Bucurestiul Cultural, nr. 116 - Pe aleile întunecate ale inconştientului

Andreea Rasuceanu | 07.08.2012

Pe aceeași temă

Volum cu gestaţie îndelungată (de zece ani), FEM e o carte care constituie şi nu prea o surpriză din partea au­toa­rei. Deşi în linia poeziei sale vizionare, a obsesiilor scriitoarei legate de Marea Re­ve­laţie, iluminare, iniţiere cultivate până acum în poeme, cartea de faţă vine, totuşi, pentru teoreticiana artei post­moderne şi poeta membră a Ge­ne­ra­ţiei ’80 care este Magda Cârneci, ca o sur­priză. Volumul e un melanj narativ greu clasabil, atipic, clădit pe un montaj ingenios de micronaraţiuni într-o ţesă­tură ficţională complexă, îmbibată de o poe­zie latentă, ale cărei fire converg spre un tâlc iniţiatic, spre o semnificaţie ce se prelungeşte dincolo de text, refe­ri­toa­re la ipostazele feminităţii în sens mitic, arhetipal. Mesajul cărţii ţine de această amănunţită sondare a propriei feminităţi, legată indisolubil de ipos­ta­zele maternităţii: mama, figură tutelară, ca o „gorgonă mortală“, „meduză enor­­mă“, mereu „dulce-amară“, e percepută când ca prezenţă apăsătoare, copleşi­toa­re, când ca absenţă dureroasă, când străi­nă şi ameninţătoare, când sub sem­nul unei identităţi fiziologice, spirituale, sufleteşti. Alternând pasaje cu o ritmică sacadată, conferită de enunţurile suc­cin­te şi percutante, cu adevărate poeme în proză, baroce, ample, cu semnificaţii subterane care irump la suprafaţa tex­tului în volute stilistice rafinate, cartea se construieşte de fapt pe o schemă a unui parcurs iniţatic, ale cărui trepte co­res­pund diferitelor vârste ale femi­nităţii.

Aventura anamnetică a naratoarei de­bu­tează cu o rătăcire într-un peisaj al dezo­lării. Intrăm în interioritatea femi­ni­nă printr-un peisaj à la de Chirico, al coridoarelor alambicate, manechinelor dezarticulate, al culoarelor fără ieşire care se întretaie ameţitor, creând infi­ni­te bucle şi cotloane (banda lui Möbius e una dintre imaginile-cheie ale cărţii), în­­tr-un simulacru de lume, ca în decorul de mucava al unor culise teatrale. Rătă­cirea aminteşte de peregrinările perso­na­jelor cărtăresciene în labirinturile intes­ti­nale ale oraşului, ca şi pe aleile întu­necate ale propriului inconştient. Multe imagini şi secvenţe din cartea Magdei Cârneci amintesc, de altfel, de proza lui Cărtărescu – pentru a da doar câteva exem­ple: portretul femeii uriaşe din centrul lumii, Buddha feminin fecund, monstru devorator şi gestant totodată, format din mai multe corpuri feminine suprapuse, ale căror chipuri sunt de fapt identice cu al povestitoarei, întâmplările din tabăra de vară din Transilvania, cu ecouri din aventurile petrecute în Budila cărtăresciană, dar în primul rând visele unor personaje, care amintesc deseori de cele ale protagoniştilor cărtărescieni, oni­ris­mul îmbibat de grotesc şi supra­sa­turat de simboluri decriptabile în cheie metafizică. Sunt, în cartea Magdei Câr­neci, şi simboluri şi structuri simbolice (ale maternităţii, în bună parte) care s-ar cere interpretate prin prisma psiha­na­lizei jungiene. Vise, viziuni, fantasme, reverii sau episoade ale unor simple trăiri diurne care păstrează ceva din stra­nietatea, din neverosimilitatea lu­cru­rilor petrecute în vis, fac (hiper)materia textuală: în visul Ancăi apare un lac alb, „plin de capete rotunde de nou-născuţi, ca un fel de boboci cărnoşi ai unor nuferi ne­deschişi încă, plutind peste unde mă­runte de lapte“, în timp ce una dintre viziunile cu rol revitalizant, stimulativ, ale Şeherezadei-naratoare, în ipostaza sa de adolescentă îndrăgostită ireme­dia­bil, o înfăţişează într-un cuplu primor­dial, trăind într-un paradisum volup­ta­tis, cu o „vegetaţie fabuloasă, luxu­rian­­tă“, „printre arbori enormi, milenari“. Unul dintre episoadele cele mai convin­gă­toare ale cărţii este cel al fotografierii fetiţelor în şpilhozen, dintre care una este sora mai mică a povestitoarei, iar cea­laltă, un copil din vecini care în­­tru­neşte criteriile estetice ale mamei, aceas­ta privindu-le cu admiraţie pe cele două „bondoace“ şi cu dezamăgire şi dezapro­bare pe propria sa fiică mai mare, prea mică şi slabă pentru vârsta ei de patru ani. Gravitatea gestului previzibil al aces­teia, care-şi împinge sora într-o co­paie cu apă în care fetiţa ameninţă să se înece, e umbrită însă de inexplicabila cru­zime maternă. Iniţial, aceasta are darul de a o întrista nedesluşit, pentru a se concretiza apoi într-una dintre amin­­­tirile traumatizante recurente care o bântuie pe protagonistă. Imaginile se des­făşoară ca pe o peliculă veche, au ceva sfâşietor, de dagherotipuri îngăl­be­ni­te de vreme, degajând un tip de dra­ma­tism cu atât mai acut cu cât povestea e narată din perspectiva unui copil al că­rui acces la universul înconjurător se face încă mai mult intuitiv. Autoarea ar fi putut miza poate mai mult pe astfel de episoade, perfect stăpânite din punct de vedere narativ, în defavoarea unor frag­mente confesive. De altfel, în cadrul prozei poematice de cea mai bună cali­tate din acest volum, un loc deloc negli­jabil îl ocupă astfel de micronaraţiuni de sine stătătoare, interconectate prin firul ne­văzut al vizionarismului, într-un mi­nu­ţios şi complicat proces de disecare a sinelui. Pe de altă parte, optând pentru o formulă confesivă, şi cu atât mai mult cu cât destinatarul „scrisorilor“ sale e un iubit pe cale să o părăsească pentru tot­deauna (dar şi unul generic, poate), iar naratoarea se autodeclară o Şehe­re­zadă de „apartament de bloc“, Magda Cârneci riscă totuşi să-l determine pe cititor să aplice cărţii sale o anumită grilă de lectură, restrictivă, făcându-l să rateze poate sensurile profunde ale acesteia.

Structurată pe un fel de schemă ini­ţia­tică, cum am mai subliniat, urmând vârs­tele maturizării protagonistei şi cul­minând cu Marea Revelaţie, cartea dez­vă­luie fragmente din biografia spirituală a acesteia, a căror semnificaţie globală se conturează la final. O obsesie a ra­tării sensurilor profunde, autentice, ale existenţei, ale situării şi funcţionării fiinţei în marea schemă universală stră­bate întreg textul (aluzii la androgi­ni­ta­te, la homo signorum, cosmografia del minor mondo sunt de altfel recurente în carte): „Şi din senin mă lovea blând în moalele capului ideea limpede, clară ca un verdict dat de cineva din afara mea, de deasupra, că tot nu înţeleg ceva im­por­tant, deşi e a multa oară când se pe­trece acest fapt aparent anodin, această po­trivire stranie, neaşteptată, între gân­duri şi obiecte şi acte, între gesturi şi per­soane şi întâlniri, între poezii şi vise şi ritualuri, aparent străine unele de altele şi totuşi legate între ele printr-un fir subtil, coerent, printr-o logică pe care mintea mea o refuză“. Montajul crochiu­rilor narative – mici întâmplări cotidiene consemnate de povestitoare ca episoade biografice decisive în conturarea fe­mi­ni­tăţii sale – în materia textuală pigmen­tează proza, datorită stranietăţii, ambi­gui­tăţii lor, dar mai ales pentru că par să camufleze adevăruri universale, să des­chidă calea de acces către o altă di­men­siune a lucrurilor, către adevărul, natura intimă a acestora. Imaginea celor două fete îmbrăţişate, întâlnite cu pri­le­jul unei vizite la Constanţa, cu incer­ti­tu­dinea ce planează asupra naturii relaţiei lor, îi declanşează povestitoarei un mo­ment de eliberare şi de revelaţie, legat de sensurile iubirii autentice, neîngră­dite de nici o prejudecată. Incursiunea în­­­­tr-o veche catedrală germană, ale cărei vitralii dau naştere unui fascinant joc de lumini şi culori, e prilejul unui mo­ment de inexplicabilă beatitudine. Într-un alt re­gistru, vecinătatea unei femei enorme într-un autobuz aduce cu sine oroarea, fas­­cinaţia morbidă, iar imaginea unui cuplu care face dragoste într-un mod me­canic, cu totul lipsit de participare emo­ţională, are şi ea ceva contradictoriu, e oripilantă şi atrăgătoare totodată. Toate aceste mici episoade, în aparenţă banale, au însă o aură de mister şi emană un far­mec molipsitor, pentru că sunt de fapt conectate la pulsul universal al lu­cru­rilor şi ascund semnificaţii vitale, pe care numai sufletul feminin le poate pă­trunde, căci ele prind contur doar pe te­ritoriul Planetei FEM. Nu întâmplător autoarea afirmă, pe clapa a doua a cărţii, că FEM reprezintă manifestarea arhetipului feminin în prima perioadă a vieţii, arhetip care poate da acces la sur­prin­zătoare posibilităţi de simţire şi înţe­le­gere“.

Prin FEM, Magda Cârneci reuşeşte o carte neobişnuită, cu multiple paliere de înţelegere, o proză poematică de o fru­mu­seţe stranie şi o acuitate insuportabilă uneori, datorate unui act de disecare su­fletească lentă şi dureroasă, de dezar­ti­cu­lare răbdătoare şi meticuloasă a pro­priilor resorturi interioare, în scopul unei re(con)stituiri a sinelui.

 

Magda Cârneci, FEM, Editura Cartea Românească, Colecţia „Proză“, 2011, 208 pag.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22