scris de Pavese, înainte să se sinucidă. Ultimul va fi Luna şi focurile. În 1950, Pavese îşi ia viaţa, la numai 41 de ani, într-o cameră de hotel din Torino, oraşul în care a studiat şi şi-a trăit cea mai mare parte a vieţii.

Cesare Pavese, unul dintre cei mai importanţi scriitori italieni din sec. XX, a publicat poezii, povestiri, romane, eseuri şi a tradus romane din literatura americană, dar în zilele noastre e mai ales citit şi cunoscut pentru jurnalul său intim, apărut postum, Meseria de a trăi, tradus şi în româneşte - cenzurat înainte de 1989, text integral după 1990.

Intelectual marcat dramatic atât de fascism, cât şi de comunism, Pavese are o formaţie de clasicist, având o licenţă în limbi clasice, e influenţat în gândirea sa de Gabriele d’Annunzio, redactează o teză de doctorat despre poezia lui Walt Whitman, care va fi însă respinsă, considerată ca prea tributară esteticii lui Benedetto Croce. Jurnalul Meseria de a trăi este o mărturie asupra preocupărilor estetice ale lui Pavese, asupra atelierului său de creaţie literară, dar şi a vieţii lui private, presărată cu dezamăgiri sentimentale, cu autoanalize lucide, cu fragmente misogine, într-o sinceritate impresionantă.

Femei singure continuă tradiţia prozei lui Pavese, în care eroul e un singuratic inadaptat, care se simte alienat atât în marele oraş, cât şi în satul unde găseşte pacea sufletească, dar nu se poate înţelege cu ţăranii, care sunt prea primitivi. E un personaj–tip care tânjeşte după prietenie şi iubire, după solidaritate, dar nu e capabil să lege relaţii de durată. E cel mai adesea un erou incapabil să se maturizeze până la capăt, un adult care a rămas copil, dar care e obligat să trăiască asemenea unui om matur.

În Femei singure, eroina principală, Clelia Oitana, celibatară în vârstă de 37 de ani, este designer pentru o firmă de mobilă din Roma şi se întoarce în oraşul său de origine, Torino, pentru a deschide un nou magazin. Acolo cunoaşte un grup de tineri care petrec aproape tot timpul pentru a-şi ascunde plictiseala.

În debutul romanului, Clelia trece, pe holurile hotelului unde se cazează, pe lângă o targă pe care zace Rosetta, o fată de 23 de ani care încercase să se sinucidă. Peste puţin timp, o altă femeie, Momina, i-o prezintă pe Rosetta, iar cele trei femei vor petrece ceva timp împreună. Deşi foarte diferite, între cele trei femei se creează o legătură, pentru că fiecare vede la celelalte două ceva ce ei îi lipseşte.

Momina, deşi căsătorită, e separată însă în fapt de soţul său şi trăieşte libertin. Provenind dintr-o familie bogată, nu trebuie să muncească şi are tot ce îşi doreşte. E o femeie cinică, dezabuzată, care crede că „viaţa e murdară“.

Rosetta e o fată inteligentă şi sensibilă, burgheză, ca şi mediul pe care îl frecventează în exclusivitate, complet blazată, negăsind capacitatea de a face ceea ce fac toate fetele de vârsta ei, să se mărite adică. Ea consideră că e o tragedie faptul că copiii devin adulţi, rămânând în felul acesta ea însăşi un copil, dar cu luciditatea matură a celui care a cunoscut dezamăgirea, inclusiv de sine.

Clelia are origini modeste şi a ajuns o femeie independentă prin muncă. Revăzând orașul Torino după douăzeci de ani de absenţă, ea meditează asupra drumului pe care l-a parcurs: „Acolo era tot trecutul meu, insuportabil deşi era atât de divers, de mort. Îmi spusesem de atâtea ori în anii aceia - şi pe urmă mai departe, amintindu-mi - că scopul vieţii mele era tocmai de a reuşi, şi de a ajunge cineva, ca să mă întorc într-o zi pe străduţele acelea unde copilărisem şi să mă bucur de căldura, de surprinderea, de admiraţia acelor chipuri familiare, acelei lumi mărunte. Şi iată că reuşisem, mă întorceam: dar chipurile, lumea măruntă dispăruseră cu toate (...) Maurizio spune întotdeauna că lucrurile se obţin când nu-ţi mai folosesc la nimic“. Ca şi alte personaje ale lui Pavese, ea încearcă să recupereze ceva din „timpul pierdut“, dar nu reuşeşte. Singura ei certitudine, pe care o şi declară, este munca. Prin muncă, ea devine independentă, găseşte un sens existenţei, iar munca e singurul lucru – concret - care nu o de­zamăgeşte. Prin muncă ajunge, în plus, să se conecteze la ceilalţi, să îi cunoască mai bine şi să se solidarizeze cu ei: „Muncind, oamenii se arată aşa cum sunt. E greu să păcăleşti pe cineva când munceşti“. În luxul ei, Rosetta are, în schimb, nostalgia unei alte vieţi, care să o scoată din plictiseala pe care o cunoaşte de când se ştie: „Numai când munceşti pentru pâine nu te laşi (...) Aş vrea să fiu nevoită să-mi câştig pâinea împletind la ciorap“.

În cercul de tineri de la Torino care o tot invită la petreceri, Clelia e un observator detaşat. Fete şi băieţi care stau de vorbă, unii dintre ei artişti, tineri care beau mult, se urcă în maşini pentru a ieşi din oraş, oriunde, la o terasă sau la un han, totul e un spectacol interesant pentru Clelia. Unul dintre băieţi, Febo, o şi provoacă: „Şi dumneavoastră (...), aţi ieşit din mediul dumneavoastră, v-aţi pus ciorapi de mătase şi vă distraţi cu noi, oameni serioşi şi instruiţi, pe spinarea noastră vă distraţi. Cine v-a chemat?“. Clelia nu rămâne indiferentă şi încearcă să se liniştească spunându-şi: „E un destin şi acesta, ca oricare altul (...) şi mi l-am făcut singură“.

Nu avem aici o discuţie cu iz socialist, ci una de tip existenţialist. Aceste personaje simt că ar putea găsi ceva solid în muncă, nu doar ca mod de a-ţi ocupa timpul, dar şi pentru a te face util şi pentru a te putea lega de semeni, ca alegere liberă şi acţiune concretă. Singură Clelia o face efectiv, neavând – de altfel - banii pe care îi au ceilalţi fără să facă nimic. Însă şi ea este o individualistă: „Nu poţi iubi pe altcineva mai mult decât pe tine însuţi. Cine nu se salvează singur nu–l salvează nimeni“.

Niciuna dintre aceste femei nu îşi doreşte copii: Rosetta pentru că o apucă furia numai când se gândeşte că se vor schimba, vor deveni oameni mari, Momina pentru că i-ar îngrădi dreptul de a spune şi a face exact ce vrea, iar Clelia crede că copiii nu schimbă nimic. O replică mult mai interesantă e aceea că cine face copii iubeşte viaţa, ceea ce poate fi un argument în a vedea un alter ego al autorului multiplicat în aceste trei eroine: Rosetta, Momina şi Clelia. Ca şi la Pavese, există la ele o inapetenţă pentru viaţă. Iar singurătatea lor e şi dorită, şi detestată. Ca şi pentru Pavese, după cum o scrie în jurnalul său, Meseria de a trăi: „Singura regulă a eroismului: să fii singur, singur, singur. Când vei petrece o zi fără să presupui sau să implici în niciun gest sau gând al tău prezenţa altuia, atunci te vei putea numi erou“. Respectiv, contrariul: „Toată problema vieţii este aceasta: cum să înfrângi propria singurătate, cum să comunici cu ceilalţi“.

Romanul a fost ecranizat în 1955 de către Michelangelo Antonioni, cu titlul Le amiche. Găsim de fapt în Femei singure acea atmosferă tipică filmelor din anii ‘50 și ‘60 regizate de Antonioni, în special cele în care joacă Marcello Mastroianni. Acea lume burgheză blazată, care se întâlneşte să petreacă toată noaptea, anes­teziindu-se cu alcool şi sex. Femei frumoase, artişti, oameni cu bani, cultivaţi, care se plictisesc şi se izolează de societate în case somptuoase. Există în romanul Femei singure o atmosferă de sfârşit de lume, iar războiul care tocmai s-a încheiat (acţiunea se petrece în 1949) e cu siguranţă o explicaţie pentru alienarea şi blazarea personajelor. Dar şi pentru alienarea lui Pavese însuşi care, deşi se află în fine la apogeul carierei sale literare, iar în 1950 va primi Premiul Strega, este mai nefericit ca oricând. Jurnalul său, Meseria de a trăi, atestă ultimele cuvinte ale scriitorului: „E nevoie de smerenie, nu de orgoliu. Niciun cuvânt. Un gest. Nu voi mai scrie“.

Tentativa de sinucidere a Rosettei din debutul romanului se va repeta, în final, cu succes. Moartea Rosettei, într-o cameră de motel, este anunţul sinuciderii lui Pavese însuşi. El proiectează în această tânără toate slăbiciunile sale, toate deziluziile, natura sa cumva sălbatică, situată între tipul intelectual şi cel foarte simplu, modest, singuratic, care se simte bine doar pe dealurile din afara oraşului Torino, balansând mereu între aceste două tipuri, negăsindu-şi locul. Femei singure este un roman de atmosferă, aceea din Italia, învinsă şi pauperizată, de după Al Doilea Război Mondial, al unei burghezii decadente, fără însă ca autorul să găsească o contrapondere în altă clasă socială sau în existenţialism. Pentru Pavese, viaţa e un eșec iremediabil.