Pe aceeași temă
Regia şi scenografia: Dragoş Galgoţiu.
*** Îngropaţi-mă pe după plintă, Teatrul Bulandra, dramatizare de Yuri Kordonsky, după romanul omonim de Pavel Sanaev. Traducerea: Maşa Dinescu. Distribuţia: Marian Râlea, Mariana Mihuţ, Claudiu Stănescu, Andreea Bibiri, Marius Florea Vizante, Valentin Popescu, Profira Serafim. Scenografia: Nina Brumuşilă. Muzica: George Marcu.
Regia: Yuri Kordonsky
** Casa, de Evgheni Grişkoveţ şi Anna Matison, Teatrul Dramatic Braşov. Traducerea: Bogdan Budeş. Distribuţia: Adrian Titieni, Gabriela Butuc, Letiţia Vlădescu, Virginia Itta Marcu, Dan Săndulescu, Mihai Bica, Gabriel Costea, Marius Cisar, Iulia Popescu, Relu Sireteanu. Scenografia: Cosmin Ardeleanu.
Regia: Cristian Juncu
Viaţa e vis
Temele înalte pe care le cultivă regizorul Dragoş Galgoţiu n-ar trebui să fie doar mofturi filozofarde sau obsesii personale. Fiindcă, iată, recentul spectacol cu Viaţa e vis, după faimoasa dramă spaniolă a lui Calderón de la Barca La vida es sueño, şi-ar fi putut găsi menirea în contextul cultural maculat pe care-l trăim. Cum se ştie, până să devină subiectul predilect al romanticilor, „visul“ lui Calderón a alimentat barocul, adâncit în meditaţie şi singurătate, pe care Spania deznădăjduită şi decăzută l-a inventat după o glorioasă epocă de ascensiune. E aici un efect de compensare prin evadarea în umbre, în liniştea morţii, pe care doar luxurianţa formelor baroce o putea întreţine, drapând cu strălucirea ei rece sentimentul tragic al vieţii. Dacă ne gândim bine, regizorul spectacolului de la Odeon s-ar fi putut lăsa provocat şi el de asemănarea cu un prezent lipsit de idealuri în care exaltarea sentimentului zădărniciei din Apocalipsă pare a fi o bună consolare. Temele baroce, îngândurarea lor predilectă au servit epocilor lipsite de altitudine filozofică şi sens, aşa încât potriveala era la-ndemână. Mi-ar fi plăcut, în consecinţă, ca din spectacolul pe care l-am văzut să fi rămas cu ideea acestei retrageri din realitate, a gândului la schimbare, de pildă, şi nu doar cu impresia unui exerciţiu estetic în sine. Atunci ar fi avut un rost povestea complicată a prinţului Segismundo, închis în turn de regele Basilio fiindcă astrologii au prezis că va fi un principe crud şi monarhul cel mai nelegiuit. Narcotizat de probă, tânărul prinţ e supus unui test care nu are alt efect decât o şi mai mare incertitudine în privinţa graniţelor dintre realitate şi vis, de unde şi celebrele replici cu valoare de aforism: „Ce e viaţa? O iluzie,/o umbră, o ficţiune/şi binele cel mai mare e o nimica toată/căci viaţa e vis/şi visurile toate vis sunt“. Mă tem însă că regizorul a fost sedus mai degrabă de teatralitatea temei, de simbolistica barocului ahtiat după mască, evanescenţa formelor, dominaţia lexicului pe care poetul Góngora, contemporan cu Calderón, l-a cultivat până la... gongorism. Ideea de a aduce într-un plan paralel trei personaje din zilele noastre (Visătorii) putea fi productivă, ulterior am constatat că cei trei minunaţi actori, Marius Stănescu, Nicoleta Lefter, Gabriel Pintilei, nu aveau nici rol de raisonneuri, nu întruchipau nici simboluri, ar fi putut încarna, spre pildă, tipologia generică din autoscramentale, pe care acelaşi Calderón le-a scris potenţând mistica textului. Ei rostesc pur şi simplu replici ale personajelor din piesa de bază în interludii aleatorii şi superflue, iar alteori dorm şi visează pur şi simplu pleonastic. Dacă a venit la spectacol cu lecţia învăţată, cu piesa citită şi ceva bibliografie pe deasupra, spectatorul ar putea face unele conexiuni cu intenţiile regizorului. Rămân de admirat imaginile cu adevărat frumoase datorate mai ales costumelor de colecţie ale Doinei Levintza, superba evoluţie coregrafică a Ioanei Marghidan şi, închizând ochii pentru a nu-l mai vedea pe chinuitul Istvan Teglaş (Segismundo I), atmosfera, efluviile muzicale ce invadează scena. Dacă nu ştie prea multe despre subiect, însă, spectatorul nostru se poate şi enerva. Oricum, nu e cazul să-şi facă complexe pentru faptul de a fi asistat la o operă de artă ale cărei sensuri îi scapă. În caietul-program, printre notele regizorului Dragoş Galgoţiu, citim: „Experienţa estetică se aseamănă cu sticlele afumate prin care privim eclipsa de soare, o lentilă care aparent deformează privirea, prin care încercăm să vedem în pieritor nepieritorul, e un amestec impur de vise intime cu marile vise ale omenirii“. Foarte frumos, dacă această experienţă nu cade în narcisism obturând calea spre înţelegere a unui artist atât de special cum e Dragoş Galgoţiu, strivit de bibliotecile pe care nu de mult ni le-a arătat
în spectacolul Ghilgameş.
Eterna şi zdrobitoarea Mamă Rusie
Probabil că acum, ca şi altă dată, în Rusia se scriu multe romane asemănătoare acestui bestseller, Îngropaţi-mă pe după plintă de Pavel Sanaev, pe care ni l-a livrat în spectacolul său Yuri Kordonsky. La fel de sentimentale, de adevărate în trăirea personajelor, de veridice în privinţa întâmplărilor povestite. În plus, acesta încarnează, în persoana bunicii, un simbol a ceea ce cu simpatie, dar şi cu oarecare temere la adresa atotputerniciei irezistibile numim Mama Rusia. Plină de contraste, de la măreţie eroică la decădere fizică şi morală, amestecând iubirea ocrotitoare cu ura, grija şi generozitatea cu egoismul, femeia rusă e văzută mai mereu ca pat germinativ al unei naţiuni care a mizat pe principiul matern. Cum în romanul-piesă e vorba de relaţia cu un nepoţel la fel de straniu şi contradictoriu în ataşamentul pentru bunica teroristă, emoţiile sunt şi mai mari şi se revarsă asupra mai multor generaţii. Dacă mai luăm în calcul şi faptul că autorul îi încarcă biografia cu episoade politizate (bunica ar fi suportat presiunile sistemului trecând printr-un spital de psihiatrie), avem în mic matricea unui tip uman cu desăvârşire specific. Puterea de a proiecta în şi dinspre individ o realitate de context determinant şi definitoriu am mai întâlnit-o şi cu alte prilejuri şi mă gândesc acum la celebrul spectacol Fraţi şi surori realizat de Lev Dodin după romanul lui Fiodor Abramov, care avea drept nucleu tot o familie a cărei saga era urmărită tot prin prisma simbolului matern. Curios însă e că, pe măsură ce istoria se îndepărtează de epocile ei eroice sau de martiriul tragic care i-a urmat, spectatorii sunt dispuşi mai degrabă să elimine contextul şi să păstreze doar drama general-umană. Îngropaţi-mă pe după plintă se concentrează deci pe dominaţia relaţiilor cu fiica, cu soţul şi nepotul, într-o disperată frică de singurătate, a acestui Anteu feminin. Zvonuri „locale“ răzbat doar arareori în spectacol (memorabil rămâne totuşi episodul casetofonului, care, scos pe fereastră, captează din neant marşurile sovietice) şi am putea spune că Mama Rusia aceasta tinde să-şi globalizeze trăirile. (Chiar dacă Kordonsky, ameninţat de înstrăinarea americană, pare a retrăi odată cu puştiul din roman nostalgia „zăpezilor de altădată“, care cad din belşug în final). Greutatea spectacolului stă, evident, pe umerii unei mari actriţe cum e Mariana Mihuţ, pentru care s-a montat, cu siguranţă, piesa. E încă un prilej de a-şi manifesta infinita bogăţie lăuntrică, rafinatul meşteşug dobândit în decenii de viaţă pe scenă. Rolul acesta e încă un dar făcut publicului şi partenerilor ei, care o însoţesc cu bucurie şi dăruire. Dintre ei, Marian Râlea, excelent în rolul copilului-adult, marchează aici o importantă creaţie.
Umanismul de tip nou
Printre vocile teatrului contemporan rus, Evgheni Grişkoveţ, actor, regizor, dramaturg, se distinge prin curajul de a fi sentimental şi romantic în postmodernitatea cinică şi agresivă, de care se delimitează astfel. Popularitatea pe care şi-a câştigat-o în mai toată Europa vine tocmai din această tandreţe opusă abordărilor reci şi tăioase ale colegilor de generaţie. Grişkoveţ este şi autorul unor declaraţii seducătoare: „Eu am să mă joc pur şi simplu pe mine însumi... Am să vă vorbesc despre mine ca despre minunea minunilor. Voi spune lucruri noi în dramaturgie la persoana întâi. Îmi voi permite luxul să fiu nu doar ironic... dar şi sentimental. Ca Laurence Sterne.“ Un erou liric, aşadar, iar trimiterile la Viaţa şi opiniile lui Tristram Shandy, opera omonimă a autorului mai sus citat, ca şi la Woody Allen, pe care le face în comentariile sale Marina Davîdova, reputatul critic moscovit,
nu-i diminuază originalitatea. Fiindcă tipul lui de sinceritate are o preţioasă genealogie: cultura şi mentalitatea slavă. Cum îşi valorifică această viziune umanistă ţine de exerciţiul propriu: persoana întâi, digresiunea, poezia lucrurilor obişnuite. „Limita dintre el şi alter egoul său scenic e practic insesizabilă“ (M. Davîdova). În monodrama cOncomitEEnt, Grişkoveţ rezumă şi sensul acestor confesiuni: „Uitaţi-vă câte chestii sunt vârâte-n mine – vasele de sânge, inima, creierul. Dar unde sunt eu ca atare? Sunt marinar, pacient, elev, dar cum pot fi puse toate astea la un loc? Cum să atingi deplinătatea existenţei, să opreşti acea clipă când viaţa devine Viaţă, să te simţi contopit cu ea?“.
Confesându-se amical, Grişkoveţ tinde să semene cu noi. Şi, deşi viaţa lui e unică el, scriitorul, regizorul, actorul au talentul de a ne face părtaşi la această unicitate. În Casa, scrisă în 2008 împreună cu Anna Matison, piesă montată acum la Teatrul Sică Alexandrescu din Braşov, în regia aplicată a lui Cristi Juncu, sentimentalismul lui Grişkoveţ capătă accente romantice. Doctorul Igor, un profesionist la zenitul carierei şi al vieţii (45 de ani), şi-ar dori o casă. Nimic mai uman şi mai obişnuit şi de aceea dificultăţile în a-şi atinge visul umplu de melancolie viaţa sa. Deşi până una-alta acest scop mărturisit determină reconfigurarea relaţiilor sale în familie şi în societate (unii îl încurajează, alţii îl dezaprobă şi nimeni nu-l ajută concret), Igor face din acest vis al lui un vector existenţial. Sigur, sensul poate fi extins, iar „casa“ poate să devină simbolul unei aspiraţii mult mai generoase. Autorul ne trage însă de mânecă pentru a ne atrage atenţia că nu e nici bine şi nici frumos să fugim, să evadăm spre cine ştie ce fantasmagorii filozofice. Pe această linie de înţelegere, Cosmin Ardeleanu compune o scenografie cu elemente aproape naturaliste – fierul de călcat, bicicleta ergonomică, grătarul din care iese fum etc. Chiar şi pianul pe care se răzbună Uliana, adolescenta rebelă, nu e mai mult decât un pian. Atent la adevărul de viaţă, regizorul îşi permite doar un singur moment de poezie suprarealistă în final, când casa e inaugurată doar într-un vis frumos şi senin al blajinului doctor. Adrian Titieni are naturaleţea necesară personajului Igor. Joacă simplu şi ataşant, alături de colegii de distribuţie, care fac comunicarea autentică.
