Bucurestiul Cultural, nr. 11/2006

MICAELA GHITESCU

 

Statutul traducatorului de literatura in Romania

 

 

 

 Imi face placere sa încep acest articol cu un surprinzator citat din maestrul paradoxului care a fost marele scriitor argentinian Jorge Luis Borges. El spune undeva ca traducerea reprezinta adevarata finalizare a scrierii si desavarseste creatia. Iata textual cuvintele sale:  "Meseria de traducator este poate mai subtila, mai civilizata decat cea de scriitor: e evident ca traducatorul vine dupa scriitor. Traducerea este o etapa mai avansata"*. S-o luam drept pirueta unui creator care nu a uitat, desigur, ca în tinerete realizase prima versiune spaniola dupa Palmierii salbatici de Faulkner. Dar ideea ne si flateaza. Pentru ca, daca e adevarat ca traducatorul se apleaca asupra unui text dupa scriitor, el, pe langa faptul ca îl "marcheaza" (cum se spune în fotbal si cum a spus recent si Gabriel Liiceanu) pas cu pas, centimetru cu centimetru, îsi asuma si riscul dramatic de a ramane mereu si pentru totdeauna "în banca lui", adica în spatele, în umbra scriitorului. Atata timp cat acest risc, asumat cu "lacrimi, sudoare si sange", este recunoscut (de catre cineva ca Borges, de exemplu), lucrurile stau bine pentru cei care au îmbratisat aceasta profesie si cu bucurie.

 

 In Romania, fara a se ajunge chiar pana la onoranta definitie a lui Borges, putem spune ca, spre deosebire de multe alte tari, traducatorul are, sub aspectul recunoasterii strict formale a rolului sau, o situatie acceptabila: daca îndeplineste anumite criterii (3 traduceri publicate din autori reprezentativi, 3 recomandari din partea unor membri notorii ai  Uniunii Scriitorilor, eventuale recenzii - spun "eventuale" pentru ca recenziile, în publicatiile culturale, sunt mult mai rare, as putea spune chiar exceptionale, fata de multitudinea traducerilor, bune sau proaste, care apar), daca îndeplineste deci aceste criterii, traducatorul poate sa acceada la statutul de scriitor, ceea ce situeaza activitatea sa în randul profesiilor de elita si promoveaza literatura tradusa ca activitate creatoare. Aceasta situatie oarecum privilegiata poate - si trebuie - sa contribuie la ridicarea calitatii traducerilor literare. In acest sens, nu pot sa nu subliniez suficient importanta profesionalizarii, dar acesta este un subiect care depaseste cadrul prezentului articol.

 

Daca dreptul moral al traducatorului asupra traducerii pe care o prezinta spre publicare este, în mare, luat în seama de catre editor, în sensul ca se respecta integritatea textului tradus - ceea ce nu se întampla înainte de 1989, si pe acest subiect as putea da numeroase exemple din propria mea experienta - , nu acelasi lucru se poate spune si despre drepturile materiale ale traducatorului. Fara a intra într-o polemica ce nu ar mai lua sfarsit, as pune o singura întrebare reprezentantilor editurilor care, eventual, si-ar arunca ochii asupra acestui text: puteti afirma, cu mana pe inima, ca tariful de 2 euro/pagina standard este just? Cu atat mai mult cu cat, în urma predarii traducerilor, în majoritatea cazurilor, în format digital, editurile sunt nu numai scutite de o serie de operatii (culegere, corecturi etc.), dar si pagina standard, prin numararea de catre calculator numai a semnelor (nu si a spatiilor), este mult mai stufoasa decat o pagina calculata dupa sistemul anterior. Intrebarea mea este, bineînteles, retorica.

 

Alt aspect pe care as vrea sa-l abordez se adreseaza într-o mai mica masura editurilor, ci mai ales presei culturale care publica recenzii, cronici si informatii despre literatura tradusa.

 

 Daca omiterea numelui traducatorului, pe o carte publicata, reprezinta cazuri rare (dar care merita sa fie semnalate, iar Sectia de Traduceri a  Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti asteapta asemenea sesizari), se întampla înca destul de des ca numele traducatorului sa nu figureze la loc vizibil, pe pagina de titlu cel putin (indicarea lui pe coperta, demers obligatoriu în Franta, de exemplu, nu intra în cutumele editurilor noastre...), ci sa fie relegat pe pagina din stanga, în cadrul fisei tehnice, la rand cu toti ceilalti, foarte onorabili de altfel, care au contribuit la productia cartii, dar care, fara munca traducatorului, nu si-ar fi gasit "obiectul muncii". Absolut scandalos mi se pare însa ca numele traducatorului sa fie trecut sub tacere, atat în informatiile de presa, cat si în cronici si recenzii. Nu este suficient ca sunt atat de rare cazurile cand se discuta calitatea unei traduceri (în afara de o expresie passe-partout "traducere excelenta"), cand ceea ce ar fi cu adevarat interesant pentru noi ar fi sa se faca si o evaluare a traducerii, justificata si conform unor criterii riguroase. Dar sunt atat de frecvente situatiile cand în asemenea articole munca traducatorului este pur si simplu ignorata, ceea ce, iertata fie-mi "prezumptia de vinovatie", frizeaza pe undeva si impostura, lasand sa se înteleaga ca recenzentul îsi aroga meritul de a fi citit cartea în original! Cand, în introducerea unei cronici recent aparute în Romania literara, se spune textual: "Nu mi-am putut explica niciodata de ce scriitori rusi, tradusi în romaneste, suna atat de bine (...)", ideea continuand pe înca 12 randuri, suntem tentati sa-l ajutam pe autorul articolului respectiv scotandu-l din perplexitate: daca scriitorii rusi - lucru perfect valabil si pentru scriitori ai altor literaturi - suna bine în romaneste, aceasta nu se datoreaza vreunei interventii supranaturale care "sa nu se poata explica", ci, mult mai terestru, muncii efectuate cu abnegatie, truda si talent de catre traducator. A-i omite numele este cel putin o nedreptate.

 

Noi nu ne putem face singuri propaganda. Dar ii rugam pe editori si pe autorii de recenzii sa nu puna în umbra rolul primordial al profesiei noastre în lantul de productie al cartii. Sa-si aminteasca de Borges...

 

 

 

 

 

PAUL CERNAT

 

Stilistica prozei în preajma revolutiei

 

 

 

 De curand, universitarului si prozatorului Mihai Zamfir i-au aparut doua carti: o reeditare ( Cealalta fata a prozei, în colectia de critica si istorie literara a editurii Cartea Romaneasca) si un nou roman (Se innopteaza. Se lasa ceata în Colectia Fiction Ltd. a editurii Polirom). Despre "cealaltã fatã" a autorului - aceea de prozator sentimental cu substrat livresc - voi scrie, poate, cu alta ocazie. Mai importanta mi se pare deocamdata retiparirea volumului din 1988, un adevarat pariu cu timpul. Dincolo de placerea "în sine" a lecturii eseurilor componente, putem vedea acum în ce masura propunerile critice, interpretarile si predictiile avansate atunci raman valabile si în climatul radical schimbat de dupa 1989.

 

In  Cealalta fata a prozei (a prozei romanesti moderne), stilisticianul estet, riguros si subtil, deschis catre varii domenii (volumele sale, de la Din secolul romantic la Formele liricii portugheze si de la Imaginea ascunsa. Structura narativa in romanul proustian la Poemul romanesc in proza stau marturie) pledeaza, de fapt, pentru demnitatea esteticului în fata vitregiilor istoriei recente. Esteticul ca expresie a individualitatii ireductibile la orice forma de masificare...

 

 Cartea este de fapt o culegere de eseuri, 12 la numar, propunand tot atatea "cifruri" din perspectiva  "stilisticii diacronice" (metoda brevetata de Mihai Zamfir) si "tot atatea tentative de recuperare" a unor dimensiuni "ramase pe nedrept în umbra". Diversitatea lor e deconcertanta: nuvelistica tanarului Rebreanu, stilistica "noului roman" european, proza lui Mateiu Caragiale, Constantin Stere si Topirceanu, romanele "generatiei tinere" din anii 30, memorialistica lui E. Lovinescu, jurnalul intim autohton, nuvelele lui Vasile Voiculescu, moralismul lui Marin Preda sunt citite din unghiul unei "stilistici de profunzime" vizand identificarea matricei generative a operei si, implicit, a personalitatii autorilor: "In aproape toate studiile înfatisate aici, varietatea deconcertanta a operei se reduce la o figura simpla, care explica totul asemeni unei formule generative. Cifrul poate fi de natura continutului (o contradictie fertila aflata la baza textului), de natura unei figuri stilistice tutelare, de natura pur gramaticala etc.". Metoda fusese aplicata cu succes în excelentul studiu despre Proust (1976) al acestui autor mai apropiat de Michael Rifaterre decat de Tudor Vianu. Simplificand pana la... cifru, descoperirile sale ar fi urmatoarele: afinitatea profunda a lui Rebreanu cu modelul traditional al "novellei" renascentiste, transferat în nuvelele sale majore si în cele mai bune romane; acronia si muzicalitatea ca figuri tutelare ale marilor romane europene de la 1920; contradictia poematic-romanesc - "criptograma" a Crailor de Curtea-Veche; definirea romanescului modern prin contrast cu falsul roman-fluviu (memorialistic, ideologic si documentar) al lui Constantin Stere; "educatia europeana", atitudinea umanist-estetica si conceptia privind functia civilizatoare a artei în proza de razboi a lui G. Topirceanu; "semiabsenta" ca structura a romanului Jocurile Daniei (unde iubita "inspiratoare" se afla la celalalt capat al firului telefonic...) si programarea biograficului de catre literar; "deprovincializarea" spirituala a lui E. Lovinescu din Memorii... înteleasa ca asimilare a traditiei locale în tiparul europenitatii si ca sinteza organica între stilul cosmopolit si cel autohton; dominanta tipologica a "jurnalului de existenta" (imortalizare a detaliilor unei vieti întregi) asupra "jurnalului de criza" (exorcizare a unei perioade-limita din viata autorului) în cultura romana; proza lui M. Blecher ca model tutelar al romanelor "tinere" din anii 30; resentimentul anticomunist ca generator al excelentei nuvelelor lui Vasile Voiculescu (nuvele definibile prin evacuarea programatica a modernitatii si prin refugierea - moderna a rebours - în paradisul arhaic); proliferarea simptomatica a monologului interior în romanul romanesc postbelic; în fine, "nucleul etic" al constiintei lui Marin Preda manifestat în sentimentul de vinovatie al "colaborationistului" din anii 50 fata de tacerea mustratoare a Hortensiei Papadat-Bengescu.

 

 Fiecare eseu este construit ca un apolog în jurul unei catorva idei dramatizate, îsi propune sa dizloce clisee de receptare si sa livreze discret dar persuasiv o "învatatura" estetica si morala, uneori cu substrat politic (pledoaria pentru educatia europeana si pentru rolul formativ al umanismului estetic, pentru deprovincializare prin asumarea identitatii autohtone, pentru individualism, în fine, refuzul etic si estetic al colectivismului si al dogmatismului comunist). Poeticianul si istoricul literar procedeaza nu doar ca un profesionist al analizei stilistico-tipologice, ci si ca un artist: imaginativ, creativ, surprinzator si riscant, atent la  "bogatia inepuizabila" a operei si la profunzimile umanului, într-o proza critica eleganta, polisata si clara. Evitand ambitia vanitoasa a recanonizarilor, el îsi propune sa apere si sa ilustreze libertatea responsabila a lecturii.

 

 Exista denivelari vizibile între eseuri. Cel despre  Craii de Curtea-Veche ajunge la concluzii de-a dreptul banale. Majoritatea sunt însa subtile si incitante, iar cateva sunt de referinta. Sa le luam pe rand.

 

 Scris dupa un faimos numar al revistei  Caiete critice avand ca tema un domeniu putin placut oficialitatii: literatura confesiunilor, studiul despre tipologia jurnalului intim romanesc incita în continuare la discutii. Desigur, azi, cand "dosarul" critic autohton al diarismului numara si alte contributii semnificative (de la cele ale lui Mircea Mihaies pana la trilogia lui E. Simion), iar jurnalele intime au explodat pe piata de carte, putem evalua cu alti ochi teoriile lui Mihai Zamfir. In 1988 aveam putine "jurnale de existenta" edite (Maiorescu, exilatul Eliade, Radu Petrescu; în mod curios, Mihai Zamfir uita de jurnalul Iuliei Hasdeu, început la 5 ani si tinut pana aproape de moarte). Toate - adevarate exceptii într-o cultura cu suflu scurt, putin favorabila dezvoltarii speciei. Dupa 1990 au iesit însa la iveala si alte asemenea scrieri (potrivit autorului, un nou "val" diaristic urma sa irumpa în jurul anului 2000...). Printre noile "jurnale de existenta" aparute în postcomunism se numara cel lui Jeni Acterian (nepublicat înca integral!) si al fratelui ei Arsavir, jurnalele lui Pericle Martinescu si Mircea Cartarescu, chiar si cel al Monicai Lovinescu (care si-a distrus, dupa propria-i marturisire, paginile mai vechi). Lasam la o parte faptul ca, uneori, "criza" generatoare de jurnal se poate întinde pana la sfarsitul existentei autorului...

 

 Un alt text "productiv" si azi este  Maestrul din umbra. Proza lui M. Blecher si proza anilor 30. Mihai Zamfir are dreptate sa vada în Intamplari în irealitatea imediata tiparul înalt-reprezentativ de roman al generatiei tinere din acei ani ("naratiune existentiala", "confesiune" si "marturisire esentiala", cu toposurile aferente: indeterminarea identitatii, boala ciudata, sexualitatea aberanta, lumea obiectelor, obsesia thanatica, amoralitatea, tineretea). Orice s-ar spune, tentativele recente ale unor eseisti de a ridica, de dragul propriilor marote, proza lui C. Fîntîneru sau H. Bonciu la înaltimea prozei lui Blecher raman fortate, în ciuda subtilitatii cuceritoare.

 

 Pe linia unui imanentism stilistic deloc strain de utopiile structuralismului, Mihai Zamfir discuta însa volumele tinerilor din anii 30 ca parti ale unui mare text comun, imune la determinari contextuale (sociale, politice, biografice etc.) Un mod, înca unul, de a spune - la finele sumbrilor ani 80 - ca Literatura nu se afla sub vremi, ci deasupra lor, ca o Arca a lui Noe plutind peste potopul istoriei... Nu cred însa ca putem analiza  în sine cartile interbelice ale generatiei lui Blecher, Eliade, Holban, Sebastian, Bonciu, Fîntîneru, fara apel la context. De altfel, autorul însusi tradeaza atemporalitatea formalizanta a stilisticii, deschizand-o spre dramele istoriei în relatie cu existentul. Aproape fiecare text din volum contine sugestii "esopice". Expansiunea totalitara a monologului interior din romanele unor prozatori radical diferiti, ca Eugen Barbu, Augustin Buzura si Paul Georgescu, e la noi o inovatie postbelica, atrage atentia Mihai Zamfir. Ea indica interiorizarea retractila/camuflarea individului în fata tavalugului politic masificant...

 

 Autoportret în oglinda textelor analizate, cartea contine si o atitudine apasat subversiva, fortand limitele permise de cenzura. S-a facut oarecare valva în legatura cu eseul despre etica lui Marin Preda. Astazi însa, textul - de o finete psihologica reala - apare mai curand ca un document de epoca, putin relevant pentru discutarea prozei autorului în cauza. Un studiu entuziasmant este, în schimb, cel despre ciclul  In preajma revolutiei al lui Constantin Stere. Cine vrea sa gaseasca o definire consistenta - chiar daca nu inatacabila - a romanescului modern o va afla aici. Mihai Zamfir demonteaza briant caracterul non-romanesc al acestei scrieri memorialistico-jurnalistice, indubitabil interesante. Nu definirea - pretioasa si gongorica - a romanului ca gen merita însa citata, ci observatiile preliminare acestei definiri. Un credo estetic anticomunist: "In conflictul perpetuu dintre individual si social, romanul se ataseaza decis individului, dandu-i acestuia dreptate contra a orice si oricui, reclamand justitie pentru persoana izolata, revoltata contra normei comune. Discursul din In preajma revolutiei este însa un discurs supraindividual, o transcriere de legi sociale si o administrare de lectii eroului. (…) Oricat ar parea de curios pentru aceasta memorialistica trucata, Stere nu ia partea eroului (cu care de fapt naratorul se identifica), ci îl sacrifica pe acesta interesului social. In romanul autentic, autorul pare a se suprapune, fascinat, suprarealitatii pe care el însusi a creat-o; In preajma revolutiei ofera exemplul ideologului memorialist caruia realitatea concreta ar trebui sa i se supuna. Cele mai neprevazute accidente se vor încadra pana la urma în logica discursului sau rationalizator. Nicicand esenta falsificatoare a gandirii socialiste n-a fost mai puternic ilustrata, desi de o maniera involuntara". Culmea ironiei, acest text - scris în preajma unei alte... "revolutii" - se refera la romanul unui "socialist" mai putin frecventabil în epoca.

 

Bref - un pariu castigat. Ar trebui oare sa regretam pierderea treptata a apetitului autorului pentru teoria prozei în favoarea practicii ei?

 

 

 

 Mihai Zamfir,  Cealalta fata a prozei, Editura Cartea Romaneasca, 2006

 

 

 

 

 

DIANA BUBENEK TURCONI

 

Biserica de la Roma: framantari interne, imperative externe

 

 

 

O sinteza pertinenta a marilor probleme interne si externe care framanta si cu care se confrunta Biserica de la Roma implica în mod absolut necesar analiza atenta a temelor abordate si a dezbaterilor din cadrul diverselor reuniuni ale forurilor conducatoare ale Bisericii Catolice.

 

 Unul dintre aceste momente semnificative - desigur cel mai important din ultimii ani -, a fost Concistoriul extraordinar cu tema  Perspectivele Bisericii pentru cel de al treilea mileniu, în lumina documentului Novo millenio ineunte.

 

 Concistoriul mentionat (al VI-lea convocat de defunctul Papa Ioan Paul al II-lea) s-a desfasurat la Vatican în perioada 21-23 mai 2001 si reprezinta o chintesenta a problematicii mai sus precizate. Este relevant faptul ca, din 183 de membri cati numara în prezent Colegiul Sacru, la Concistoriul din mai 2001 au fost prezenti 155 de membri, absenti fiind doar cardinalii suferinzi. In cele patru sesiuni plenare si în cele zece  circuli minores (grupuri de studiu) au luat cuvantul, discutand pe marginea temelor "fierbinti", 75 de cardinali, iar altii 40 s-au înscris la cuvant, dar nu a fost timp suficient pentru ca toti cei doritori sa îsi exprime punctul de vedere.

 

 Dezbaterile si concluziile Concistoriului au reflectat întreaga arie de probleme care framanta în prezent Biserica de la Roma. Notam,  ca pe o exceptie semnificativa, faptul ca, desi nu intra în programul de discutii, Concistoriul a abordat (în cadrul grupului de lucru german, care îi cuprindea si pe cardinalii Walter Kasper, Lehmann si Ratzinger) argumentul alegerii noului Pontif, punand în discutie norma în vigoare din 1996 - alegerea Papei prin simpla majoritate absoluta a voturilor (renuntand deci la traditionalele doua treimi). Din acest motiv, Concistoriul amintit a fost definit de unii analisti ai Bisericii drept un "preconclav".

 

Din lucrarile Concistoriului mentionat, din interviurile si analizele publicate de marile cotidiene catolice si de revistele de specialitate, precum si din discutiile purtate cu reprezentanti ai Sfantului Scaun, desprindem o suma de aspecte semnificative pentru prezentul si perspectivele Bisericii de la Roma.

 

 

 

Criza Bisericii Occidentale

 

 

 

 Cardinalul Gotfried Danneels, arhiepiscop de Mechelen-Bruxelles, a descris Occidentul ca pe  "o padure de rituri si mesaje religioase, în care s-a pierdut perceptia insasi a realitatii sacramentale a Bisericii" (cuvantarea caracterizata drept cea mai lucida expunere din cele sustinute în cadrul Concistoriului). Asistam, conform cardinalului Danneels, la o criza a crestinatatii de veche evanghelizare. Desprinderea crestinilor de misterele sacramentale (motivata si de carenta de preoti) se conjuga cu preferinta acordata Cuvantului si diaconiei, astfel încat liturghia risca sa se transforme într-o "logoree a verbului" sau devine o "încarcare de baterii" în vederea activitatii cotidiene. In acelasi timp, Biserica nu se confrunta cu pierderea sensului simbolic sau a gustului pentru rituri - dimpotriva, epoca postmoderna abunda în a inventa cu o frenezie de sorginte pur comerciala rituri profane, care corup perceptia adevaratei naturi a Bisericii, natura catolica a predicatiei (ce nu poate fi o retorica de marketing), precum si a diaconiei în serviciul "fratilor crestini".

 

 Cardinalul Lustinger a atras atentia asupra gravitatii situatiei, afirmand ca  "înconjurati fiind de cultura neo-pagana, Biserica se regaseste astazi la începutul erei crestine".

 

 "Biserica nu este o monarhie, dar nu este nici o democratie" : afirmatie-cheie lansata de cardinalul Norberto R. Carrera, arhiepiscopul de Mexic (cea mai numeroasa comunitate catolica din lume - peste 9.000 credinciosi). Problematica delicata a primatului în cadrul Bisericii Catolice va fi analizata în continuare.

 

Biserica se confrunta cu realitati ale lumii contemporane, precum: secularizarea, globalizarea, justitia sociala, dezvoltarea stiintelor biologice, cu toate implicatiile etice cunoscute (bioetica); acestea implica gasirea mijloacelor practice pentru ca Biserica sa îi poata sprijini în mod concret pe credinciosi.

 

 Globalizarea - fenomen obiectiv si ireversibil - a fost îndelung analizata în cadrul diferitelor foruri si reuniuni ale Bisericii Catolice, inclusiv în cadrul Concistoriului: granitele se sterg, mijloacele de comunicare favorizeaza contactele interumane, cu implicatii multiple în campul economic, politic, social, religios.  "Fenomenul nu poate fi definit în termeni de pozitiv sau negativ. Acesta exista, pur si simplu, si trebuie sa îi facem fata." (cardinalul N.R. Carrera). Negative si periculoase pot fi însa consecintele fenomenului respectiv: din punct de vedere politico-economic, tarile mai sarace risca sa fie supuse exploatarii marilor puteri economice; din punct de vedere religios, apare posibilitatea unei vatamatoare relativizari a figurii Mantuitorului.

 

 

 

Ecumenismul

 

 

 

 Biserica de la Roma considera  "încurajatori" pasii înainte facuti în privinta dialogului cu Biserica Ortodoxa (din aceasta perspectiva, Romania apare ca un pionier si promotor al deschiderii) si cu Biserica Protestanta. Pe alte continente însa (în America Latina, de exemplu), catolicismul se confrunta sever cu fenomenul proliferarii sectelor religioase, care nu se arata deloc preocupate de necesitatea dialogului, sunt prin definitie prozelite si nu se limiteaza la a se propune drept confesiune religioasa, ci ataca în mod violent Biserica Catolica.

 

In cadrul Concistoriului, s-a discutat despre mentinerea si întarirea primatului lui Sf. Petru, precum si despre posibilitatea oferirii acestuia si altor Biserici, ca un cadou din partea Bisericii catolice - primatul lui Petru tinand de credinta apostolica, pe care se bazeaza crestinismul.

 

 

 

Colegialitatea in cadrul Bisericii Catolice: primatul Papei fata de cel al cardinalilor/episcopilor

 

 

 

 Cardinalul Gotfried Danneels a ridicat  problema delicata a primatului, care framanta intern Biserica de la Roma: pentru a rezolva tensiunile raportului între "Petru si apostolii lui Cristos", respectiv între papalitate si colegiul episcopilor, au fost propuse cele doua solutii logice: întarirea unuia sau altuia dintre primate, în defavoarea celuilalt. In conditiile diversificarii infinite a lumii moderne, Biserica are datoria sa ramana unita: este nevoie (sustine cardinalului Danneels) de o autoritate papala puternica, precum si de un Colegiu episcopal puternic.  Curia romana exista ca instrument de actiune al Papei si al episcopilor , dar cu deosebire al Papei, ca episcop de Roma; ar trebui gasita o modalitate pentru ca episcopii sa poata în mod efectiv participa la guvernarea Bisericii, alaturi de Inaltul Pontif - "unii traiesc Curia Romana ca pe un instrument de opresiune" (cardinalul Adrianus Simonis). Este necesara instituirea unei "colegialitati interne" Curiei, pentru a servi mai eficient Biserica (cardinalul Francis Eugene George, arhiepiscop de Chicago).

 

 Tendinte anti-centriste: cardinalul König a atras atentia asupra unei perceptii false:  "opinia generala este ca Biserica astazi este gandita de Papa, vazut ca un mare strateg religios, ce lucreaza împreuna cu apropiatii sai". Biserica apare asadar ca rezultat al acestei elaborari. In fapt,  "realitatea este alta , a precizat în mai multe randuri cardinalul König, si nici traditia nu îndeamna sa îi privim astfel pe Petru si pe apostoli".

 

 Pe aceeasi linie se înscrie ideea ca  "Biserica este constituita de botezul trait în mod just. Restul reprezinta ministere si servicii!", al carei promotor este cardinalul Arns.

 

 Cardinalul F.E. George considera ca în acest moment este necesara perfectionarea instrumentelor colegialitatii, care sunt deja constituite: functionarea mai eficienta a Conferintelor episcopale, a Sinodului, sau a modalitatii de desfasurare a vizitelor  ad limina (vizite întreprinse la fiecare 4 ani de Conferintele episcopale din diferite tari la Sfantul Scaun, unde sunt primite de Suveranul Pontif). Cu ocazia vizitelor ad limina este de dorit un dialog mai putin formal, mult mai "colegial" cu Inaltul Pontif.

 

 

 

Reforma Bisericii; problematica unitatii in natura Bisericii si a diversitatii in functie de situatii/necesitati

 

 

 

 Aspecte esentiale ale  unitatii, asupra carora nu se poate interveni fara a distruge însasi institutia: Sacramentele, Caritatea, Evanghelia, comuniunea cu episcopul de Roma. Nici probleme precum celibatul preotilor sau hirotonirea femeilor nu pot fi lasate în seama deciziei Bisericilor locale. Se cer a fi atent examinate propuneri precum descentralizarea procedurii de numire a episcopilor sau administrarea justitiei în cadrul Bisericii (aici ar fi, poate, conform unor pareri, loc pentru cateva concesii).

 

 Promotorul  descentralizarii "curajoase" este cardinalul Aloisio Lorscheider, arhiepiscop de Aparecida, Brazilia: mai multa independenta pentru Conferintele episcopale nationale si regionale; de la Roma este mai greu de apreciat realitatea existenta - a acorda încredere si a-i asculta pe cei ce cunosc bine acele locuri precise este o obligatie, "un centralism excesiv reprezinta un pericol pentru însasi viata Bisericii" (cardinalul Aloisio Lorscheider). Unitatea Bisericii nu se sprijina pe un model cultural unic de referinta si nu consta în "uniformizare".

 

 Problematica  trecerii unui episcop de la o dioceza la alta suscita pareri împartite: 1) doar daca "este necesar" si pana la o anumita varsta - este ceea ce sustin cardinalii Ratzinger si Adrianus Simonis, arhiepiscop de Utrecht; 2) cardinalii Gantin si König au cerut sa fie reluata traditia primelor secole asupra inamovibilitatii episcopilor, pentru a fi evitate tendinte ariviste si carieristice. Sistemul actual - numirea de catre Inaltul Pontif - a fost definit drept "cel mai bun între sistemele rele"; cele afirmate de cardinalii Gantin si König "erau valabile pana la conciliul Vaticano II" , a replicat în mai multe randuri cardinalul Simonis.

 

 Pe de alta parte,  multiplicarea transferelor, în afara faptului ca "genereaza dezordine si instabilitate, reprezinta o lipsa de respect pentru locurile unde activeaza episcopul", afirma cardinalul A. Lorscheider, revenind la ideea ca Biserica se conduce dupa reguli severe.

 

 

 

Posibilitatea convocarii unui nou Conciliu Ecumenic

 

 

 

 In 2000, datorita starii de sanatate precare a Papei Ioan Paul al II-lea, au existat  pareri împartite asupra oportunitatii convocarii Conciliului ecumenic, eveniment major, care necesita o pregatire îndelungata, reuneste mii de episcopi din toata lumea si ale carui dezbateri nu pot fi supuse unui program rigid. Lucrarile unei astfel de reuniuni se pot extinde chiar si pe durata a 4 ani, prin urmare, a sustinut la acel moment cardinalul Gotfried Danneels, "cum nu stim cata vreme Papa Ioan Paul al II-lea va mai putea continua, Conciliul nu poate fi hotarat; sfarsitul unui pontificat nu este momentul potrivit pentru organizarea Conciliului". Conciliul urma sa se întruneasca odata cu încheierea papatului Sf. Parinte Ioan Paul al II-lea.

 

 Rezultatele Conciliului Vaticano II au fost unanim apreciate: acesta a creat structuri precum conferintele episcopale si sinodurile. Opinia generala ramane ca  respectivele structuri trebuie perfectionate si nu sa se actioneze ca si cum acestea si-ar fi îndeplinit deja misiunea.

 

 

 

Carentele Sinodului Episcopilor

 

 

 

 Incurajarea dialogului : "Biserica trebuie sa promoveze o adevarata cultura a dezbaterii" - Sinodul episcopilor sufera mult de pe urma acestei carente, afirma cardinalii König si Danneels.

 

 Procedura Sinodului se cere revazuta ; asa cum se petrece astazi, nu permite o adevarata dezbatere a Colegiului episcopal pe tema succesorului în scaunul lui Petru. Se apreciaza ca sistemul de lucru intern - în primele doua saptamani toti participantii pot interveni "de-a valma", iar dezbaterea ulterioara în grupurile de lucru are timpi limitati - nu este bine compensat. Pentru moment, Sinodul are doar rol consultativ, nu si deliberativ. De asemenea, se pune problema votului pentru consens: în cadrul Bisericii nu se admit decizii luate prin "lovituri" tip majoritate de 55%, este necesara o majoritate difuza, aproape de cea absoluta; în caz contrar, se considera ca decizia este prematura si se mai asteapta, se mai mediteaza asupra gasirii solutiilor potrivite.

 

 

 

Alte aspecte

 

 

 

Alegerea cardinalului Ratzinger ca succesor în scaunul Sf. Petru, sub numele de Papa Benedict al XVI-lea.

 

Pentru cine se astepta ca voturile cardinalilor reuniti în Conclav sa desemneze un Papa italian, sud-american sau asiatic, alegerea "fulger" - din al doilea tur de scrutin - a cardinalului Ratzinger ca Suveran Pontif a fost o surpriza, care implica mai multe raspunsuri la aceeasi întrebare: de ce acest cardinal, si nu un altul. Pe scurt, de ce un Papa atat de diferit de Ioan Paul al II-lea, chiar daca Ratzinger era un apropiat al defunctului Sfant Parinte?

 

 Un prim raspuns se impune, tinand cont de traditia Bisericii Catolice: experienta istorica a acesteia a decis ca o prima regula a alegerii unui nou Pontif, evitarea "clonarilor" si a "fotocopiilor" dupa predecesori. Tocmai de aceea, dupa carismaticul, spontanul si imprevizibilul Wojtyla,  s-a dorit întoarcerea la un papat teologic, cu puternice conotatii curiale si doctrinale. Multi se întreaba daca Biserica extroversa, care îmbratisa cu dragostea lumea si spala picioarele celor striviti de nevoi (cu riscul de a-si "murdari mainile") va fi înlocuita de o Biserica sigura pe ea însasi, "sine macula", capabila sa-si alinieze în perfecta ordine credinciosii - adica de o "ortodoxie catolica" rigida. Surasul parintesc-binevoitor a fost înlocuit de reguli stricte si deosebita rigoare.

 

Nu putini sunt si aceia care doreau un pontificat mai atent la instantele societatii civile, în special în ceea ce priveste rolul femeii în cadrul bisericii, morala sexuala si bioetica. Si înca o întrebare, nu mai putin importanta, ridicata de analistii din domeniu: va reusi Benedict al XVI-lea, cu avatarurile chiar nesemnificative ale trecutului sau, sa dea curs biletelului strecurat de Ioan Paul al II-lea în Zidul Plangerii si sa aduca un curcubeu de pace peste Pamanturile Sfinte?

 

De toate aceste aspecte - si înca de multe altele, derivate din nuante si interpretari -, diplomatia romana va trebui sa tina seama cu strictete, constienta fiind ca noul papat are o privire deosebit de patrunzatoare si un ochi sever cand este vorba de gafe si diletantism. Orice atingere adusa demnitatii Bisericii Catolice are sansa de a îngreuna dialogul diplomatic si de a raci relatiile bilaterale între cele doua state - aflate si asa în dificultate, din motive diverse, dar nu straine de reprezentarea actuala a Romaniei pe langa Sfantul Scaun. In acest sens, trebuie analizata cu mare atentie oportunitatea continuarii lucrarilor la constructia care risca sa afecteze Catedrala Sf. Iosif din Bucuresti; acesta este un aspect care poate pune in primejdie însesi relatiile bilaterale dintre cele doua state.

 

 Tinand cont de faptul ca Sfantul Scaun reprezinta un centru de influenta nu numai la nivel european, dar si mondial, tara noastra trebuie, în pragul integrarii europene, sa cultive cu atentie o atat de pretioasa relatie bilaterala, pe care nu o putem amagi cu decoratii acordate vreunui înalt prelat sau evenimente organizate ocazional, ci o vom încarca de continut prin gesturi concrete de atentie si respect (repet, necesitatea sistarii lucrarilor din Piata Catedralei e cel mai elocvent exemplu). Consider, de asemenea, ca este necesar, în spiritul anilor trecuti, sa reluam  proiectele pregnante si programele pe termen lung, care sa permita Bisericii de la Roma si marilor organizatii catolice - interesate, prin vocatia sociala, de problematica educatiei, a minorilor în dificultate, a persoanelor defavorizate etc. - sa colaboreze statornic si eficient cu diferite ministere/institutii din Romania.

 

 

 

 

 

IOANA IERONIM

 

Athénée Palace sau De profesie supravietuitor

 

 

 

 Textul de mai jos reprezinta fragmente din primele doua scene ale piesei mele de teatru  Athénée Palace sau De profesie supravietuitor, avand ca punct de pornire volumul Athene Palace de Rosie Waldeck. Cum se vede, ea si-a intitulat cartea dupa numele hotelului bucurestean, care s-a bucurat, pana spre mijlocul sec. XX, de faima de a fi unul dintre cele mai remarcabile grands hotels ale lumii. Autoarea sintetizeaza aici, cu extraordinara clarviziune, experienta sederii sale în Romania, între iunie 1940 si sfarsitul lui ianuarie 1941, în calitate de corespondent Newsweek. Martor de exceptie al unor momente istorice extreme, scriitoarea new-yorkeza, doctor în sociologie la Heidelberg la varsta 22 de ani (1920), nascuta într-o importanta familie de evrei germani, si-a publicat impresiile bucurestene cu un sens al actualitatii si urgentei, în februarie 1942, cand America abia intrase în razboi. Mai mult, dupa întoarcerea de la Bucuresti, ea a sustinut zeci de conferinte în Statele Unite, prezentand, cu intuitie si empatie, situatia momentului - în spiritul cunoasterii, al constiintei ei, si nu al modelor. Cartea a fost republicata la Iasi în 1998 si lansata apoi în traducere romaneasca, Humanitas, 2000. Editiile din Romania sunt însotite de o substantiala introducere a lui Ernest H. Latham Jr., istoric american specializat în studii romane, fost atasat cultural la Bucuresti - caruia i se datoreaza, de fapt, redescoperirea interesantului personaj. În elaborarea textului meu dramatic, am beneficiat de accesul la ampla sa colectie pe tema R.Waldeck: viata, cariera, epoca.

 

 Elaborata mai intai in engleza, o prima forma a piesei mele a fost prezentata, ca lectura cu actori si masa rotunda, la  Teatrul LARK din New York, in martie a.c. Traducerea propriului text îmi apartine. (I.I.)

 

 

 

Prolog

 

 

 

 ( Holul Hotelului Athénée Palace; rumoare, stralucire - WALDECK; Excelentele: IONESCU-BRAD si RACOVEANU; DOMNUL 1 si DOMNUL 2; HENRI (chelner), personaje din înalta societate romaneasca, oficiali, refugiati si jurnalisti straini, femei elegante, cateva uniforme germane, 2-3 camasi verzi, personalul hotelului, o florareasa, o batrana de la tara. Vorbesc de-a valma.)

 

 

 

Athénée Palace? Da! Hotel Athénée Palace!!

 

În centrul evenimentelor europene! / dat în folosinta - cu feroneria lui serpuitoare, cu mobila din Franta/ din Anglia/ Louis XIV -  la timp pentru ca diplomatii magnatii ziaristii spionii / ocupantii curiosii refugiatii / uzurpatorii uzurpatii de pretutindeni/ sa ocupe un loc în fata / în loja marelui spectacol... al R@ZBOIULUI / Primul Razboi / al Doilea/

 

 Ce alt hotel de lux a cunoscut.../a  suferit atata istorie / la rascruce/ în clestii placilor tectonice/ toate tiraniile secolului XX / / Statul Major al lui Mackensen /si retur / Romania Mare/ la belle époque hotel de lux / prietenii Reginei Maria de peste mari si tari / admiratorii frumusetii feminine legendare/ piloti artisti schiori/ "Micul Paris" pierdut regasit pierdut. / sapte vieti / sapte ori sapte/ Cum le zice unora ca ei?

 

Su-pra-vie-tui-tori!

 

 Da. Supravietuire si triumf // si tunetul îndepartat al lumii apropiindu-se iar /si iar/ în anii 30 prima Legatie sovietica: aici, la etaj / Legatia Spaniei sfasiate / regele Albaniei gonit de Mussolini / polonezii dupa Varsovia / basarabenii dupa... / atasati militari, Gestapo/ ministri/ industriasi britanici francezi / americani / germani italieni / si gangurind la bratul lor splendorile parfumate, în nurci, astrahan, vulpe siberiana/ / pasiune /deriziune / urechile-microfoane/... Cinism si fraternitate duse la extrem/ vanator si vanat / vanatul vanator printre coloane de marmura aurite... printre tuici si  amalfi (accent francez) unde barfa vinde ieftin orice virtute

 

 ( accent german militaros) "Halt! Europa n-o veti cuceri mahmuri!"

 

 ( Atmosfera îngheata. Întuneric.)

 

 

 

 ACT I,  Scena 1 

 

 ( Iunie 1940, Athénée Palace. Scena si personajele, aceleasi. Rumoare.)

 

 

 

 Waldeck  (la telefon, convorbire internationala, vorbeste, cu pauze): Tocmai azi. Alo? New York? Da. Azi am sosit. De... caderea Parisului. Ce suvenir! Sigur, o multime de prieteni!! Daca au ramas în oras? Eu abia am picat din Italia, ce sa... Doar v-am trimis corespondenta. Nu tu? Redacteaza Tony? OK. O simpla zi, 14 iunie 940 si... nu mai e ce-a fost. Nimic niciodata, poate. Poftim?... Parisul, departe? Nicaieri nu-i destul de departe, baby! Da. Romanii, francofili. Si multimea asta de straini... Nu-ti închipui. Stupoarea... Harponul s-a-nfipt. Si nu doare, nu înca. Stare de soc. E protipendada, stii, stil impecabil. Oamenii se stapanesc. Dar în TOTI ochii vezi naluca Parisului, e/ Alo! Telefoanele... Alo?!

 

 ( Renunta, se asaza pe o sofa, deschide carnetul pe genunchi. Observa doi domni romani privind afara.)

 

 

 

 Domnul 1 :... e la lucru! Vezi lumina? Etajul 3.

 

 Domnul 2 : Cred si eu, cu Parisul... Dar nn-nu. Nu-s alea ferestrele Regelui. @la-i Urdareanu. A dat de greu, baiatu. Regele numai intra si iese, ca ventilatoru.

 

 D-l 1 : Cum de le vezi tu, domle, pe toate!

 

 D-l 2 : Am vazut destul, cu ochii mei, asa ca, las-o! Europa în pragul Razboiului - si Regele cu Murdareanu, cu-ai lor, ce le da prin cap? Sa mai ridice iute, acuma pe loc, o aripa la palat!

 

 D-l 1 : Asta asa e! Si gardul de papura-mprejur, parca lumea nu vede...

 

 D-l 2 : Si s-o mute pe Lupeasca la curte.

 

 D-l 1 : Dar sa nu ne fie de deochi, mai avem un pic si ni se-nfurca si afuriseste limba ca la Excelentele alea. Ia uite-i, amandoi la teft! Daca nici azi nu-si parasesc "avanpostul"...

 

 Waldeck  (din nou la telefon): Cu Steve, va rog. Tot eu. Rosie. Ma auzi? Se-ntrerupe, asta e. Notezi? "Athénée Palace, Bucuresti, acest Grand Hotel e ultima scena cosmopolita în care îsi fac aparitia laolalta Vechea Europa, aceea de dupa 918, si Europa Noii Ordini. Aparitia. Laolalta. Da. Calea Victoriei... Vic-to-ri-ei... este, pentru Romania, Calea Destinului, pe care din Sud au venit cuceritorii turci, iar din Nord cuceritorii germani. Ea a fost martora gloriei si nefericirii... gloriei si nefe-" Alo? Alo?!

 

 ( Renunta. Se duce la standul de presa, langa care stau Excelentele Lor asezate, strategic, la o masuta, observand tot ce se petrece.)

 

 

 

 Ionescu-Brad  (o abordeaza pe WALDECK): Stimata doamna? Am avut placerea, daca nu ma-nsel... ?

 

 Racoveanu : Unde oare ne-am mai întalnit? Franta? Italia? Permiteti-mi sa ma prezint: Racoveanu, fost ambasador. Si prietenul meu, Excelenta Sa, d-l Ionescu-Brad, fost ministru în Cabinet.

 

 W : Rosie Waldeck.

 

 R : Germania, cumva?

 

 W : Nu, America.

 

 IB  si R: O!

 

 R : Si cum ne priveste America pe noi? Care e punctul de vedere?

 

 W : America? Eu am venit sa observ lucrurile cu ochii mei... Si pentru asta n-am avut înca timpul.

 

 IB : Dar luati loc, luati loc. (face semn lui Henri) O cafea, un amalfi pentru doamna. (catre WALDECK) Henri stie tot ce se întampla. Doua mii lei, povestea adevarata. Una mie lei, o poveste vrednica de crezare.

 

 Henri : Doamna doreste sa schimbe dolari? Acum, mai tarziu, oricand ma intereseaza.

 

 W : Dar e permis? Nu exista legi, cu piata neagra?

 

 IB  si R (rad cu pofta): Ce-ar mai fi viata fara un strop de coruptie!

 

 R : Ati mai fost în tara noastra?

 

 W : Nu. E prima calatorie.

 

 R : Atunci, nu puteati nimeri mai buni profesori decat noi.

 

 IB : Va stam la dispozitie, sa va aratam, sa va explicam

 

 R : vazutele si nevazutele.

 

 IB : Observati, de pilda, pe domnul cu monoclu? E ministrul de externe. Amanta lui - creola în rosu, în grupul de alaturi. Oarece discretie...

 

 R : Iar colo, vedeti capa alba - doamna aceea costa... Doamna, adica, se numeste numai de la 20.000 de lei în sus!

 

 IB : Dar sa nu maniem pe Dumnezeu: politicienii au si ei pretul lor. Cei scumpi  de tot sunt oamenii de stat.

 

 R : Exceptii exista, desigur. Un Iuliu Maniu...

 

 IB : Da. Ilustrul taranist, liderul opozitiei de zece ani si mai bine. (mica grimasa) Absolut incoruptibil.

 

 

 

 (Un domn corpolent se apropie, saluta onctuos  Excelentele, saruta mana lui WALDECK, trece apoi spre alte grupuri.)

 

 

 

 IB  (aerul cordial îi piere instantaneu): E cel mai periculos gigolo din Bucuresti. (WALDECK priveste neîncrezator) Da! "Lucreaza" pentru Moruzov. Are usa deschisa peste tot. Cum? Intimidare, femei, santaj, tot tacamul.

 

 R : De Moruzov stiti?

 

 W : Ce ar trebui sa stiu?

 

 R : Sa va explic. Avem aici o traditie neîntrerupta, de pe vremea turcilor. E vorba de o politie secreta care nu are legatura cu un anumit regim sau partid. Nu e un fel de Gestapo. Nu. E ceva mai personal. Îl serveste pe rege, care e putin...

 

 IB : e foarte

 

 R : suspicios. Da. Atunci Moruzov ce face? Aduna informatii peste informatii despre toti si toate - viata, prieteni, vicii, iubiri, interese. Iar informatiile acestea vor fi UTILE, într-o zi.

 

 IB : Maniere levantine! Uite la toti... anonimii astia de hotel: valetii si barmanii si cameristele - nu-i vezi, nu-i auzi, apretati, înfiretati, sunt parte din decor. UNUL nu lipseste de pe statele lui Moruzov!

 

 W : Chiar si portarul, care m-a primit ca un parinte?

 

 IB : Si. Tot asa baietanii aia cu cas la gura, comisionerii! Si lustragiii. Si demimondenele de pe langa coloane. Cate stiu astia sa spuna, sa fim noi sanatosi.

 

 R : Iar primejdia cea mai mare nu este ce stiu. Este ce inventa.

 

 IB : Just. Ce te faci daca unul zice c-ai  zis: "Regele e un escroc de clasa". Ori mai rau, ca ai simpatii comuniste. Ca nevasta, sora, fiica ta înnopteaza la ministrul rus. Pardon, sovietic.

 

 R : Uite de-aceea huzureste gigolo, daca nu ne credeati.

 

 IB : Dumneata, dragalasa doamna, puteai sa ne fii si fiica.

 

 W : Nu...

 

 IB : Asa e. Vreau sa spun, umbla cu multa bagare de seama. În afara de noi doi, nu e nimeni de încredere.

 

 R : Suntem persoanele cele mai discrete din Bucuresti.

 

 IB : Americanca fiind, mai ales, cu proverbiala naivitate...

 

 W  (rade nestapanit): Ei, exista americani si americani.

 

 IB : Noi suntem gata sa deschidem frumosii dumneavoastra ochi asupra acestui Mic... Paris (emotie la pronuntarea cuvantului Paris. Raman tacuti toti trei.)

 

 R  (amar): Sa nu ne-ngrijoram, prieteni. Ati auzit la radio, ad nauseam: "Hitler cere capitularea Parisului, pentru a nu distruge orasul!" Sa zicem... n-o fi dracu-asa de negru.

 

 IB : O zicala populara, draga doamna. De la cate-o fi patit si neamu asta al nostru! (redevine atent în stilul lui obisnuit) Priviti cine intra! Atasatul aviatiei militare germane, Colonel Gerstenberg. (discret) Prieten cu Goering.

 

 W : Civil...?

 

 R : Cum se vede.

 

 IB : Ca sa ne menajeze sentimentele. Nu vezi ce mierosi se-arata azi toti nemtii?! Or fi crezand ca ne prostesc.

 

 

 

 ( Colonelul se apropie de un grup de domni si schimba între ei salutul nazist în forma relaxata, pe jumatate.)

 

 

 

 W : Militari germani?

 

 IB : Germani, da: bancheri, industriasi, petrolisti...

 

 W : Oameni de lume, cum se vede, prosperi si europeni. Dar cei din colt, înca si mai prosperi, dar... altfel?

 

 R : Bravo!! Doamna are ochiul campului! Domnii aceia, care parc-au înghitit un baston, sunt nazisti, din aparatul de partid. Si Gestapo. Ei... pastreaza distanta.

 

 W : Fiecare la postul lui, înteleg. O adevarata armata de ocupatie.

 

 IB : Ei... e pace totusi. (semn chelnerului) Cafele si amalfi, înca un rand. (ton schimbat, se apropie între ei) Nici noua nu ne plac nemtii. Dar deloc. Si cand te gandesti ce avans aveau Aliatii. Iar acum... ce ne-o asteapta!

 

 R : Noi suntem Romania Mare datorita Aliatilor. Cunoasteti poate chestiunile acestea si peste ocean...

 

 W : Cate ceva, sigur. Însa acum ma veti scuza, va rog, ma-ntorc la telefon.

 

 IB : Ne revedem, desigur. Noi suntem aici.

 

 ( WALDECK traverseaza încet holul plin de lume, observa, asculta franturile de conversatie.)

 

# Deplorabil. S-au lasat prinsi ca niste copii. Mai poate Carol acuma sa spuna "Ce sabotaj? Care englezi?" # Si cu mana cealalta sa-i împinga chiar el...

 

# Cata vreme mai sunt pe-aici englezii - si bietii francezi, vai de ei # Mai bine zi si bietii de noi! Ca e mania lui Dumnezeu.

 

# Asta nu se facea, sa lase mortii în piata. Vremuri de tot... # Numai sa nu se razbune Hitler.

 

 # Mie de astia sa nu-mi zici, niste capcauni, ei si ( semn catre nemti) ai lor. Sa construiasca un Om Nou, auzi. # Hi-hi-hi - cum ar fi sa ne faca pe noi "omul nou"!

 

# Asta urmaresc, fiecare, dupa roza vanturilor # Bucovina, Basarabia, Cadrilaterul # Transilvania # Avem garantii, domnule # Daca n-or întinde ei gheara acuma cu totii, uite, nu spun zile, poate nici saptamani. Dar # Garantiile

 

 

 

 W  (la telefon, facandu-se auzita printre vocile din jur): New York? Newsweek? Da. O, multumesc. Scrie. Romania,  cea mai importanta tara din Balcani, încearca sa-si pastreze neutralitatea. Aliatii, ca si nazistii, fac eforturi sa o tina în orbita... O-R-B-I-T-A. Da. Grane si petrol. Aliatii saboteaza unele transporturi. Britanicii mai precis...

 

 

 

 Un barbat  (la telefon, alaturi): Berna? Berna? Da, Rudy?

 

 W : Pe Dunare. Dupa socul Paris, directia... Alo?

 

 Un barbat  (la telefon): Banii. Cum ai zis tu. Sa dau cat e de dat...

 

 W : Acum te aud de parc-ai fi aici! Noteaza iute (privind în jur, "traduce" imaginea): "Athénée Palace este, pentru nazisti, o rezervatie a vietii europene pre-naziste. O viata pe care ei încearca s-o distruga pretutindeni, aici fac efortul de-a o conserva. Fiindca..." Alo?

 

 Un barbat  (la telefon): Sa dau si sa vin. Asculta. Mai tarziu va fi prea tarziu.

 

 Voci  (oaspeti de tot felul): # Mai stie el ce e, englez, neamt, francez

 

# Petrol? un milion cinsute de mii de tone anu-asta. De dat # Plateste Fabricius, cu un pumn de medalii, nu? # niste tinichele # Ei, si? Asta, de la Napoleon citire.

 

 

 

 ( WALDECK agata receptorul si se apropie de cercul amplu, mixt al germanilor)

 

 W  (dezinvolt, elegant): Guten Abend, meine Damen und Herren!

 

 Voci  (grupul german): # Buna seara. O conationala!! # Cine? # Lasati-ma sa ghicesc: Berlin? # Nu. # Poate München, sau...?

 

 W : Am placerea - Contesa Rosie Waldeck.

 

 (" Excelentele" privesc cu perplexitate )

 

 

 

Scena 2

 

 ( Inceput de noiembrie 1940, noaptea. Apartamentul WALDECK la Athénée Palace. Pe birou: lampa aprinsa, masina de scris, gramezi de hartii, carti. Restul încaperii, în penumbra. WALDECK cauta pe birou. Pana la urma desarta, impulsiv, continutul posetei pe covor si, printre farduri, creioane, margele, gaseste caietul de note, pe care îl pune la masina de scris. Merge apoi si deschide geamul, moment în care începe sa se auda în surdina muzica simfonica, venind, probabil, de la singura fereastra luminata, sus, într-un blockhaus din zona.

 

 WALDECK observa la acea fereastra aparand, fantomatic, silueta unui tanar  sMihail Sebastiant care priveste cerul. Muzica se întrerupe dupa cateva momente.)

 

 

 

 WALDECK  (capricios, soptind): Cine esti tu? cine esti?

 

 

 

 ( Tanarul dispare, apoi se aude ceva mai distinct o sonata de Brahms de la un patefon si el reapare la pervazul luminat, cu o carte/un caiet în mana. Zgomotele noptii bucurestene, printre care soapte neîntelese, care pot fi ale tanarului. WALDECK frisoneaza, îsi acopera fata. Închide geamul. Se asaza la lucru.)

 

 

 

 W  ( dactilografiaza, citindu-si notele ): "Stil de viata... Viata pe care nazistii au facut efortul sa o distruga pretutindeni, la Bucuresti tot ei încearca sa o pastreze. Îi atrage aerul respectabil al pacatului, îi încanta amestecul de coruptibilitate si demnitate al vechilor politicieni. Fermecati de printesele locului, cu ochii lor lichizi, nazistii nici nu mai apuca sa controleze aici cat sunt de ariene bunicile seducatoarelor fiinte."

 

 ( W. se ridica, micsoreaza lumina, se apropie de geam. Fereastra tanarului nu mai e luminata. Zvonuri, alte soapte, amestec de muzici de la mare distanta - marsuri, romante, opera -, caini latrand. Rar, o fluturare de aripi, un tipat de pasare. W. se întoarce la birou.)

 

 W  ( la birou, ca mai sus ): "Bunici ariene."... "Europa, asa cum o stim, îsi traieste aici ultimele respiratii. Nazistii resimt dulcele regret de a distruge o lume care le place, asa cum Landru, ucigasul în serie, plangea pe trupul iubitelor ucise."

 

 ( W. se ridica iar, asculta cu toata fiinta zvonuri îndepartate. Instinctiv încearca sa apropie urechea de pamant: plutesc, abia audibile, zvonuri de bombardament, tipete, bocanci în mars, prabusiri, pasi alergand în panica, un bocet fara loc si varsta.

 

 Apoi W. revine la "normal" si deschide, expert, o usita deasupra semineului. Încep sa se auda, cu o claritate variabila si întreruperi, vocile a doi ofiteri germani ):

 

 Ofiter german 1 : Was!?... o aiureala... planetara! Auzi ce zice asta, sa ne declare americanii razboi, noua? Adica, de ce!?

 

 Ofiter german 2 : E drept... nu i-am dovedi... si nici ei pe noi. Or avea ei geniu mecanic, dar...

 

 O.g. 1 : Te cred... sa-si faca aviatie militara... cel putin doi ani jumate.

 

 O.g. 2 : Intra America în razboi, intra Führerul în Anglia!

 

 O.g. 1 : Anglia asta... n-ar fi usor.

 

 O.g. 2 : ... intacti economic.

 

 O.g. 1 : Nu cum eram data trecuta, ca mureau ai nostri acasa de foame...

 

 O.g. 2 : Cum era... "mai avem pana la capat de drum"... cine-a scris? Mai stii?

 

 O.g. 1 : Mn-n...

 

 O.g. 2 : ... "Iarna e grea în tara straina... într-o zi din razboi poate ma voi întorce... într-o zi fi-va totul, poate, asa cum a fost..."

 

 O.g. 1 : Ah! Hermann Hesse. Tara aia straina era poate chiar aici.

 

 O.g. 2 : Iarna supravietuirii...

 

 O.g. 1 : Gata! E... ora fantomelor, stii? Maine la 6: La apel!

 

 ( Se trantesc usi.)

 

 O.g. 2 : Hei, nu guleai, ca la Mackensen.

 

 

 

 ( WALDECK pune usita la loc si revine la birou. Bate la masina, soptind audibil, textul):

 

"OPINIE GERMANA AVIZATA CONVERSATIE PARTICULARA TEMA INTRARE AMERICA RAZBOI STOP. CITAT: AMERICA MINUMUM 30 LUNI FORMARE AVIATIE FUNCTIONALA STOP. DURATA RAZBOI AVANTAJ GERMANIA ORGANIZARE EUROSPATIU STOP. AMERICA PIERDERE EUROPIATA STOP. PACAT CA POLITICIENII AMERICANI TIND OPTIUNE RAZBOI ÎNCHEI CITAT ATENTIE PREZENTA NU SE PUBLICA POTENTIAL CONTRAPACE STOP. UTILIZATI EXCLUSIV CANALE PRIVATE."

 

 

 

 

 

Scriitorul lunii iulie

 

NORMAN MANEA

 

(n. 19 IULIE 1936)

 

Miss D.

 

 

 

Patrick scrie de zor. Nu ridica privirea, aplecat cu totul, minte, corp asupra foilor din caietul dictando, cu spirala, pe care nu il scoate din geanta sa mare si veche, de piele roasa, decat in situatii neobisnuite.

 

Palid, neras si nedormit, profesorul Kaspar abia de reactionase la surpriza oferita de politistul Patrick.

 

Indrepta aratatorul mainii drepte spre cele doua volume de pe masa, anuntand, cu voce joasa, intr-un soi de soapta amicala:

 

- Am gasit citatul si autorul.

 

 Pe masa se afla un volum cu o coperta hasurata, in culori. Imprimat, in trei trepte, cu litere aurii, un mare titlu: FIC-CION-NES. Alaturi, alt volum, coperta lucioasa, alb-negru: LABYRINTHS,  Selected Stories & Other Writings by Jorge Luis Borges.

 

 Patrick transcrie, de pe fiecare, numele editurii, anul aparitiei. Ia de pe masa o coala de hartie, o rupe in doua, pune cele doua jumatati, ca semn, in dreptul textului vinovat:  Death and the Compass. Pagina 129 in primul volum, pagina 76 in cel de al doilea.

 

- Argentinian, spuneti?

 

- Da, un mare scriitor argentinian. Nascut la 24 august 1899 in Buenos Aires. Intr-o familie de origine spaniola, engleza si vag evreiasco-portugheza.

 

- 1899? Mort, deci.

 

- Spunea ca amana moartea pana primeste Premiul Nobel. Adica, intinde compasul cat poate... A murit acum cativa ani. La 87 de ani. Batran si orb.

 

- Primise premiul?

 

- Nu. Premiile sunt o loterie, Marele Premiu cu atat mai mult. Avea sanse. Dar au aparut atacuri in presa, ca ar fi fost fascist.

 

- A fost?

 

- Nu cred. O prostie, nu putea fi fascist. Un indiciu in investigatia noastra? Cei sau cel care a trimis scrisoarea de amenintare profesorului Kaspar cunoaste pasiunea lui pentru Borges? Chiar pentru aceasta povestire?

 

Patrick nu mai noteaza. Il scruteaza pe Kaspar la fel ca in clipa cand aparuse, fioros si decis, in usa. Suspiciunea revenise, potentata de incalcitele noi capcane culturale. Plicticoase, asta era cuvantul care putea fi citit in privirea lui Patrick. Rasfoia paginile, citea ici-colo cate un rand, acrit de opacitatea frazelor.

 

- O povestire politista?

 

- Da, putem s-o consideram politista. Eroul este un detectiv. Eroina este Moartea. Logiciana, lucrand cu compasul.

 

- Lonrot. Scharlach. Ce nume sunt astea?

 

- Nu stiu. Par nordice. Nume dintr-o povestire, doar atat.

 

- Si citatul, unde-i citatul?

 

 - La urma. Iata, aici, pagina 141:  "The next time I kill you" said Scharlach, "I promise you the labyrinth made of a single straight line which is invisibile and everlasting." He stepped back a few paces. Then, very carefully, he fired. In celalalt volum, la pagina 87: "The next time I kill you", replied Scharlach. "I promise you that labyrinth, consisting of a single line which is invisibile and inceasing." He moved back a few steps. Then, very carefully, he fired. Potentialul asasin a utilizat, evident, primul volum. Aparut la New York, la Grove Press. A taiat, insa, articolul din substantiv. In mesajul pe care l-a trimis, primul rand este: "Next time", nu "the next time". Colegul dumneavoastra Trooper avea dreptate.

 

- Trooper? Care Trooper?

 

 - Domnul Jim Smith, de la politia locala. Trooper. Spunea ca trebuie  "the next time". A luat cartolina s-o trimita la laboratorul de investigatii de la Washington. Analiza amprentelor. Exista vreun rezultat?

 

- Nu cred. Dureaza cam o luna. Laborator suprasolicitat.

 

- Da, inteleg. Deci, asasinul nu scrie corect.

 

- Asasinul?

 

- Cel care se recomanda astfel. Un strain.

 

- Strain?

 

 - Asa spunea domnul Jim Smith. Trebuia  the next time si I will kill you.

 

Patrick zambeste. Pedanteria politistului din reteaua locala nu ii inspira mai multa incredere decat precizarile profesorului.

 

- Sunt americani de zece generatii aici care nu stiu sa scrie corect. Nu-i un indiciu. Dar, cine stie...

 

Si il priveste, din nou, insistent, pe strainul din fata sa.

 

- Pot lua volumele? De fapt, doar primul, de la Grove Press.

 

- Da, fireste.

 

- O.K., voi citi povestirea. Nu cred ca descopar ceva, afara de citatul acela. Este altceva in text, la care sa fim atenti?

 

- Sarbatoarea mastilor.

 

- Asta ce mai este?

 

- In prima pagina este pomenit Doctor Marcel Yarmolinski, delegat din Podolsk la un Congres International Talmudic. Se spune ca a indurat trei ani de razboi in Muntii Carpati. Muntii din tara mea... Se mai spune ca a treia crima are loc in februarie, luna carnavalului argentinian. Scrisoarea a venit in februarie.

 

Patrick il scruteaza, stupefiat, pe vorbitor. Nu pare sa inteleaga chiar nimic, dar este strafulgerat de o idee.

 

- Scriitorul asta, cum ii zice...

 

- Borges. Jorge Luis Borges.

 

- Face parte din curriculum?

 

 - Nu aici. Nu la un colegiu, poate la  graduate-studies, la o mare universitate. Dar unii studenti au auzit de el, sunt sigur.

 

 - Ati pomenit vreodata numele sau in clasa?

 

- Nu, niciodata. Nu cred. Nu, nu aveam de ce.

 

Patrick ridica receptorul.

 

- Huang? Afla daca s-a predat aici la colegiu, in ultimii trei ani, un curs despre scriitorul argentinian Jorge Luis Borges. Pronuntase perfect, de data asta, spaniola necunoscutului.

 

- Da, da, numele profesorului si lista studentilor.

 

Receptorul si-a reluat locul, Patrick este in picioare.

 

Nu intinde mana, doar anunta, morocanos:

 

- Va sun eu. Telefonez. Daca intervine ceva, ii spuneti lui Huang.

 

 

 

Grenada din corp. Tumoarea ascunsa, ghemul de toxine asteptand prada. Moartea in conserva, gata sa explodeze. Bolnav, negociezi, candid, iluzii de insanatosire care nu-s totdeauna desarte. Amanare, amanare, ingana trupul obez. Caricatura in oglinda din fata patului inspira compasiune: burta umflata de putregaiuri, bila capului ras, buzele groase si livide, pleoape gelatinoase. Nu merita efortul, soptise condamnatul Atotputernicei vrajitoare. Ar fi o victorie ridicola. Dulcissima, amana executia.

 

Peste jumatate de ora, grasul Peter Kaspar nu mai solicita amanare, ci recurs. Copacii isi infoiau, sub vant, pletele scortoase, intunericul avansa, fluid, jur imprejurul sau si al padurii. @sta era tribunalul nocturn de la care cerea ingaduinta. Auzea deja susurul, scancetele sirete ale noptii care se apropia. Se rotea in jurul baracii, nu avea chef sa reintre in cusca.

 

 Nu atat amenintarea, cat cei aflati in spatele ei il infuriasera. Nu ii placeau martirii, nici eroii, detesta rolul de victima. Prefera moartea banala, fara drama; boala, sinucidere, aparenta normalitatii sau accidentului. Accident de masina, de pilda. Deloc mai straniu decat accidentul masinii fiziologice, trupul. Sau accidentul masinii cerebrale din creier.

 

Isi cara greu carnea. Trup dilatat in exil. Perplexitati si insomnii si hapaiala, pana la enormitatea marelui Peeperkorn! Mynheer! Mynheer Peeperkorn! Gafaia, iata, grasul Mynheer, pana si in plimbarea din jurul casei. Furia nu diminuase, clocotea, puroaiele neputintei. Simtea electrizarea subcutanee a nelinistii. Pulsatie accelerata, confuzie, diluarea concentrarii, agresiunea obscura a trecutului. Obisnuita epuizare la capatul zilei, cand iti ingadui, cu ochii inchisi, abandon si amnezie.

 

Noaptea livra ranjete asasine si fonetica haiturii. Livide fantome zgribulite, astupandu-si urechile, sa nu mai auda latratul, acoperindu-si ochii de farurile sentinelelor. Clisee decupate din filmele ororii. Asa se va intampla, era sigur, si in noaptea care urmeaza. Mesajul orbului din Buenos Aires asmutise deja, probabil, haitele nevrozei.

 

Se invartea lent, in cerc, in jurul cabanei. Ignora padurea si cabana, incremenite in asteptare, incerca sa-si regleze un ritm egal al respiratiei. Inspira adanc si tine aerul, unu, doi, cinci, cat poti mai mult, expira lent, foarte lent, fara graba, sa mentii o doza mica, egala, de aer, ca la inspiratie, unu, patru, lent, cat mai lent. Cerul se intuneca.

 

Decor amutit si viu. Amutit si viu era si ratacitul care uitase de sinucidere si melancolie. Clestele incordarii chiar asta insemna, viata, nu puteai fi decat recunoscator pentru ceea ce iti oferea efemerul. Necredinciosul vaduvit de speranta ca ar exista ceva dincolo de intensitatea terestra nu putea aspira la mai mult.

 

Privirea in cerul ilizibil si privirea coborata pe pamantul intins in fata pasilor sai precauti, covor de frunze si ganganii. Inspira adanc si respira lent, in doze mici.

 

Farurile il prinsesera intre doua fasii paralele, masina stopase in fata baracii. Micutul C.H. cobori, vioi si zambitor.

 

- Va plimbati? Face bine la somn, face bine. Putem intra?

 

Kaspar nu parea stanjenit de dezordinea incaperii, nici securistul nu parea sa observe nimic neobisnuit.

 

- Am adus lista studentilor. A existat un curs despre Borges. Acum doi ani. O profesoara din Spania, invitata la noi pentru doua semestre. Am adus lista studentilor. Vom confrunta scrisul tuturor cu caligrafia de pe cartolina. Intrebarea este daca a fost vreunul studentul dumneavoastra.

 

Kaspar citi, reciti lista.

 

- Nu, nu cred. Nici un nume nu pare cunoscut. Am sa verific. Maine, la serviciul de inregistrari.

 

C.H. plecase, lista ramasese pe masa. Nu isi amintea nici unul dintre numele pe care le avea in fata. Sa se fi infiltrat ucigasul printre studenti? Nu era nevoie, asasinul putea intra linistit in campus, sa identifice cabana pustnicului, sa pandeasca ora cand acesta se intorcea acasa, sa apara, surazator, dintre tufisuri si sa descarce, linistit, patru gloante, omagiu celor patru crime localizate de compasul din Buenos Aires. Sau sa... Vezica isi cerea drepturile, doua ore de curs ar fi limita pe care domnul Kaspar si-o poate ingadui. Grabindu-se, crispat, spre toaleta, grasul nu va observa ca este urmat de domnul care intra in cabina alaturata. Urcat pe scaunul din cabina alaturata, Mesagerul Mortii nu are decat sa tinteasca tampla profesorului.

 

Si pentru ucigasul nocturn, profesorul ramane o tinta facila. Insomniile sale sunt mai putin statornice decat cosmarurile. La ora doua dupa miezul noptii devine personaj intr-un serial nevrotic, moartea ar beneficia de sansa onirica a filmului in care isi joaca secventa pentru a deveni, brusc, reala.

 

Daca s-ar intampla ca asasinul sa-l gaseasca treaz, profesorul ar urmari, fara sa lase din mana cartea pe care o citea, cei patru pasi lenti pana in fata canapelei, felul cum invarte intre degete mica jucarie lucioasa, inainte de a o indrepta, cu o bucurie calma, spre condamnat. Din gaura neagra a delicatului cilindru pornise deja scurta traiectorie rectilinie, labirintul invizibil, dara ucigasa, vesnicia.

 

Mynheer surade. Atipise, zambind. Hartia lasata de H.C. tresalta pe pieptul sau amplu. Profesorul respira adanc si sforaie usor, ca un pui de haina gras si obosit.

 

 

 

- Avem un suspect. Am confruntat scrisul de pe cartolina cu al studentilor de la cursul Borges. Exista un suspect.

 

- Textul era batut la masina.

 

- Dar numele e scris de mana. Suficient. Destul cateva litere pentru o confruntare. Tanarul era mai demult printre suspecti.

 

- Cum asta?

 

 - Inca inainte de a sti sursa citatului, am cercetat scrisul a vreo suta de studenti. Suspectul e un student din California. Polonez. Pare polonez de origine. Venit la noi cu o bursa. Studiaza stiinte politice, este  editor-in-chief al revistei Journal of Political Studies, publicata de colegiu. Foarte destept, foarte cultivat, foarte sociabil.

 

- Foarte foarte foarte. Cum il cheama?

 

C.H. silabiseste numele de pe hartia pe care o are, probabil, pe birou.

 

- E-rast. Erast. Lo-jew-ski. Erast Lojewski. Lojewski. Parinti polonezi, probabil. N-a absolvit inca. Absolva anul acesta. Se afla in colegiu.

 

C.H. era satisfacut, lucrase rapid, cu succes.

 

- L-ati anchetat?

 

- Nu putem. Am trimis probele cu scrisul la Laboratorul de la Washington. Daca primim rezultat pozitiv, cerem procurorului permisiunea de a-l interoga.

 

Kaspar era gata sa protesteze, socialismul bizantin nu il obisnuise cu asemenea scrupule juridice, dar zambi, induiosat de stupida sa nerabdare. Barbar, barbar am iesit din cusca. Captivii si supraveghetorii ma considerau liberal, liber cugetator, bun de dat drumul in jungla. Nu eram decat sclav. Mai ambiguu, poate, mai dornic de evadare. Barbar, totusi, barbar si eu.

 

- Il supravegheati?

 

- N-avem voie. Pana vine rezultatul de la laborator, nu putem sa... V-ati simti mai in siguranta daca l-am supraveghea?

 

- Stiu eu... da. M-as simti. Ieri noaptea n-am dormit acasa.

 

- Unde ati dormit?

 

- Intr-un motel, pe sosea, nu departe de colegiu. Am chemat un taxi, am intrebat de cel mai apropiat motel, soferul m-a dus acolo. Dimineata, m-a adus inapoi.

 

- Motelurile nu-s locuri prea sigure.

 

- Stiu, am vazut destule filme americane. Dar nu puteam ramane in cabana. Pur si simplu, nu puteam.

 

- Trebuia sa ma sunati, gaseam noi alta solutie.

 

- Am supravietuit, sunt aici. Onorat de urmaritori si aparatori. Intensitate! N-am timp sa ma plictisesc.

 

 

 

Vorbe de claca, saltarete, profesorul nu banuia ca citea viitorul. Viteza noutatilor avea sa creasca, curand.

 

In aceeasi dupa-amiaza, C.H. il anunta ca nu fusese, de fapt, singurul adresant al avertismentului. Inca doi profesori primisera aceeasi amenintare. Nu putea sa divulge numele, stirea provenea dintr-o banala discutie la cantina profesorilor despre care serviciul de securitate aflase intamplator. Una dintre scrisori nu era batuta la masina, ci scrisa in intregime de mana, ortografie identica celorlalte, similara cu scrisul lui Erast Lojewski. Cei doi profesori americani nu anuntasera administratia, considerasera cartolina o joaca imbecila care nu merita luata in serios.

 

Est-europeanul parea, comparativ, un nevricos, obsedat de fantome? Incarcerat in cochilia singuratatii, hartuit de orori fanteziste, adica? Asta sugera chinezul american? Nu incercase oare, tocmai el, imigrantul, sa-i convinga, la inceput, pe Larry Unu, pe micuta decana, pe taciturnul C.H. ca amenintarea este o farsa? Trebuia sa recunoasca: vestea linistitoare nu il linistise. Putea fi o diversiune, pentru a linisti victima si a induce in eroare politia.

 

 

 

- Profesorul Kaspar? Sunt profesor Akalaitis. Latina si greaca, istorie veche. Aud ca ati primit o scrisoare.

 

Tacere.

 

- Si eu am primit una, continua, rabdator, grecul.

 

- Nu stiam.

 

- N-aveati cum. Politistii astia tampiti nu comunica intre ei. Trei ierarhii. Federal, statal, local. Politia locala nu informeaza FBI, astora nu le pasa de politia statului sau cea locala. Fiecare tine la mandria profesionala, n-are nevoie de colaborare. M-am dus la politia Statului New York. Chiar in seara cand am descoperit scrisoarea in posta. Valia, nevasta-mea, intrase in panica. Sa mergem imediat la politie, sa le aratam scrisoarea. Valia e rusoaica...

 

- Nu stiam. Si nu vad...

 

Multe nu stia porfesorul Kaspar si multe nu vedea in jur, orbit de sarade invizibile.

 

- Are, are legatura. Kosovo, sarbii, Cecenia. Intelegeti.

 

Ascultatorul nu parea sa inteleaga, dar expertul antichitatii nu era grabit.

 

- Valia se temea ca este o amenintare islamica. Din cauza represiunii rusesti in Cecenia. Si a sprijinului pe care rusii l-au dat sarbilor in Iugoslavia.

 

Asta era usor de inteles, est-europeanul nu era strain de complicatiile zonei. Rasufla din greu, insa, umfland si dezumfland balonul trupului. Excesul de noutati insemna naduf si, pana la urma, alta plictiseala. Degeaba se laudase lui C.H. ca n-are timp sa se plictiseasca. Iata, lipsa si excesul de evenimente aveau acelasi efect.

 

- Si ce s-a intamplat? Ce s-a intamplat la politie?

 

 - Am vorbit cu un domn Martin. I-am povestit, i-am aratat cartolina. M-a descusut multe ore, m-a pus sa fac o reclamatie, am facut. Am plecat de acolo la miezul noptii.

 

- Ati decodat citatul? Le-ati spus din ce autor este?

 

- Citat? Propozitiunea aceea absurda? Labirint dintr-o singura linie? Invizibila, vesnica? O singura lovitura! Data viitoare. Data viitoare, te ucid cu o singura lovitura... nu, habar n-am de citat. Nici nu cred ca ar interesa politia. Le-am spus, in schimb, pana la urma, cine a scris cartolina.

 

- Cum? Stiti? Cum stiti, de unde?

 

- O studenta. Studenta la cursul meu. I-am recunoscut scrisul.

 

- Studenta?

 

- Studenta straina.

 

- Straina? De unde?

 

- Sarajevo. A venit cu o bursa la noi. Daphne. @sta-i numele. D. D. doar asa semnase pe cartolina. D. Deci, Death. Dar e Defne. Daphne.

 

- Sarajevo? Ati recunoscut scrisul? Cum, cum? Doar cateva cuvinte scrise de mana... nu-i usor.

 

- Imi scria mereu biletele inainte de curs, cerea bibliografie, sfaturi. Mi s-a parut ca recunosc scrisul. Mi s-a parut doar, deloc nu eram sigur. Nici nu aveam chef sa fiu. Lasasem reclamatia la politie, sa-si sparga ei capul. Decisiva a fost intalnirea.

 

- Care intalnire?

 

- La biblioteca. Dupa vreo saptamana, intru la biblioteca. Daphne la computer. M-am apropiat, am intrebat-o ce face, mi-a aratat. Tiparea din nou textul. Uluit, i-am spus ca primisem si eu scrisoarea. Da, ati primit? Bun, ma bucur, si a ras. Are un ras irezistibil.

 

- A explicat? Ati inteles ce urmareste?

 

- Am intrebat-o daca sunt singurul adresant. Nicidecum. Patruzeci. Patruzeci de scrisori! Trimise in toate colturile Americii! I-am explicat ca aici asemenea lucruri nu se fac, sunt pedepsite prin lege. A fost foarte uimita. Uimita, cu adevarat. O privire candida, fermecatoare. Fata e fermecatoare. Uimita si ironica, asa parea. Plina de farmec. Profesorul Kaspar aflase mai mult decat se astepta, nu mai avea nimic de intrebat.

 

- Cum alegea adresantii, asta voiam sa stiu. Oameni interesanti! Acesta era criteriul, asa spunea. Candida.

 

- Pe mine nu ma cunoaste, nu am vazut-o niciodata.

 

- Aflase, probabil, cate ceva, din biografia publicata in cartea colegiului sau de la studenti. Doar trei plicuri in colegiu. Atat. Putin, sa recunoastem... Cine stie unde si cui a trimis scrisori si cu ce rezultate. I-am spus ca sunt obligat sa anunt politia. Politia? De ce? Ce treaba are politia cu aceste scrisori? I-am explicat ca nu se stie ce efect au. Era stupefiata. Desi, asta urmarise, de fapt.

 

- Adica, ce? Ce urmarea?

 

 - O expozitie. "Instalatie" se spune acum.  Installation! Ceva cu Imperiul Bizantin, n-am inteles bine, nu ma interesa. In seara aceea, am telefonat politiei.

 

- Ati denuntat candida.

 

- Dimpotriva. Mi-am retras reclamatia.

 

- Retras, de ce? N-ati spus ca ati dat, pana la urma, politiei, numele celei care...

 

- Pana la urma, dar nu atunci. Atunci mi-am retras reclamatia.

 

- De ce? Daphne reprezenta Imperiul Bizantin, adica tocmai ceea ce Valia, sotia rusoaica, banuia ca...

 

- Prostii. Daphne nu-i propagandista, nici terorista si nu cred ca are ceva contra rusilor. Domnule Kaspar, dumneata stii cum se simte un barbat batran, chel si gras in fata unei tinere fermecatoare? Stii? Iarta-ma ca pun asemenea intrebari. Daca tot vorbim despre scrisoarea asta aiurita si despre Daphne, atunci... ce mai, nu-mi placea rolul in care ma vedea. Am retras reclamatia. N-avea nici un rost sa treaca prin tot felul de anchete stupide.

 

- Barbatul batran in fata femeii tinere? se intreba, dintr-o data, cu voce tare, domnul Peter Kaspar. Frustrare? Asta-i, nu? De la frustrare la razbunare, un sfert de pas... v-ati razgandit si apoi v-ati razgandit din nou. Ati denuntat-o, pana la urma, nu-i asa?

 

 Akalaitis avea chef de palavre, ceea ce insemna ca povestea se terminase cu bine.  Happy-end, Hollywood, everything can be fixed, Mynheer n-avea de ce sa fie nerabdator. Simtea ca il asteapta un happy-end cum numai un caraghios ca dansul merita. Gafaia, elefantul gafaia, umilit.

 

- A trecut o luna, profesore. O luna! FBI nu conecteaza cu Trooper, astia nu conecteaza cu ailalti. Deci, o luna n-au stiut unii de altii. Dupa o luna, domnul Martin ma suna. Cere numele persoanei care a trimis cartea postala. De ce sa va dau numele, chestia este incheiata. A fost o gluma, o gluma stupida, mi-am retras plangerea. Politistul Martin se enervase. Nu esti singurul implicat, imi spune. Sunt si alte persoane, se pot intampla tragedii. Imi dai numele sau te arestez. Amenintari la fel de prostesti ca si scrisoarea. Cum sa ma aresteze, de ce? Doar nu suntem in Coreea de Nord! Dar n-aveam ce face, am cedat.

 

- Le-ati dat, deci, numele?

 

- Nu, nu l-am dat. Am refuzat. Din nou si din nou, am refuzat. Valia era disperata. Stiti, imigrantii, cu frica lor de politie. Dar am refuzat. I-am promis, pana la urma, lui Martin sa trimit persoana la politie. M-a crezut pe cuvant, m-a lasat in pace. Trebuia s-o conving pe Daphne sa se prezinte la el.

 

- Barbatul batran in fata femeii tinere, bombanea Mynheer. Fermecatoare, irezistibila, asa ati spus. Barbatul batran si gras in fata tineretii fermecatoare. Tineretea! Irezistibila, nu-i asa? se intreba Kaspar in receptor, fara curajul de a-si raspunde.

 

- I-am explicat lui Defne sau Daphne ca povestea a luat proportii. Nu mai exista amanare, trebuia sa mearga la politie, sa povesteasca aventura, sa-si demonstreze nevinovatia. A stat 8 ore sub interogatoriu. Dar nu de asta v-am sunat.

 

Kaspar indoi genunchii, gata sa primeasca o noua lovitura.

 

- Va sun in numele lui Daphne. Ar vrea sa-si ceara scuze. Nu indrazneste. M-a rugat sa va pun la curent cu cele intamplate.

 

- Da, da, sigur ca da, gafaia Mynheer, coplesit. Cand s-a lamurit povestea? Cand a fost la politie?

 

- Sunt vreo zece zile. Pana la urma, au comunicat colegiului. Nu politistilor de la FBI, ci colegiului. Alte mustrari, la decan, la presedinte. Biata fata a inteles, in sfarsit, ca aici nu se glumeste. V-a scris. Presedintele i-a cerut sa va scrie, sa se scuze. V-a scris. N-ati primit, se pare, nimic. Nu, nu primise de la Daphne decat avertismentul labirintic despre lovitura vesnica si invizibila. Zece zile? Saracuta... de zece zile suporta saracuta mustrari?!

 

Ce se intamplase cu elefantul Mynheer in acest timp spulberat fara urma? Nu-si amintea decat noptile intensei decade. Intensa, da, ce si-ar putea dori mai mult un pribeag decat efemerul, intensitatea efemera. Efemere fusesera zilele acestei aventuri mirifice, nu-si amintea mare lucru, nici cand cum vorbise cu C.H. si Larry Unu si cu Patrick si cu micuta decan si cu Akalaitis, totul se spulberase.

 

 

 

Dupa o jumatate de ora, barbatul batran, gras si chel vorbea la telefon cu fermecatoarea asasina. Asta avea sa-si aminteasca, cu siguranta, era sigur, da, era decis sa nu uite nimic.

 

 Voce irezistibila, din infern, avea dreptate specialistul in antichitati. Vroia sa-l invite la  dinner, sa stea de vorba. Mai exact, sa-i gateasca o cina speciala. Mancare din zona lor comuna, balcanica. Are bucatarie, domnul profesor Kaspar? Mynheer tacea, uluit si zambitor. Mda, ar fi ceva, se poate aranja ceva... Perfect, are ea grija de toate, doar sa-i spuna cand poate sa vina cu alimentele si sa gateasca. Ar prefera sa nu deranjeze, sa-si faca, adica, treaba cand profesorul nu este acasa. Mda, sigur, se poate aranja, de ce nu, mormai Kaspar, fara sa mai zambeasca. Si ar mai fi ceva, o chestiune importanta, isi amintise Daphne: dieta. Tine profesorul dieta? Nu de alta, dar n-ar vrea sa... intelegeti, nu-i asa? Da, elefantul intelegea si transpira, intelegea si transpira, ametit de noua lovitura. Cum sa vorbeasca barbatul batran si gras unei tinere fermecatoare despre dieta, cum? Sa recunoasca, adica, ca il doare aici si acolo, in fiecare dimineata si noaptea si uneori in timpul orelor de curs, sa-i vorbeasca despre gastrita, colita, ulcer, hemoroizi, pietre la rinichi, despre asta sa-i vorbeasca irezistibilei tinere venita din chinuitul Sarajevo?

 

Daphne astepta cuminte, vocea fermecatoare isi ingaduia o fermecatoare pauza. Nu se auzea decat briza respiratiei, diafana ca visul unei nopti de vara.

 

- Cum ati spus? murmura sfioasa, necunoscuta Daphne. Cum ati spus?

 

- Nu, nimic, scanci elefantul. Nimic.

 

- Deci, nimic. Nici o dieta! Perfect! decreta, victorioasa, asasina. Pe curand, pe curand! auzi Mynheer falfaitul Fetei Morgana.

 

In aceeasi dupa-amiaza, gasise sub usa cabanei un plic mare si galben, cu numele si scrisul delicat al Sirenei Sarajevo.

 

 

 

 (Fragmente din romanul  Impostorul, in pregatire)

 

 

 

 

 

BIANCA BURTA-CERNAT

 

Despre comunism si supravietuirea prin asceza

 

 

 

 Dorina Al-George, sotia cunoscutului indianist Sergiu Al-George, a publicat acum doisprezece ani o captivanta carte de amintiri care, aparuta la o editura obscura ( Societatea Informatia Srl), a trecut din pacate neobservata. Reeditarea, la Paralela 45, a acestui volum este un binevenit gest recuperator. Pentru ca Socul amintirilor are, pe langa valoarea unui depozit pretios de memorie, o dimensiune etica. Dorina Al-George ne arata - cu simplitate, fara urma de emfaza - ca exista oameni care, în deceniile de comunism, au optat pentru supravietuirea morala (deci pentru vietuirea în afara legii compromisurilor), cu toate riscurile, neajunsurile, dificultatile pe care le implica alegerea acestei cai cvasi-ascetice. Socul amintirilor este depozitia unei intelectuale discrete, preocupate sa descopere insule de umanitate si de firesc în marea tulbure, agitata a vietii în comunism.

 

 Inceputul anilor 50 o gaseste pe Dorina Al-George (pe atunci Dorina Bucur) ca proaspata absolventa a  Facultatii de Medicina cu perspective de a lucra în cercetare si medic stagiar la un spital bucurestean, unde îl cunoaste pe viitorul sau sot, si el tanar medic, "un ins neobisnuit", cu faima de orientalist promitator. Putini stiu ca Sergiu Al-George este si un ORL-ist remarcabil, ca a scris primul tratat de foniatrie din Romania, ca a întreprins, împreuna cu Dorina Al-George, studii în domeniul imunologiei. In conditii de normalitate politica/istorica, amandoi si-ar fi avut locul meritat la un institut de cercetare. Stigmatizati de inaderenta la Partidul Comunist si mai ales de condamnarea lui Sergiu Al-George în procesul lotului Noica-Pillat, retrogradeaza în slujbe modeste. Dorina Al-George este exilata la un dispensar din Ferentari, întamplare pe care o asuma ca pe o experienta exceptionala; e impresionant cum nu numai ca nu se plange nici o clipa, în însemnarile sale, de acest "exil", dar îl considera drept o sansa ce i-a fost acordata spre a învata sensul si bucuria smereniei. Sergiu Al-George lucreaza la cabinetul ORL al Corului Armatei, apoi în diferite policlinici si, în chip uluitor, dupa extenuantele ore de serviciu gaseste energie pentru studiile sale de indianistica - a caror valoare, înainte de a fi recunoscuta în tara, e recunoscuta în afara. Traieste ca un întelept, ca un stoic cu vocatia ascezei. Complexul nerecunoasterii nu-i tulbura cercetarea asidua. Studiaza pe cont propriu,  underground, din entuziasm pentru cunoastere, fara sa astepte sprijinul vreunor foruri oficiale. Despre truda cotidiana a lui Sergiu Al-George autoarea volumului de fata scrie firesc, cu sobra tandrete, deloc patetic.

 

 Un loc special în cadrul acestor însemnari îl au portretele în ebosa facute prietenilor familiei Al-George: Constantin Noica, Nicu Steinhardt, Alecu Paleologu, Mircea Eliade, Amita Bhose si Maitreyi Devi, Aram Frenkian, I.D. Sarbu si înca multi altii, cunoscuti sau cu mai mica notorietate, despre care Dorina Al-George scrie cu o pretuire ce nu presupune menajamente si nu exclude umorul, privirea critica, iscoditoare. La o prima vedere, Noica i se înfatiseaza memorialistei ca  "un barbat foarte slab, cu un nas mare, cu un zambet larg, dar neconvingator, circumstantial, si care-si freca mainile cum eu nu mai vazusem. «Dar este Uriah Heep!» am strigat eu descumpanita în mintea mea". Sau, în alta parte, autoarea noteaza, cu candida, fina malitiozitate, despre Andrei Plesu ("barbat frumos si decorativ, pe langa eruditia si calitatile intelectuale bine cunoscute"), venit sa-l consulte pe Sergiu Al-George în probleme de sanskrita: "Din cate stiu eu, problemele de sanskrita nu au avansat prea mult pentru Andrei Plesu, care avea multe alte preocupari mai putin aride". Un episod relatat remarcabil este acela în care Noica aduce în familia Al-George, în 1957, textul fatal al lui Cioran,  Scrisoare catre un prieten de departe. Se stie cu ce urmari. Cioran e încondeiat drept "cel mai mare aducator de nenorocire". Iar lui Noica memorialista îi reproseaza inabilitatea de a-i fi amestecat pe altii în povestea cu pricina. Momentul "despartirii de Paleologu" este de asemenea impresionant: cand, la cateva zile de la moartea lui Sergiu Al-George, prietenii se întalnesc pentru a-l evoca pe cel disparut, inconfundabilul Alecu face o gluma inadecvata, care provoaca, prin prozaismul si insensibilitatea ei, dezaprobarea îndureratei vaduve. Dorina Al-George este de o sinceritate taioasa, fara ranchiuna dar si fara iluzii, manifestand o întelegere cvasi-olimpiana pentru "prea omenescul" multora dintre gesturile oamenilor "mari".

 

 Printre chipurile cele mai senine care se contureaza din marturisirile memorialistei se distinge acela al lui Nicolae Steinhardt. Portretul sau de o extraordinara expresivitate din  Socul amintirilor te pune în fata unui "zambet malitios, inteligent, atoatecuprinzator, atoateîntelegator si atoateiertator". Evocarii propriu-zise a prietenului retras la Rohia autoarea însemnarilor îi adauga cateva scrisori trimise de acesta, în anii 70, lui Sergiu Al-George - adevarate microeseuri despre credinta, îndoiala, libertate, supravietuire prin spirit.

 

 Scriind, Dorina Al-George poarta o jacheta straveche a lui Mircea Eliade, daruita de acesta, la despartire, lui Maitreyi Devi care, la randu-i, o lasa lui Sergiu Al-George cand vine în Romania. Maitreyi, personajul de roman, coboara în realitate, memorialista pastreaza imaginea unei doamne  "impunatoare, cu un anume tip de frumusete matura, plina de forta si personalitate", care le povesteste gazdelor romane despre raceala revederii ei cu Eliade, peste ani, la Chicago. "Noica nu înceta sa se mire de «orbirea» bunului sau prieten Mircea Eliade si de lipsa de perspectiva, omeneasca si filosofica, a acestuia."

 

 Dorina Al-George este un martor exceptional al unor întamplari exceptionale. O demonstreaza cu asupra de masura  Socul amintirilor.

 

 

 

Dorina Al-George, Socul amintirilor, editia a doua revazuta si adaugita, Colectia "Sapientia", Editura Paralela 45, Pitesti, 2006.

 

 

 

 

 

DOINA PAPP

 

Meyerhold, Visniec, Catalina Buzoianu

 

 

 

 Teatrul "L.S. Bulandra" : Richard al III lea se interzice de Matei Visniec

 

 Distributia: Meyerhold:  Virgil Ogasanu; Sufleor: Anca Sigartau; Tania: Valeria Ogasanu; Generalisimul/Gardianul-sef: Doru Ana; Richard/Copilul: Radu Amzulescu; Presedintele comisiei: Valentin Popescu; Mama-Femeia comisar: Coca Bloos; Tatal/Barbat 3: Petre Lupu; Ivan/Buckingham/Barbat 2: Alin Olteanu, Catalin Babliuc; Richmond/Piotr/Barbat 1: Mihai Bisericanu; Fantoma: Raluca Botez; Anton/Clarence: Stefan Ruxandra; Fantoma: Lorette Enache; Lady Ann/Fantoma: Mihaela Zamfirescu, Alexandru Ionita, Irina Sarbu (pian), Gabriela Bokor (violoncel), Marius Hoghi (tuba), Georgian Lepadatu (clarinet), Paul Aniculaesei (corn)

 

 Regie:  Catalina Buzoianu; decor: Mihai Madescu; costume: Luana Dragoescu; muzica: Mircea Florian; lighting design: Ioan Lazar; miscare scenica: Malina Andrei; procesare grafica: Tom Brandus, Adrian Tabacaru; asistent regie: Diana Iliescu

 

 

 

 Cum a ajuns Matei Visniec la cazul Meyerhold si la incredibila crima savarsita de Stalin asupra acestui artist care a reformat teatrul la începutul secolului XX poate fi explicat nu doar prin declaratiile scriitorului, ci prin însasi opera sa recenta. In contextul acesteia, istoria, procesul comunismului joaca un rol însemnat; la fel, unele personalitati ale intelectualitatii moderne care au facut epoca si raspandesc mister. Preocupat mai mult de idei si fenomene, Matei Visniec ajunge astfel la simboluri ale istoriei si culturii prin intermediul carora scriitorul lanseaza teme dilematice, contempla paradoxurile epocii si pune la nesfarsit întrebari. Cum ar fi, de pilda, aceea privind soarta utopiilor si dreptul la visare. In privinta marelui regizor si om de teatru rus, întrebarile erau necesare din mai multe puncte de vedere. O data, privind sensul martirajului într-o istorie care a facut din devotamentul pentru idee motiv de crima si, în al doilea rand, pentru ca modelul Meyerhold este o tarzie recuperare a istoriei recente, înca neasimilat la dimensiunea importantei. (Ca o curiozitate, aflati ca în  Istoria teatrului universal de Vitto Pandolfi, printre cele mai circulate la noi, ca si în Enciclopedia dello spectacollo, Meyerhold nici nu figureaza.) In aceasta situatie, ce era mai important pentru dramaturg? Sa reconstituie biografia spectaculoasa, ravasitoare a artistului, strivit de comunismul în care initial a crezut, sau sa dezvolte semnificatiile unui fenomen revolutionar care, în viata ca si în arta, a facut atatea victime? Si una, si alta, bineînteles, autorul angajandu-se astfel pe o cale originala, în care documentarul se îmbina cu fictiunea si teatrul de idei cu aspiratia simbolica, apta sa ne apropie cat mai mult de adevar.

 

 Aparent un "teatru în teatru", piesa  Richard al III lea se interzice devine astfel terenul unor dispute deopotriva etice si estetice prin dedublarea personajelor, în acelasi timp artisti în trupa lui Meyerhold si reprezentanti ai aparatului respectiv de opresiune care, interzicand spectacolul, deconspira spaimele tiranului cuprins, ca si regele din piesa, de delirul puterii.

 

Catalina Buzoianu merge în spectacolul ei ceva mai departe, încercand sa demonstreze în plan estetic motivele condamnarii lui Meyerhold. Prilejul de a intra astfel în intimitatea metodei experimentale lansata de acesta e fructificat la maximum, regizoarea instituind pe scena un adevarat atelier teatral pe tema bio-mecanicii, procedeu lansat de regizorul revolutionar.

 

 Actorii o urmeaza cu pasiune, ilustrand metoda prin buna lor pregatire fizica ceruta de acest mod de exprimare teatrala. Si, in mod paradoxal, pe masura ce limbajul scenic se codifica în gesturi si simboluri, care au determinat, de altfel, acuzatia de formalism reactionar adusa regizorului rus, adevarul scenic razbate tot mai convingator. Trecerea de la reprezentare la asumare în jocul actorilor merge mana în mana cu refuzul demagogiei politrucilor aserviti ideologiei bolsevice si, pe masura ce acestia îsi impun cerintele absurde, se afirma si sinceritatea explicita a interpretarii. Interesant este ilustrata în spectacol, prin dinamica decupajului miscarii, teroarea cenzurii. Aceasta e omniprezenta si functioneaza frisonant printre tacanitul masinilor de scris denunturi, al comenzilor verbale si al bocanitului de cizme. Cat priveste biografia lui Meyerhold, autorul, ca si regizoarea, focalizeaza în mod provocator pe relatia cu Stalin, marcand evident perfidia, cinismul tiranului, dar si o anume reactie maladiva a acestuia. In interpretarea bine punctata a lui Virgil Ogasanu-Meyerhold si a lui Doru Ana-Generalisismul, scenele acestea tradeaza multe dintre interogatiile autorului privind relatia omului cu istoria, de unde si proiectiile onirice la care face apel. Intr-un tablou remarcabil, în care apare mama artistului reprezentand duplicitatea impusa, Coca Bloos, costumata ingenios de Luana Dragoescu (rochie de epoca si caciula ruseasca), sugereaza o întreaga alienare a societatii, supusa asemeni acestui personaj ridicolului tragicomic. Valeria Ogasanu în rolul sotiei trece cu dezinvoltura de la scenele directe la comentariile explicative destinate rolului de autor, ca si Anca Sigartau, care adauga prezentei sale în scena un farmec personal inconfundabil. Stilul brechtian adoptat de întreaga reprezentatie, în privinta distantarii de diferitele roluri jucate, functioneaza perfect si în cazul celorlalti actori, care au de trecut prin oglinda teatrului în viata, si invers, cele mai multe travestiuri revenindu-i lui Radu Amzulescu, interpretul regelui Richard. Muzica lui Mircea Florian si interpretarea tinerilor din mica orchestra adusa în scena intervine energic, în armonie cu spectacolul sau în contrapunct, dupa cum o cere momentul. Cum realizatorii spectacolului multumesc în caietul program Catedrei de regie a  UNATC pentru sprijinul acordat în documentare, iar spectacolul începe din foaier cu proiectii despre lectia de bio-mecanica a lui Meyerhold, e de presupus ca regizoarea a fost foarte interesata sa experimenteze în montarea ei aceasta faimoasa metoda, surdinizand la maximum emotia destinului tragic al regizorului rus. Expus sub forma unui proces care nu si-a epuizat argumentele, acesta ne urmareste însa mult timp dupa parasirea salii de teatru.

 

 

 

Trecutul care ne inlantuie

 

 

 

 Livada de visini  de A. P. Cehov la Teatrul "Sica Alexandrescu" din Brasov

 

 Distributia: Ranevskaia:  Virginia Itta Marcu; Ania: Mirela Bors; Varia: Bianka Zurovski; Gaev: Costache Babii; Lopahin: Vlad Jipa; Trofimov: Mihai Bica; Piscik: Dan Sandulescu; Charlotta Ivanovna: Viorica Geanta Chelba; Epihodov: Marius Cordos; Duniasa: Carmen Moruz; Firs: Mircea Andreescu; Iasa: Gabriel Costea; Fantoma mamei: Codruta Ureche; Fantoma tatalui: Relu Siriteanu; Fantoma copilului: Alexis Marinoiu, Razvan Ardelean; Trecatorul: Gabriel Sandulescu; Familia trecatorului: Constanta Comanoiu, Oana Hui

 

 Regia:  Claudiu Goga; decorul: Stefan Caragiu; costumele: Liliana Cenean; muzica: George Marcu; coregrafia: Elena Zamfirescu

 

 

 

 Mult discutatul complex al livezii la care fac referire comentatorii piesei lui Cehov ar putea fi privit si ca o obsesie. Obsesia constiintei de sine pe care o are mosiereasa Ranevskaia, deposedata abuziv tocmai de obiectul identitar, dar si a celorlalti membri ai grupului satelit care pivoteaza în jurul simbolicei livezi pare a fi una dintre temele urmarite de Claudiu Goga în recentul sau spectacol de la Brasov. Delimitat strict printr-un practicabil circular, centrul scenei devine astfel spatiul regasirii de sine al tuturor, hartia de turnesol prin care se developeaza si umbrele trecutului, si spectrele viitorului. Pe aici, prin aceasta rascruce de drumuri trec toate personajele în precipitarea lor nevrotica, pentru a primi binecuvantarea pamantului, pentru a simti legatura cu lumea de care înca mai tin. Ca o mica oaza, ca un loc de refugiu în desertul care se apropie, spatiul livezii desenat ca în jocurile copilariei pe asfaltul memoriei isi impune ca un magnet forta. De la începutul spectacolului, din imensitatea scenei, aceasta coverta strajuita de dulapul centenar ne apare ca un centru al universului. Aici vin sa-si planga soarta Ranevskaia si Gaev, dar si Petea Trofimov si Varia, si Lopahin, profilandu-si siluetele pe fundalul care le împrumuta starile, colorandu-se diferit de la un act la altul. Frumoasa aceasta metafora a spatiului-matrice cu care se identifica apartinatorii locului. Timpul este o dimensiune la fel de importanta pentru regizor. Cel afectiv, sugerat coloristic, sau acela fizic, marcat de trecutul care invadeaza scena coabitand cu prezentul. Mama Liubei, copilul mort, sotul circula prin scena integrandu-se grupului de la conac. Am mai vazut livezi astfel populate cu fantome. Ce e nou în aceasta privinta în spectacolul de la Brasov e o anume prezenta a absentei care impune ideea de imanenta. Nu e lest, nu e o tema nostalgica acest trecut care legitimeaza oamenii livezii, ci un suport care da consistenta si identitate personajelor, le da speranta de viata. De aceea criza rupturii e atat de puternica si reprezentarea ei pe masura. In cea mai buna scena a spectacolului, aceea cand Lopahin anunta vinderea livezii, de la pod cade o padure de franghii retezate. Ranevskaia însoteste discursul acestuia despre victoria ineluctabila a noii clase pe care o reprezinta cu un ras prelungit, sfidator. Solutia plastica e inedita. Simbolul functioneaza. Si daca semnificatia radacinilor smulse e evidenta, mai pot fi deduse si altele, mai subtile, vizand solutiile tragice de viata la care ar putea recurge personajele. Foarte atent la detalii, Claudiu Goga introduce în spectacolul sau multe asemenea elemente de comentariu explicit, de la tabla pe care se va scrie cu creta data vinderii livezii - 22 august - pana la clepsidra din final, pe care o goleste micutul Grisa în fata lui Firs. Mai si abuzeaza, încarcand uneori cu lucruri inutile, ca în cazul balonaselor de sapun cu care se joaca la intrarea în scena o prea copilaroasa Ania, sau al nenumaratelor gaguri atribuite lui Epihodov, transformat într-un clovn, cand mai caraghios, cand mai trist, ba chiar tragic în scena greu motivabila în care Varia îl bate cu picioarele umplandu-l de de sange. Marius Cordos face credibile toate aceste momente si personajul sau primeste aplauze, chiar daca, în final, apare cu o masca din bandaje trimitand spectacolul într-o zona cautata, nepotrivita cu restul. Grija pe care o are regizorul pentru a îmbogati fiecare personaj este însa benefica, în virtutea importantei pe care o dobandesc în spectacol cu totii. Actorii îl urmeaza si performeaza. Mihai Bica, în Trofimov, e maiakovskian, scotand personajul dintr-o zona batatorita. Bianca Zurovski descopera si ea Variei fatete noi, decurgand din îndelungi refulari, Viorica Chelba da Charlottei o anume clasa nemteasca, iar Mircea Andreescu îi atribuie lui Firs o prestanta de casa mare. Si Duniasa e mai nurlie în interpretarea plina de nerv a lui Carmen Moruz, sfarsind cu burta mare episodul iubirii ei pentru Iasa, iar Gaev, în interpretarea lui Costache Babii, nu mai e atat de ludic ca în alte montari, afisand o bonomie desueta. Pentru Virginia Itta Marcu rolul a venit cam tarziu. Cunoscuta actrita trece cu brio însa acest examen, impunand prin prestanta si profesionalism. Discreta, muzica lui George Marcu creeaza atmosfera si marcaje impunatoare, contribuind alaturi de Liliana Cenean (costume) si Stefan Caragiu (decoruri) la reusita de ansamblu a reprezentatiei. Montare de anvergura, elaborata si originala în multe privinte,  Livada de visini, pe scena teatrului bra sovean, e indiscutabil un punct de interes al stagiunii.

 

 

 

 

 

RUXANDRA CESEREANU

 

 Cred într-un  killer instinct al scriitorului si sper ca sunt dotata cu asa ceva

 

 

 

Desi ai publicat numeroase volume de poezie si proza, incepand din 1989, esti mai cunoscuta publicului larg ca autoare de eseuri dedicate violentei politice, de aici si de aiurea. Te deranjeaza acest lucru?

 

 Sunt si poeta, si prozatoare, si eseista: si nu reneg nici una din aceste ipostaze, chiar daca stiu ca sunt (si simt ca sunt) mai ales poeta si prozatoare. Dar în lumea noastra scriitoriceasca si romaneasca exista tendinta de a partializa perceptia asupra unui autor care se manifesta în mai multe chipuri. Gura sloboda a lumii are tendinta de a spune: cutare nu poate fi si poet, si prozator, nu poate fi decat una sau alta, ori poet, ori prozator, ori eseist. Acesta este un fel ciuntit de a percepe imaginea unui autor, schizofrenizandu-l chiar, într-un fel, pe acesta. In cazul meu, am fost mediatizata mai ales ca eseista în ultimii ani, cu o singura exceptie: în 2002-2003, cand s-a discutat destul de mult si de încins asupra romanului meu  Tricephalos. Din pricina excesivei mediatizari legate de eseurile mele, am decis ca în anii ce vin sa public doar poezie si proza.

 

 In  Nebulon, ultima ta carte de proza de pana acum, exista o povestire cu elemente autobiografice, intitulata Haritina, in care vorbesti despre vocatia ta, aceea de "nascocitoare de povesti". Am senzatia ca "nascocitorul de povesti" se deosebeste, din aceasta perspectiva, de poet, prozator sau dramaturg. Functia lui pare mai apropiata de cea a "povestasului" lui Llosa sau de a rapsodului. Ce mediaza arta lui?

 

 Nascocitorul sau, poate, scormonitorul de povesti este o ipostaza de  povestas, într-adevar. Lumea noastra de aici si acum si dintotdeauna este facuta din povesti: iar acestea asteapta sa fie revizitate sau pur si simplu gasite si rostite, uneori manufacturate, confectionate. Esential pentru autorul care se doreste a fi un nascocitor sau scormonitor de povesti este ca el sa aiba o dotare narativa matriciala, fiintiala, astfel încat povestile sa salasluiasca în el ca într-un marsupiu sanatos si hranitor. Recunosc ca percep adesea oamenii (nu neaparat scriitorii) în functie de dotarea lor narativa: ca sunt sedusa ca faptura de cei care stiu sa spuna povesti aromate, ca urechile si chiar pielea mea devin în timpul ceremoniei povestilor un fel de pergamente aspirante, ca sorb inclusiv prin pori povestile. Ca sunt, de fapt, un fel de toxicomana a ascultarii povestilor. Dar la fel de mult îmi place si ca eu însami sa fac povesti, sa le nascocesc: probabil ca trupul si creierul meu în aceeasi masura sunt umplute cu narativitate, fiindca adesea povestile ies din mine fara nici un efort, de parca as respira pur si simplu.

 

Aventura initiatica constituie un laitmotiv al scrierilor tale, de orice natura ar fi ele. Banuiesc ca investesti "etapele creatiei" cu aceeasi coloratura formativa. Ele corespund, ca trepte initiatice, cu preferinta pentru un gen anume de scriere sau altul (pentru poezie, eseu sau proza)?

 

 Initieri exista de cand lumea si în aproape totul. Iar literatura este unul dintre mecanismele explicite si implicite care permit asa ceva. Dar, în cazul textelor scrise de mine, lucrurile sunt nuantate. In poezie încerc sa initiez în lumi delirante si exorcizatoare, întrucat însesi vremurile noastre sunt delirante, dezaxate, schizofrenizate. Iar eu, vrand-nevrand, sunt un produs al acestor vremuri. In proza lucrurile sunt mai complicate: pe de o parte, exista proza mea povestelnica sau povestasa, nascocitoare de povesti (a se vedea  Purgatoriile - 1997 si Nebulon - 2005; ea este, uneori, inclusiv de factura onirica sau cosmaresca), pe de alta parte, exista proza mea experimentala, care initiaza "subversiv" în anumite teme: Tricephalos a fost asa ceva, iar în 2007 va fi, sper, volumul de proza Atingerea (intitulat initial Nasterea dorintelor lichide); daca în Tricephalos am propus o proza initiatica despre erotism, dar avand ca miza ultima simbolul androginului (profitand, de asemenea, de tema calatoriei ratacitoare, picaresti), Atingerea cuprinde texte heterogene dedicate lumii barbatilor si erotismului lor (dar nu numai). Am facut în Atingerea portretele fantasmatice a aproape o suta de barbati. Si mai exista o a treia nuanta în proza mea: în anumite texte am experimentat ceva mai mult si am ravnit (pastrand proportiile) sa propun un alt tip de cunoastere, pe care eu o numesc "samanica", dar pe care nu o pot explica prea limpede, ci doar o intuiesc (a se vedea, în acest sens, microromanul Ucenica din Purgatoriile sau partea a doua a volumului Nebulon).

 

In ce priveste eseurile pe care le scriu, si ele initiaza în ceva, dar nu doar în ceea ce a fost mediatizat în chip exagerat. Eseurile mele nu înfatiseaza doar lumea infernului si violentele (de toate soiurile), ci si lumea victimelor care rezista. Aceste texte cu miza morala sunt în aceeasi masura despre violenta, dar si despre supravietuire, onoare, loialitate, prietenie, credinta, spiritualitate. Nu am scris niciodata eseu despre infern ca sa raman captiva în infern, ci ca sa gasesc solutii de salvare din el.

 

 Spui, tot undeva intr-o proza din  Nebulon, ca ti-au fost intotdeauna mai dragi semizeii decat eroii exemplari. Dintre supravietuitorii inchisorilor comuniste, presupunand ca au existat si eroi exemplari, si semizei, pe cine ai propune drept model de rezistenta la teroare? Acesta este si modelul cel mai apropiat de tine?

 

 Psihologic vorbind, am fost foarte marcata în postcomunism de aflarea adevarului despre rezistenta anticomunista din Muntii Romaniei: iar partizanii anticomunisti au devenit pentru mine unicele modele de oameni liberi în timpul regimului comunist. Stiu ca nu au fost multi, ci doar cateva sute, dar cu atat mai mult iubesc figurile lor, tocmai pentru ca au fost atat de putini si atat de singuri, si atat de macerati de soarta pe care au avut-o. Intrucat am studiat pe îndelete memorialistica romaneasca despre detentia în comunism, am, fireste, o perceptie aplicata asupra rezistentei si supravietuirii în închisoare. Cartea în mai multe volume a lui Ion Ioanid ( Inchisoarea noastra cea de toate zilele) m-a marcat enorm. Si nu doar ea. Steinhardt, Goma, Lena Constante, Adriana Georgescu, Anita Nandris-Cudla etc. Memoriile episcopului greco-catolic Iuliu Hossu. Si multi altii. Mi-au placut întotdeauna modelele morale tari, viguroase. Ceea ce spuneam în Nebulon despre semizeii care sunt mai simpatici si tangibili decat eroii exemplari se referea doar la lumea povestilor, nu la lumea etica a rezistentei în închisoare.

 

Alte doua constante ale scrierilor tale, fie de fictiune, fie de nonfictiune, sunt aglomerarile de imagini, care compun de obicei un "panopticum", si obsesia infernului, purgatoriului si paradisului, vazute si (sau in primul rand) ca locuri psihice. Pana acum au predominat in textele tale imaginile infernale, eventual imblanzite de eros. A fost o optiune realista sau infernul e mai usor de imaginat?

 

Lumea noastra este compusa si din infernuri, si din paradisuri, si din purgatorii. De toate pentru toti. Eu am luat taurul de coarne si am început cu baza de jos, cu infernul. Cred, însa, ca ma aflu deja în purgatoriu, mai exact la buza lui de sus, asa încat veni-va, sper, în curand, si timpul paradisului. Am intuitia, însa, ca si paradisul ar putea fi oarecum infestat de infern. Niciodata infernul nu este usor de imaginat, asa cum nici paradisul nu este deloc usor de imaginat. Am simtit însa nevoia sa scriu despre stari tulburi, dinauntrul carora lumea se vedea mai degraba bolnava si suferinda, decat voioasa si jucausa. Totusi, componenta ludica este vizibila în literatura mea. Nu stagnez în infern, întrucat nu am ce face acolo. Lumile mele sunt în alta parte, dar ca sa ajung la ele a trebuit sa o iau cu începutul, cu ce era mai grav.

 

 Cum e sa ai sufletul  "baroc" - asa cum te descrii pe coperta unei carti de poezie de-a ta - in secolul XXI? Ai fi vrut sa traiesti in alta epoca sau cea in care ne aflam ti se potriveste, ca stil?

 

 "Sufletul baroc"  este o metafora pentru histrionismul meu, pentru teatralitatea pe care o am în sange. Poate ar fi trebuit sa fiu actrita, macar vreo cativa ani, asa glumesc uneori (ori chiar mi se spune), mai ales ca predau, printre altele, la facultate, teatru universal, de mai bine de zece ani. Imi place sa folosesc masti de personaje construite: femeia-cruciat, curtezana (venetiana) La Malcontenta, Kore-Persefona s.a.m.d. As fi vrut sa traiesc în perioada Belle-Époque (la Paris sau Viena) sau prin secolul al XVIII-lea, la Venetia. Dar mi-e bine si acum, iar vremurile noastre poate ca mi se potrivesc întru totul. Nu stiu cum si ce as fi fost în alte timpuri, dar stiu cine si ce sunt acum. Or, acest lucru este esential.

 

Ce rol joaca delirionismul in creatia ta?

 

 Cateva lucruri mi se mai par esentiale pentru definirea  delirionismului (ism-ul meu de uz personal, cum glumesc adesea, despre care am publicat un manifest, acum cativa ani, si din care acum reiau cateva idei): acesta este micul azil de alienati care exista în fiecare ditre noi, dar nu oricum, ci prin resemantizarea nebuniei. Este vorba despre o nebunie macerata care, prin si dupa consumarea ei, poate primi înteles (sens). Din punctul acesta de vedere, delirionismul este o convulsie si o fulguratie difuza, alergica la dresaj, dar, în acelasi timp, depanata. De aici tehnica vartejului, a trombei, a tornadei, taifunului, uraganului etc.

 

 Delirionismul este si tehnica, dar si stare aproape de transa; si schisma, dar si bresa de unire cu circuitele lumii, tocmai prin sciziune, frantura, ruptura. O alta trasatura a delirionismului ar fi, deci,  clivajul. Tehnic vorbind, se întelege ca este vorba despre o ruptura atat la nivelul epicii (povestii, actiunii), cat si la acela al imaginii si stilului. Dar clivajul presupune alunecare, iar acest fapt este esential. Imaginile nu se rup pur si simplu unele de altele, ci se frang alunecand unele peste altele, amestecandu-se. Este un cocteil fierbinte, fara gheata, sulfuros. Mizez pe un efect bulversant. Clivajul din delir este, poate, forma cea mai pura a imaginii flagrante, înca nefinisata, neslefuita, dar foarte vie. Asta este ceea ce ma intereseaza si de aceea am scris manifestul delirionismului.

 

Stiu ca esti pasionata de film si de regizorii ciudati, extravaganti. Ti-ar placea ca vreunul dintre ei sa iti regizeze un volum de poeme sau vreo proza?

 

 Imi plac aproape în egala masura David Lynch, Wim Wenders, Lars von Trier si Peter Greenaway. Si mi-ar placea ca Lynch sa îmi regizeze volumul de poeme  Oceanul Schizoidian; Wenders sa-mi regizeze Femeia-cruciat; Greenaway sa-mi regizeze Tricephalos, iar Lars von Trier sa se ocupe de Nebulon, în stilul sau din filmul Europa. Voilà! Dar acum ne amuzam si cochetam, nu-i asa?

 

 Ce inseamna sa ai  "killer-instinct" ca scriitor? Te-am auzit, nu doar o data, folosind expresia aceasta.

 

 Inseamna sa stii cine esti, sa ai perspectiva asupra ta însuti ca scriitor, prin dexteritati precum impetuozitatea, coerenta launtrica, luciditatea auctoriala, încrederea în propria structura si altele. Cred într-un  killer instinct al scriitorului si sper ca sunt dotata cu asa ceva.

 

 

 

Interviu realizat de Anca Hatiegan

 

 

 

 

 

Bursa scriitorilor tineri (III)

 

 

 

1) Cand vorbim despre scriitorul tanar, ne referim la varsta lui biologica, la varsta literara, la experienta, la valoare? Pana la ce varsta/numar de carti mai esti"scriitor tanar"? Cum si cand se iese din categoria de "scriitor tanar"? Care este relevanta conceptului?

 

2) Este un avantaj sa fii scriitor tanar? Este un dezavantaj? Este semnul unei apartenente de grup, de ideologie literara etc.?

 

3) Sunt obstructionati scriitorii tineri? Daca da, de cine si in ce fel?

 

1 - publicare dificila; 2 - receptare critica si mediatica nedreapta; 3 - cariera literara, administrativa, didactica; 4 - altele (care)

 

4) Sunt sprijiniti scriitorii tineri? Daca da, de cine (exemple)?

 

1- publicatii culturale; 2 - edituri; 3 - televiziuni, radiouri; 4 - institutiile culturale romanesti; 5 - fundatii culturale straine; 6 - persoane

 

5) Exista competitie/negare reciproca intre grupurile de tineri

 

scriitori? Daca da, cum se manifesta si ce a nascut-o/o intretine?

 

6) Numiti 5 autori tineri pentru proza, poezie, eseu, critica/istorie literara, teatru/scenarii.

 

 

 

AL. CISTELECAN

 

Inapoi la Maiorescu!

 

 

 

 Cu îngaduinta dvs., ma voi folosi de întrebarile puse ca de un simplu scenariu cu scene permutabile (sau chiar ignorabile). Si voi începe, asadar, cu punctele trei si patru, fiind ele fata si reversul aceleiasi întrebari. In literatura noastra (de fapt, în cultura noastra) exista un exemplu "exemplar" de personalitate care a sprijinit tinerii scriitori (si nu numai scriitori). E vorba, fireste, de Titu Maiorescu. Titu Maiorescu îi citea, îi îndruma, îi publica, îi invita la masa, le dadea burse, îi trimitea la doctorate, le împartea slujbe, îi ducea în excursii, în fine, la nevoie, le dadea si bani. Atunci cand a început aceasta activitate "asistentiala", pe care a dus-o pana la sfîrsitul vietii, Titu Maiorescu era doar cu cativa ani mai în varsta decat cei pe care îi sprijinea în formare si cariera. Fireste, Titu Maiorescu era, de foarte tanar, o institutie, de nu mai mult. Si pozitia lui (culturala, politica, universitara), si vremurile îi facilitau aceasta caritate (caci nu era vorba de cine stie ce interes la mijloc). Mai tarziu, cand alt suflet generos si deschis spre tineri îsi va face un program din "primirea" celor tineri - E. Lovinescu -, el nu va mai avea chiar posibilitatile lui Maiorescu. Dar cenaclul dedicat acestora, dupa-amiezele pierdute cu primirea oricui si cu citirea tuturor traznailor, ca si simpatia/încurajarea critica pe care le-a aratat-o în scris raman, si ele, un model de devotiune în idee; cu atat mai de admirat, cu cat Lovinescu n-a fost "rasplatit" decat cu grosolane si prompte ingratitudini. Nu stiu daca azi mai avem asemenea personalitati-institutii si daca mai e cazul sa le avem; e mai bine, poate, ca în locul lor sa functioneze institutii stricte, cum e  Colegiul Noua Europa al lui Andrei Plesu; "puterea culturala" e, astfel, mai putin personalizata, mai putin capricioasa si partizana. Exista, desigur, si alte institutii si fundatii care sunt implicate în acelasi tip de "programe pentru tineri" (de la Uniunea Scriitorilor si Academie pana la Anonimul s.a.), dar cat de bine functioneaza ele ar fi bine sa ne spuna chiar cei tineri.

 

Cat priveste sprijinul acordat tinerilor în publicarea celor scrise de ei, voi spune doar atat: tinerii nu pot scrie cat li se publica (nu cat li s-ar publica, pentru ca, de fapt, li se publica mai mult decat scriu); atat de catre reviste, cat si de catre edituri (nu stiu ce fac radiourile si televiziunile, dar, cum acolo functioneaza de la sine o regula de tinerete, probabil ca o respecta scrupulos). Nici nu mai e vorba de vreo selectie în publicarea lor sau a celor scrise de ei; e vorba direct de un snobism, de un fel de spaima si inhibitie a batranilor în fata ideii de tanar. Nu exista revista care sa nu practice acest snobism, fie în numere speciale, fie în pagini generoase. In ultimii ani, cauza tinerilor pare a fi devenit cauza tuturor. Spaima de tineri a deschis vraiste usile tuturor redactiilor; ba chiar s-a transformat într-o vanatoare de tineri; batranele redactii ies la "agatat" tineri fara sa mai stea la discernamant. Iar daca mai si au norocul sa dea peste vreunul versat în limbajul de cartier, îndata-l pun la panoul de onoare si scot banii de premiu.

 

 Nu pot sa ocolesc aici (si nici nu s-ar cuveni) exemplul revistei  Vatra, care nu numai ca a fost cea dintai care si-a asumat programatic deschiderea spre tineri, dar a si reusit sa evite, pe de o parte, talmes-balmesul primirii cu turma, iar, pe de alta, primirea pe baza de bilet de recomandare ideologica. Vatra are o rubrica permanenta (Usa deschisa) rezervata tinerilor, dar mai ales dedica, din doi în doi ani, în functie si de recolta, fireste, cate un numar monografic fenomenului debuturilor; sunt numere deopotriva de evaluare si prospectare, în care sunt prezente, în principiu, toate scolile si grupurile (de la cele care exista la cele închipuite).

 

Numai ca problema aceasta, a sprijinului acordat celor tineri, trebuie vazuta de la ambele capete. (De fapt, ea chiar e vazuta prin aceeasi luneta; numai ca unii se uita prin capatul care mareste, iar ceilalti prin capatul care micsoreaza.) S-ar prea putea ca scriitorii tineri sa creada ca nu sunt, de fapt, bine primiti, ca nu li se acorda suficienta atentie etc. N-ar fi de mirare; trist ar fi sa aiba alt sentiment, eventual chiar unul de satisfactie si, astfel, sa ajunga în situatia de a nu mai avea cu cine si pentru ce se bate. Sau în situatia si mai trista de a trebui sa spuna, bunaoara, "destul, ne-ajunge, nu ne mai dati, suntem satui". (Fireste, în realitate nu e vorba de dat sau de daruit ceva, ci de un sentiment al colegialitatii, din care, din pacate, cel putin o vreme, nu poate lipsi o aparenta de condescendenta; adica ceva foarte enervant; dar, în fond, e vorba de drepturi; acestea nu sunt date si nici daruite, ci, cel mult, recunoscute; iar daca nu, revendicate; atata doar ca în literatura drepturile nu-s democratice, ci meritocratice.)

 

Daca nu-i o valoare absoluta, tineretea (care ar trebui masurata mai precis, cam pana la 35 de ani, fara alte discriminari) e un avantaj absolut: ea îti permite, pe de o parte, sa pretinzi tot (si sa te simti, astfel, mereu si îndreptatit frustrat, pentru ca e limpede ca ti se cuvine tot), iar, pe de alta parte, îti da sansa sa te uiti la toti ceilalti ca la niste oameni cu un picior în groapa.

 

Nu stiu daca exista (realmente, dincolo de stricte incidente psihologice) competitie între grupurile de tineri, dar ar trebui sa existe (cat priveste "negarea reciproca", asta nu poate fi decat un exces retoric al competitiei; daca e altceva, e semn de carenta). Daca se va mai vorbi de generatii si dupa 89 - sau dupa 2000 -, ele nu vor mai fi un front unitar, ci un conglomerat de orientari între care relatiile de tensiune ideatica vor asigura, de fapt, efervescenta; frontul intergenerationist, oarecum global, va fi dublat de multe fronturi intragenerationiste pe care se vor desfasura tot felul de ciocniri programatice. (Daca mi-e îngaduit sa fac o paranteza de pe margine, as spune ca tinerii scriitori de acum sufera de o boala mostenita - dar sper ca nu genetica: ei îsi tot cauta un sef si un pastor; si, fireste, la asemenea cerere disperata s-a raspuns cu destule oferte; de aici un fel de agitatie frenetica a aliantelor, provocata de problema leadership-ului si a bunului pastor; cum cele doua institutii simbolice nu pot fi cumulate de una si aceeasi persoana, rezulta tot felul de încurcaturi.)

 

Va dau, în final, listele cerute, pentru ca stiu bine ca o ancheta fara nume nu provoaca destul scandal, dar as vrea sa tineti cont, atunci cand veti trece la clasamentele pe puncte (ceea ce, fireste, nu veti ezita), ca ele sunt date în ordine alfabetica si ca, prin urmare, ori împartiti punctele în mod egal, ori ma mai întrebati o data asupra ordinii.

 

Prin urmare:

 

 -  prozatori: Filip Florian, Florina Ilis, Sorin Stoica, Lucian Dan Teodorovici, Dan Taranu.

 

 -  poeti: Dan Coman, Claudiu Komartin, Marius Ianus, Ruxandra Novac, Dan Sociu.

 

 -  eseisti: Sorin Cucerai, Robert Lazu, Adrian Lacatus, Ciprian Siulea, Dan Ungureanu.

 

 -  critici/istorici literari: Nicoleta Clivet, Alex. Goldis, Mihai Iovanel, Alexandru Matei, Andrei Terian.

 

 -  dramaturgi/scenaristi: nu stiu si, oricum, sunt foarte sceptic în privinta lor.

 

 

 

PAUL CERNAT

 

Tineretea nu e un certificat valoric

 

 

 

 1-2.  Categoria de "scriitor tanar" poate avea conotatii pozitive (o anume inocenta, dinamism, prospetime creativa, impetuozitate, nonconformism, apetit novator) sau peiorative (lipsa de experienta, imaturitate, confirmare insuficienta, teribilism juvenil). Tanarul scriitor este privit de regula ca o virtualitate, ca o promisiune inca neconfirmata pe deplin, este neinstitutionalizat sau abia în curs de institutionalizare. Iar institutionalizarea nu tine (doar) de numarul de carti publicate. Mi se pare, oricum, înduiosator sa vezi cum unii optzecisti continua sa se considere la 50 de ani (si peste) "scriitori tineri". Sau sa vezi critici precum Tudorel Urian, Nicoleta Salcudeanu, Mircea A. Diaconu, oameni care se apropie de 45, trecuti la categoria tineri... Dar, daca vorbim si azi despre batranii junimisti (simpatic oximoron!) sau despre tanara generatie a lui Eliade et comp., de ce nu?

 

In mod conventional si arbitrar, "tanar" esti între 18 si 35 de ani. Pentru mine însa, termenul ramane relevant doar în plan strict sociologic. Tineretea ca strategie de afirmare colectiva, ca atitudine, ca "brand"... Altminteri, distinctia tineri/batrani e de un biologism primitiv, fara legatura cu valoarea. Lasa ca tineretea spiritului nici nu tine întotdeauna seama de varsta biologica. Sigur ca fiecare noua promotie are nevoie, ca sa se afirme, de o identitate specifica, eventual de o atitudine/ideologie în "spiritul timpului", înainte ca individualitatile autentice sa se desprinda de pluton. Afirmarea în grup tine cu precadere de stadiul adolescentin, iar maturizarea e individualista. Insa nici adolescenta, nici tineretea sau maturitatea nu ofera certificate valorice.

 

 3.  Nu cred ca (mai) sunt obstructionati pentru ca sunt tineri, desi uneori - mai ales în plan administrativ - se apeleaza înca la metoda statului la coada: astepti, adica, "sa-ti vina randul", dand prioritate celor mai în varsta si cu mai multa experienta competitionala. Dar cariera administrativa sau didactica nu implica literatura, ci mai degraba critica si istoria literara în varianta institutional-birocratica. Mi se pare ca "batranii", dornici sa predea stafeta, au mult mai mare nevoie de tineri decat înainte, ca asistam la o adevarata batalie pentru tinerii scriitori. Obstructionati sunt cei independenti si incomozi. Cei promovati sunt de regula utili si "la locul lor". Unii practica radicalismul doar pentru a forta intrarea în sistem, apoi se cumintesc.

 

Publicarea în volum nu mai e dificila, ca pana în urma cu cativa ani. Exista însa riscul blocarii într-o atitudine/imagine imatura (tanarul hormonal, rebel fara cauza, teribilist, superficial, vulgar si incult) care justifica receptarea critica ostila.

 

 4.  Majoritatea publicatiilor culturale importante, ziare, colectii editoriale precum Ego. Proza de la Polirom (si nu numai), Editura Vinea (în poezie), colectiile de debut de la editurile Paralela 45 si Aula, mai nou Uniunea Scriitorilor si Institutul Cultural Roman, cluburi, dar si personalitati în cautare de discipoli. Unele optiuni mi se par discutabile. Ma contrariaza, de pilda, sprijinul sustinut pe care Nora Iuga - o autoare pe care o respect si o pretuiesc - îl acorda afirmarii (inclusiv internationale) a unor tineri poeti "douamiisti" supraevaluati, conjunctural, de o anumita parte a criticii.

 

 5.  Da, exista, si e firesc sa existe. A apartine unui grup presupune o alegere prealabila: optiunea pentru un set de valori si atitudini, refuzul altor optiuni. Tinerii opteaza, dupa afinitati sau dupa conjuncturi, pentru anumiti mentori în detrimentul altora, pentru o anumita "traditie" în detrimentul altora. De multe ori, animozitatile sunt pur personale. Ele pot fi starnite, spre exemplu, de faptul ca unii ies nejustificat în fata si se lasa înregimentati de grupuri mai bine plasate.

 

 Daca împingem tineretea pana la varsta de 40 de ani, atunci optiunile mele la  "proza" ar fi urmatoarele: Florina Ilis, Ion Manolescu, Filip Florian, Razvan Radulescu, Catalin Dorian Florescu. Daca ne oprim la limita de 35 de ani, "votez" pentru Elena Passima, Angelo Mitchievici, Florin Lazarescu, Lucian Dan Teodorovici, Matei Florian (din pacate, Sorin Stoica nu mai e printre noi).

 

Revenind la limita de varsta de 40 de ani:

 

 Poezie : Marius Ianus, Doina Ioanid, Sorin Ghergut, Zvera Ion, Iulian Tanase.

 

 Eseu : Eugen Ciurtin, Alexandru Matei, Ion Manolescu, Valentin Protopopescu, Radu Pavel Gheo.

 

 Critica, istorie literara : Laura Pavel, Ovidiu Morar, Daniel Cristea-Enache, Catalin Ghita, Mihaela Ursa, cu regretul retragerii în penumbra a Nicoletei Clivet (precizez ca la eseu si critica/istorie literara lista cuprinde doar autori cu minimum un volum publicat, fie si în colaborare).

 

 Dramaturgie : Mihai Ignat, Dumitru Crudu, Gianina Carbunariu.

 

Daca limita de varsta ar coborî la 30 de ani, nu prea as avea ce alege...

 

 

 

Ancheta realizata de Gabriela Adamesteanu si Cristina Spatarelu

 

 

 

 

 

H.-R. PATAPIEVICI

 

In preajma streangului

 

(istoria unei nopti)

 

 

 

Ii impuscati si ii bagati in beci. Unul sa nu iasa viu.

 

(Elena Ceausescu, stenograma sedintei Comitetului Politic Executiv al CC al PCR din 17 XII 1989)

 

 

 

Destinatia noastra, aveam sa pricepem cu timpul, era Fortul Jilava. Abia ajunsi, am fost din nou identificati. Ni s-au facut fise de internare. Apoi am fost varati intr-un soi de arest preventiv, o incapere cu mai putin de 15 m2 suprafata, 63 de insi. Camera era prevazuta cu o aerisire de tip Iejov & Iagoda: calculata sa te sufoci fara sa te asfixiezi. Fireste, nu se putea nimeni aseza: eram atat de inghesuiti, incat, daca ne-ar fi secerat vreo rafala, am fi ramas in picioare. Asa ne-am petrecut noaptea: torturati de somn, de rani, de sufocare si de constiinta ca vom fi impuscati.

 

Descopeream ca in fata mortii nevoile tac: nu mi-a fost nici o clipa foame, desi am stat tot timpul nemancat. Ce simteau cei care aveau plagi deschise? Mai aveam sa descopar ca iminenta mortii le smulge oamenilor identitatea. Nimeni nu a avut curiozitatea sa-si intrebe vecinul de celula ce nume poarta si, la randul sau, nici nu s-a recomandat. Eram deja inveliti in decenta anonima si indiferenta a mortii. Am consimtit la ea, toti, cu naturalete si, as zice, cu gratie. Era o gratie in care comuniam. Mare parte din noi fusese batuta de bestialitate. Multi aveau rani deschise; sangele se inchegase pe rani intr-un mod respingator, amestecat cu noroiul de care plaga fusese tarata. Hainele, mototolite, erau manjite de sangele scorojit: pata lui era fada, mirosul lui - inconfundabil. Unul avea obrazul despicat in trei linii cu marginile zdrentuite, care porneau din pomet. Am vazut un barbat cu tibia fracturata de lovituri, din a carui fata hidos tumefiata sangele continua sa curga, nestavilit, coagulandu-i-se sub barbie, ca turturii, pe gat. Un tanar fusese batut atat de tare incat, in ciuda fetei, care nu zambea si care ii era desfigurata, chicotea continuu, infricosandu-ne. Am aflat de la cei care asistasera la supliciul lui ca fusese batut timp de o ora cu bocancii numai in cap, de catre doi militieni (un plutonier si un sergent-major: pe unul dintre ei il chema, taraneste, Gheorghe). Bietul isi pierduse mintile. E inutil sa insir efectele ingrozitoare ale cruzimii omenesti. Defilarea lor, in ciuda ororii, este monotona: modalitatile torturii sunt finite; infinite sunt insa degradarea, ultragiul si suferinta. Ramane faptul ca fiecare dintre acesti oameni fusese torturat cu sange rece de un semen al sau, semen a carui singura motivare era un salariu ceva mai umflat si o seama de privilegii meschine.

 

Toata noaptea au sosit arestati: starea lor era tot mai proasta. A noastra, prin contrast, parea mai buna. Am aflat astfel ca demonstratia nu a putut fi imprastiata decat noaptea tarziu, ca multi oameni au fost impuscati sau pur si simplu striviti de autoblindate, ca, in susul strazii Regale, trupele speciale se schimbau din sfert in sfert de ora si ca bateau cu o cruzime nemaiintalnita. Mi s-a povestit de arestati tarati de picioare pana in dreptul hotelului Negoiu, izbiti acolo cu dintii de zid si apoi zdrobiti in bataie de oameni care se schimbau la intervale scurte de timp. Transformati in masa inerta, erau bagati in dube si expediati la Jilava. Unii vorbeau cu groaza de bastoane de cauciuc umplute cu mercur, a caror lovitura, sopteau, despica muschiul, sfarama osul si poate crapa teasta. Un tanar cu barba mi-a relatat despre soarta unui adolescent care fusese ranit la picior in dreptul blocului Dunarea; vaitandu-se si tarandu-si ciotul insangerat, continua sa strige impotriva lui Ceausescu; doi militieni l-au tras in antreul blocului unde, in spatele usii, i-au zburat creierii cu doua focuri de arma.

 

Cand au venit zorii, ne-au scos din cotetul in care ne sufocasem unii de altii, cate opt, si ne-au bagat iar intr-o duba. In fata mea, pe bancheta, se afla un tanar masiv care gemea incetisor. Parea zdrobit. Am reusit sa aflu de la el ca fusese batut peste ceafa cu bastonul pana cand si-a pierdut cunostinta; cand si-a revenit, a descoperit ca nu mai vede. A inceput sa urle. Dupa ce l-au batut ca urla, militienii carora le-a spus ca si-a pierdut vederea au continuat sa-l loveasca salbatic peste ficat, rinichi si testicule - de asta data pentru ca minte. Acum zacea in fata mea, un munte de carne ravasita, din care iesea, intermitent, o voce mica, tanguioasa si pierduta.

 

Sfasiind ceata laptoasa a zorilor, care parea lipita de asfaltul umed, ne indreptam spre miezul Jilavei. Am strabatut doua garduri circulare de sarma ghimpata, inalte de peste doi metri, si am fost debarcati in fata unei gherete murdare in care statea de paza un soldat. Cel cu privirea zdrobita a ramas in masina. Nu stiu unde a fost dus. Mai tarziu, l-am cautat printre cei eliberati: nu l-am gasit. Nici azi nu stiu daca mai e in viata. Ca aproape tuturor camarazilor mei de detentie, nici lui nu ii cunosc numele...

 

Am intrat intr-un soi de crama avand pereti cu o grosime de peste 1,5 m, boltiti in arc de cerc peste linia podelei. Zidurile erau albe si zgrunturoase. Ne-au indreptat spre o fundatura retezata cu caramizi varuite. Ne-au somat, injurandu-ne, sa nu intoarcem capetele. In dreapta mea, pe perete, la inaltimea umerilor, am zarit niste pete lunguiete, zdrentuite, maronii la culoare. Mi-a luat o clipa sa inteleg ca e sange uscat. Vreun militar zelos izbise in trecere capul unui detinut de aceste ziduri. Imediat ce mi-am dat seama ca e sange, am inceput sa-i simt mirosul.

 

 Un gardian cu voce brutala i-a zis militianului care ne pazea sa ne duca alaturi: "pe astia ii aranjez eu  acum", a adaugat. Cand ne-am intors fetele, l-am vazut: nu stiu ce au gandit camarazii mei, dar mie mi s-a facut pentru prima oara frica. Camera de "alaturi", unde trebuia sa fim noi "aranjati", parea si ea, ca toate celelalte, zidita in pamant. O nelinistitoare "crama de spital". Langa zidul din stanga se afla un sir de scaune. Ne-am asezat. Abia cand mi-am lasat ochii sa cutreiere camera am inteles unde fusesem adusi. In mijlocul incaperii se afla un scaun cu spatar; in jurul lui, taiate, bucati de franghie; o masa cu tablia de faianta se afla la numai un metru distanta, iar pe luciul ei alb am vazut doi drugi de fier si cateva carpe mototolite; doua butoaie de plastic de 50 l, un polonic si o palnie uriasa se aflau alaturi; dar ceea ce sarea in ochi, ceea ce urla din fiecare obiect pe care ochii mei il vedeau, erau petele de sange neinchegat de pe podea si carpele imbibate cu sange proaspat. In jurul scaunului - sange, pe zidul de langa masa - sange, carpele - murdarite de sange... Acolo fusese torturat un om cu foarte putin timp inainte, iar noi fusesem adusi acolo pentru a-i lua locul.

 

 Malraux spunea ca nimeni nu rezista torturii. Ei bine, nici unul dintre intamplatorii mei camarazi nu a dat semne de teroare. Demnitatea lor m-a impresionat. Si atunci, parca brusc iluminati de iminenta torturii, am schimbat intre noi primele numere de telefon: fiecare credea ca  celalalt va scapa cu viata, gasea acest lucru normal, si cauta sa se asigure ca familia va afla de soarta care i s-a menit. Am resimtit deriziune fata de viitorul meu trup mutilat, care se va desparti de viata in urlet si durere. Aflam cu oarecare indiferenta ca si suferinta te poate face sa rosesti.

 

Dar Dumnezeu a voit sa treaca si acest pahar de la noi. Cam dupa un sfert de ora gardianul cu voce brutala a tarat pana la scaunul din centru un barbat matur ingrozitor mutilat, caruia ii zvacnea, ca la muribunzi, piciorul, iar pe noi ne-a evacuat, fara sa ne mai injure, pana la celula 88. Aici am fost inghesuiti de-a valma, probabil intentionat, pana ce am ajuns sa stam cate trei in acelasi pat.

 

Astfel am inceput sa asteptam bataile anchetei. Ciuleam urechile. Ne priveam intre noi, inspectam celula. Ne obisnuiam instinctele cu respiratia greoaie a temnitei. Timpul trecea. Din cand in cand usa se deschidea, era citit un nume. Cu timpul, riscul de a fi strigat nu ne-a mai produs emotie. Ne obisnuiam cu detentia in acelasi fel in care am acceptat imediat inimaginabila murdarie a acelui hidos penitenciar. Fiind la cheremul dementei energumenului care luase Romania in posesiune absoluta, stiam ca suntem panditi de moarte la fiecare pas. Lent, precaut, cu oarecare lehamite, au inceput discutiile: astfel, pentru prima oara de cand eram inchisi, ne-am putut face o imagine asupra amplorii demonstratiei. Se vorbea insistent de un apel la greva generala pentru 22 decembrie. In noi, cum se intampla adesea cu cei izolati, speranta se amesteca haotic cu resemnarea. Este poate motivul pentru care, fiecare fata de el insusi si oricine fata de fiecare, nu redevenisem inca individualitati. Nu avea nimeni nevoie de un nume pentru a-l considera pe celalalt un camarad demn de incredere. In mod spontan, noi, incarceratii unei razmerite cazute pleasca peste capul bizarului popor roman, nu am avut nevoie de nume pentru a ne legitima*.

 

 

 

*Dau aici singurele nume de care imi amintesc: Mihai (student la electronica in primul an), Gradin Bogdan (pe care l-am revazut in grupul PNT la marea demonstratie din 28 ianuarie 1990 si care stiu ca a facut apoi parte din grupul de grevisti ai foamei din Piata Universitatii), Gabi Garabet, Andrei Ion, Alecu Ivan Ghilia, Popa Laurentiu, Nicolescu Lucian. Am fost arestat impreuna cu Vali Constantinescu si am fost depozitat la IGM in aceeasi sala de asteptare cu Mariana Berechet. In rest, nu mai stiu nici un nume.

 

 

 

 (Fragment din  Politice de H.-R. Patapievici, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1996)