Pe aceeași temă
Ca poet, Şerban Axinte a debutat editorial în 1996, cu volumul Starea balanţei, urmat, în 1999, de Pragurile Apeiron. În aceste prime două cărţi ale sale, autorul practică o poezie abstractă ce amestecă, într-o formulă eclectică, note ale unei imagistici expresioniste, preluate epigonic de la Rilke sau Blaga, şi structuri lirice tributare ermetismului, în linia unui Ungaretti. În Pragurile Apeiron, imaginarul poetic se încarcă de rezonanţe nietzscheene, iar discursul devine cvasioracular. Oscilând între o cerebralitate afişată ostentativ şi o emoţionalitate adesea disimulată, poezia lui Şerban Axinte – atât în prima etapă, cât şi la maturitate – pune în scenă spectacolul unor năzuinţe metafizice, aşteptări ale unei Revelaţii ce întârzie să se producă, prevestiri apocaliptice, tensiuni ale unui eu scindat, nostalgii ale unei ipotetice unităţi originare. În predilecţia faţă de o atare tematică se vădeşte şi atipicitatea poetului în raport cu congenerii săi douămiişti.
Lumea ţi-a ieşit aşa cum ai vrut (2006) reprezintă un punct de cotitură în poezia lui Şerban Axinte. Insolubilele interogaţii metafizice susţin în continuare eşafodajul poemului, numai că discursul, mai puţin abstract şi renunţând, în fine, la obscuritate, dobândeşte supleţe şi putere de sugestie. Autorul explorează acum valenţele tranzitivităţii, ale prozaismului şi biografismului, „inventând“, cum notează într-un poem, „mitologii în sufragerie“ – aşa, de pildă, în textele ce exhibă experienţa paternităţii – resimţită ca traumatizantă pierdere de sine, ca despărţire de vârsta aurorală a unei tinereţi suficiente sieşi. Criza eului, provocată fie de o debusolare a trecerii prin vârste, fie de presimţirea unor experienţe limită, îmbracă succesiv expresia gravităţii şi pe aceea a farsei. Iar variatele forme ale nesiguranţei şi fricii sunt îmblânzite, terapeutic, printr-o arlechinadă asumată („gata, azi spun o rugăciune,/ fac o piruetă, mă dau pe gheaţă,/ pornesc maşina de spălat, închid aragazul,/ îmi pârlesc sprâncenele cu bricheta,/ desenez un elefant pe o frunză,/ (...) îmi dau singur foc la valiză“). Optimismul e simulat, construit cu eforturi cvasieroice de un eu narcisiac – bântuit de fantasme ale unui demonism simili-romantic – ce se descrie în ipostaza de „uriaş doborât în numele unei victorii/îndelung amânate“ sau de „mort/ într-o carcasă de bărbat tânăr şi frumos“. Acest eu angoasat de gândul că „aleph“ e „o vorbă în vânt“, ca şi de contemplarea chipului său de „mort tânăr“, imaginează undeva o listă cu gesturi cotidiene echivalând cu tot atâtea (false) posibilităţi de supravieţuire: „să iau o gură de votcă (...),/ să privesc ore în şir manechinele din vitrine,/ să iau forma vasului/ în care scuip dimineaţa şi seara/ tot răul din mine“. Antifraza ia uneori o turnură triumfalistă: „lumea e într-adevăr la picioarele mele,/ nu mai aştept decât să vină cineva şi să-mi profaneze mormântul/ ca să pot ieşi de acolo“. Din cotidianul gesturilor mărunte, poezia lui Şerban Axinte evadează constant în oniric şi în parabolă (adesea chiar în parabola cu transparente sugestii mistice şi biblice).
Aflată, numai până la un punct, în continuitatea vizionarismului din Lumea ţi-a ieşit aşa cum ai vrut (inspirat titlu!), Păpădia electrică marchează o inovaţie semnificativă în poezia lui Şerban Axinte şi o alternativă în interiorul generaţiei douămiiste, al cărei hiperrealism biografist şi visceral, privit ca tendinţă dominantă, este depăşit în favoarea unui soi de realism psiho-mistic. Înclinaţia către emfază şi obscuritate a tatonărilor anterioare lasă acum locul naturaleţii şi preciziei discursive, poetul părând a-şi fi găsit, în sfârşit, vocea şi formula distincte. Ne aflăm în faţa unei poezii a „experienţei revelatoare“ consemnate nu printr-o abstractizare puristă, esenţializată, ca în cazul modernismului înalt, ci pornind de la faptul contingent, de la experienţa concretă a eului, de la faptul brut, existenţial. Este aici o inovaţie care a fost, cred, prea puţin observată. Captat, nu fără discrete tuşe (auto)ironice, în poeme mai ample sau concise, descompuse în flash-uri şi cu aparenţă de jurnal psihic, biograficul se deschide către captarea şi înregistrarea altor dimensiuni ale conştiinţei, vecine cu blecheriana „irealitate imediată“.
Metaforă unificatoare pornind chiar de la titlu, „păpădia electrică“ reprezintă în acest sens o imagine – oarecum suprarealistă – a aurei, fie că e vorba de aura mistică sau de cea comiţială, epileptică (într-un comentariu de pe coperta a patra Andrei Terian indică în acest sens o serie de „stări liminale“, cum ar fi „visul, hipnoza, beţia sau demenţa“, cu un „aspect halucinant şi misterios“). În linia aceleiaşi depăşiri a umanului prin propria combustie interioară, „electricitatea“ indică o tehnologizare a luminii mistice, în vreme ce „păpădia“ apare ca o metamorfoză inflorescentă, diafană, a corpului şi a minţii. Reformulând, în cheie minimalistă, postulatul existenţialist potrivit căruia „existenţa precede esenţa“, poezia lui Şerban Axinte din Păpădia electrică este astfel, nu doar în intenţie, o metaforă a corporalităţii vizionare, prin care metafizicul redevine, paradoxal, concret, accesibil: „ceva creşte acum din mine,/ cineva suflă asupra mea// cu miliarde de fotoni.// aura/înfloreşte din bulbul creştetului meu/ într-o uriaşă păpădie electrică“. În altă parte, imaginea păpădiei electrice e asociată epuizării corporale, ca o compensaţie virtuală: „da, ţi-am vorbit despre ce am văzut în oglindă;/ o păpădie îşi resoarbe acele electrice/ în faţa propriei imagini/ mă retrag în camera de gardă// cu cât eşti mai epuizat, cu atât percepi lumea mai clar./ noaptea auzi câinii de la mare distanţă,/ închizi ochii şi în minte încep să se deruleze imagini H.D.“. Referinţele corporale sunt prezente pretutindeni, ca şi cele psihice, de altfel. Corporalitatea vizionară este însă una bolnavă sau măcar aflată în criză; totuşi, nu avem de-a face cu o poezie a suferinţei epidermice, avatar al poeziei de sanatoriu şi spital a simboliştilor din primele decenii ale secolului trecut, deşi salonul medical apare deseori în cadru. Nu-i mai puţin adevărat că, până la „iluminări“ (fie ele rimbaldiene sau... electrice), experienţa directă primează: „cercurile iluminate, mai târziu,/ acum, anxietate“.
Conceput el însuşi după morfologia unei „păpădii electrice“, un prim capitol fiind intitulat decoct, al doilea, bulb, iar al treilea şi ultimul, acele electrice, volumul lui Şerban Axinte se deschide prin câteva poeme hiperrealiste cu aspect de jurnal intim, în care-şi face loc – pe post de ready made douămiist şi de portretizare indirectă – un e-mail primit de la confratele O. Nimigean, cu care poezia lui Şerban Axinte are unele puncte comune: „Cherule,/ Din câte ştiu, din câte am observat şi am constatat pe propriul ficat, alcoolul are efecte dintre cele mai diverse, în funcţie de metabolismul celui care-l consumă, de starea de moment. (…) Pe dragoş, de pildă, sau pe bogdan, alcoolul îi euforizează, le dă energie, îi bagă în priză. Lui radu vancu îi dă o bună dispoziţie uluitoare, îi împrospătează memoria. Pe mine, dacă mai ţii bine minte, mă făcea mai bun, mai frumos, mai vorbăreţ şi mai cântăreţ. Precum şi mai cirotic. Nu-i o regulă. Tu ai o reacţie depresivă, dar în zilele astea se leagă şi de oboseala drumului şi de iritările de la bucureşti. Cred că e o bună decizie să treci la abstinenţă“. Ceea ce urmează după această situare nu doar temperamentală, ci şi poetică, nu e o carte despre relaţia dintre poezie şi alcool, nici una despre relaţia poezie-abstinenţă, nici măcar una despre efectele poetice ale depresiei postalcoolice, deşi nota depresivă, întunecată şi uşor cinică nu lipseşte, ci o poezie de notaţie obsedată de saltul dintr-un fiziologic precar pe un alt nivel de real: „o deblocare a minţii, o înflorire la alt nivel,/ un salt în contur; /irealitatea de fiecare zi inundă liniştea“.
La un alt nivel evoluează, dacă putem spune aşa, şi dimensiunea erotică a volumului, pe sistemul unui dialog cu o prezenţă/absenţă feminină virtualizată (magda): „te crezi închisă în mintea mea“. Totuşi, chiar dacă are loc „la alt nivel“, înflorirea tematizată de Şerban Axinte implică (şi) o regresie a umanului la nivel de plantă, cu precizarea că „organicul“ păpădiei este substituit de caracterul „electric“, ergo artificial. Ar fi prea mult să afirmăm că transfigurarea consemnată în Păpădia electrică vizează căutarea sau revelaţia mistică, deşi unele indicii (relative) par să ne îndrepte într-acolo: „acum e lupta cea mare:// scama electrică luminează puţin cerul gurii lui Dumnezeu“. Şerban Axinte scrie aici, în primul şi în ultimul rând, o poezie a experienţelor psihedelice. Scurte, de numai câteva versuri, sau desfăşurate pe spaţii mai ample, poemele păstrează aceeaşi structură secvenţială, de consemnare concisă. Unele notaţii par anodine sau criptice, altele au însă o reală intensitate aforistică: „sufletului puţin îi pasă de poziţia corectă în timpul morţii“. Din asemenea scurtcircuite (sic!), dar şi din exactitatea, nu lipsită de subtilitate, cu care-şi transcrie modificările de percepţie, se naşte poezia lui Şerban Axinte, cu „corola“ ei diafană care „luminează puţin cercul gurii lui Dumnezeu“. Chiar dacă autonome, piesele volumului trebuie, cred, citite ca un ansamblu unitar şi ca o experienţă unificată a unor stări-limită discontinue.
Păpădia electrică nu este doar cea mai bună carte de poezie de până acum a autorului ieşean, ci şi una care-l insolitează (fericit) în cadrul generaţiei sale. Poet al experienţelor de-realizării, Şerban Axinte excelează prin acuitatea cu care explorează dimensiunile interiorităţii psihice, în căutarea unui „dincolo“ transmundan la care poezia autentică dintotdeauna nu a încetat să viseze.
Şerban Axinte, Păpădia electrică, Casa de pariuri literare, Bucureşti, 2012, 80p.
