Bucurestiul Cultural, nr. 14/2006

IRINA MAVRODIN

 

Cad mastile

 

 

 

Printr-un bizar proces de extrapolare, traiesc caderea mastilor care are loc acum in jurul meu, ca si cum as participa la proustiana trecere din Timpul regasit: "...si imi dadeam in sfarsit seama, lucru la care nu ma gandisem intrand in acel salon, ca orice petrecere, oricat de simpla, cand a avut loc multa vreme dupa ce ai incetat sa te mai duci in societate si cu conditia ca ea sa reuneasca unele dintre persoanele pe care le-ai cunoscut odinioara, iti apare ca un bal mascat, cel mai reusit dintre toate, cel in care esti la modul cel mai sincer «intrigat» de ceilalti, dar unde chipurile pe care si le-au fabricat de multa vreme fara sa vrea nu pot fi schimbate printr-o simpla demachiere, dupa ce petrecerea a luat sfarsit". E un moment pe care-l asociez, printr-o fulguratie tot de tip proustian, cu puternica stupefactie care m-a paralizat parca si m-a asmutit, traita de mine, in primele saptamani ale anului 1990, la petrecerea data de Marea Adunare Nationala a Frantei, la Paris, in cinstea Revolutiei romane, reprezentata de vreo optzeci (daca nu ma insel) de invitati romani, veniti chiar in ajun, cu un avion din Romania: erau tot ei, aceiasi, din bine-cunoscutul mediu care imi era familiar, scriitoricesc si artistic in general, tot ei, marii beneficiari ai regimului  comunist, inselator de amestecati cu ceilalti, unii deja dand semne ca vor intra in politica, toti cu acelasi discurs al frumoaselor si dreptelor convingeri pe buze.

 

M-am intors acasa si am plans, cu senzatia ca imi scapa, ca ne scapa ceva, ca aceasta "revolutie", care suscita deja atatea intrebari fara raspuns, ne este "furata". A avut loc atunci pentru mine o "prise de conscience", care s-a adancit pe parcursul celor saisprezece ani ce au trecut. Senzatia ca ma aflu la un bal mascat sui generis, la care participa invitati care se straduiesc sa-si tina cat mai bine, pe chipul lor pervertit, masca inocentei, a cinstei, a onoarei lor pierdute, a fost una dintre trairile mele dominante. De saisprezece ani incoace este, cu siguranta - in planul raportului meu cu societatea -, lucrul care m-a tulburat cel mai mult, introducand, intr-o anumita zona a lui, iradieri maladive. M-am intrebat intotdeauna, inca din 1990, de ce nu ies in fata cei care au colaborat cu Securitatea, nu spre a beneficia in continuare de toate privilegiile si avantajele, ci spre a face o marturisire publica.

 

Asemenea marturisiri au insa valoare purificatoare numai prin asumarea vinii, si nu prin cautarea de scuze si de subterfugii, dintre care cel mai grosolan mi se pare a fi cel de a face deosebire intre "a colabora cu Securitatea" (colaborare, vezi Doamne, "nevinovata"; ba chiar comportand conotatii pozitive, de actiune patriotica sau in sprijinul semenilor) si "a face politie politica". Pentru mine, conform legii (al carei text a fost citit si comentat la televizor de insusi initiatorul ei, Ticu Dumitrescu), Securitatea este sinonima cu politia politica. Cei care isi fac comentariile plecand de la o alta premisa fie sunt superficiali si grabiti, lucrand "dupa ureche", fie au interes sa recurga la un fals. Prea multe nuante nu isi mai au, deci, locul. In afara de una singura: cazul celor care au semnat acest pact cu diavolul sub presiunea conditiei de detinut politic.

 

Traiesc - sunt sigura, nu cred ca ma insel - o noua "revolutie", as spune adevarata revolutie, care abia acum isi gaseste una din dimensiunile ei fundamentale, cea morala, din care decurg si celelalte, cea politica si cea economica. Dupa multa speranta, urmata de multe dezamagiri, iata ca invie pentru noi toti o noua si mare speranta: caderea mastilor. Dar mastile nu cad de la sine. Ele pot fi scoase, cu un gest de asumare si de cainta, de catre cei care le poarta (cata usurare presupun ca este in sufletul lor!), sau pot fi smulse, de catre o societate, a noastra, care face astazi gestul decisiv pe care ar fi trebuit sa-l faca inca din 1990.

 

In spirit civic, ba chiar, mai mult, in spiritul iubirii fata de aproapele, incerc sa rostesc un indemn: dragi romani, a venit, in sfarsit, momentul mult asteptat al inlaturarii mastilor. Nu-l ratati!

 

 

 

 

 

PAUL CERNAT

 

Realism magic bulgakovian, intr-un sat transilvan

 

 

 

Daca un calator strain dublat de un om de gust ar rasfoi presa noastra culturala vrand sa afle care sunt cartile valoroase de fictiune aparute in ultimul timp, ar fi probabil dezorientat. Unii lauda, din oportunism snob, tot ce produce "lumea buna", inclusiv reciclarile ei inertiale, sau isi sustin, stereotip si previzibil, vechi marote. Altii practica voios un conformism al nonconformismului: ma gandesc la acei comentatori care, dintr-un resentiment impur fata de "cartile groase, grandilocvente si plicticoase" din perioada comunista, iau in brate tot felul de prostioare sleampete si amatoristice servite drept mostre de literatura noua, trendy, dezinhibata, "rupta din viata reala". Cat priveste volumele de proza remarcabile, de multe ori ele nu ajung sa fie remarcate decat daca autorii lor au norocul intrarii pe un culoar propice (sustinerea unor grupari influente institutional, politici editoriale favorabile, vizibilitate mediatica s.a.m.d.). Cei mai putin norocosi risca sa ramana pe dinafara. Un asemenea autor este Radu Tuculescu (n. 1949), optzecist ex-centric din ramura "echinoxismului" clujean.

 

Ca si in cazul unui alt prozator de finete din generatia sa (e vorba de Alexandru Vlad), ca si altii inca, Tuculescu e, din unghiul receptarii generale, un captiv al Transilvaniei. Publicate in marea lor majoritate la edituri clujene, cartile sale nu prea au intrat in atentia "Centrului" critic bucurestean, acolo unde se omologheaza, se negociaza si, uneori, se traficheaza gloriile autohtone. Nu numai vechii critici de autoritate, dar si destui congeneri il omit din panoramele lor. Premiile primite pana acum - nu putine - sunt, in general, "transilvane". Violonist "la baza", autor a 12 volume de proza aparute din 1978 incoace (povestiri, romane, non-fiction diaristic sau de calatorie), cronicar dramatic si autor de piese de teatru, traducator, Tuculescu a fost un marginal atat in raport cu formula microrealismului textualizant al "ortodoxiei" optzeciste, cat si cu aceea a predecesorilor, fascinati de parabola politica. Schimbarea formulei de la o carte la alta i-a derutat, apoi, suplimentar pe administratorii sistemului mendeleevian al literaturii: de unde sa-l luam? unde sa-l incadram? Iar cele mai pregnante carti ale sale de pana acum - Degetele lui Marsias, Umbra penei de gasca, prozele scurte atroce din Cuptorul cu microunde sau jurnalele din Aventuri in anticamera - au beneficiat, cel mult, de un succes de stima intre cunoscatori, fara a-l impune cu adevarat.

 

Unul dintre cele mai valoroase si mai placute la lectura dintre romanele anului 2006 este ultimul sau volum, Povestirile mameibatrane, aparut la Cartea Romaneasca. Combinatie originala de realism magic "transilvan" si metafictiune "rurala" foarte fin lucrata, un adevarat regal fabulatoriu plin de umor, mister, suspense si poezie, cartea e o surpriza, o aparitie insolita, care nu seamana prea mult cu precedentele volume ale autorului. Lucrata in filigran cu materialul clientilor/personajelor, ea poate fi savurata atat de catre "cititorii de romane" (in acceptia lui Albert Thibaudet) cat si de catre amatorii de rafinamente narative.

 

Cadrul: un sat transilvanean din zona Clujului, Petra, pestrit din punct de vedere confesional (reformati, catolici si ortodocsi), fara ca acest lucru sa deranjeze pe cineva. Un sat uitat de Dumnezeu la poalele Muntilor Apuseni; o comunitate pe cale de extinctie, traind din povesti si amintiri neobisnuite, unde majoritatea oamenilor sunt maghiari cu varste de peste 65 de ani. Centrul sau narativ e o simpatica batrana octogenara, numita in text doar cu apelativul "mamabatrana" (N.B., numele si prenumele personajelor - maghiare sau germane - sunt transcrise unificat: Margolili, Nanapeter, Totianos, Botpali, Burdazoli, Hermantibi etc., cu efecte amuzante), cu mintea vie, plina de povesti, si cu picioarele umflate de boala. Din prezentarea de pe coperta a patra aflam ca ar fi un "personaj real", cu care autorul a stat de vorba de cand batrana avea 85 de ani si pana la moartea acesteia. Ceea ce conteaza este insa faptul ca mamabatrana a fost transformata intr-un personaj memorabil al unei fictiuni pe masura, cu o "realitate" proprie, autonoma. Martor, confident si dispecer al povestilor comunitatii, "domnu Radu" - cum i se spune - a cunoscut-o prin nepoata ei din Cluj, Dita, impreuna cu care o viziteaza adesea incercand sa-i aline batranetile. Si sa o descoasa, caci vitalitatea bunicutei inspiratoare pare alimentata doar de placerea ei de a povesti. La batranete, mamabatrana a prins gustul lecturii citind literatura "mare" adusa de catre nepoata (de la Balzac si Dickens la preferatii ei, Gogol si Bulgakov, via Fitzgerald si Calvino). Nu poate retine insa nici titluri, nici autori, ci doar intamplari, situatii, imagini ale unor personaje pe care le amesteca pana la indiscernabil cu povestirile despre cunoscuti si despre trecutul ei. Pe masura ce sunt spuse, ele sunt transcrise de catre naratorul romanului - autodefinit, undeva, drept "hot de povesti"... "Domnu Radu" le traduce foarte aproximativ din maghiara (mamabatrana vorbeste doar ungureste, iar el stie limba in procent de 60 la suta), umpland golurile "realitatii" cu propria-i imaginatie, dar si cu imaginatia, naiv infuzata de livresc, a batranei din a carei fantezie ajunge la un moment dat sa creada ca face el insusi parte...

 

Daca mamabatrana e "povestasa" tribului, o Magna Mater care dizolva literatura scrisa in traditia rurala a povestirii orale, povestile propriu-zise isi dezvaluie, treptat, natura profund erotica si cruda, morbida. Toate istoriile comunitatii (abundente, colcaitoare, spectaculoase...) stau sub semnul puterii feminine. O feminitate de un erotism stihial, irezistibil, "demonic" (fantasma motanului dracesc din Maestrul si Margareta bantuie povestirile). Probabil, adevarata religie a satului, alaturi de petrecere... De o parte - barfele caraghios-complexate de la crasma ale barbatilor. De cealalta - ritualurile sabatice ale femeilor "intre ele". Cu putine exceptii (priceputul dansator Demitri, sotul mameibatrane, cel intors de pe front beteag de o mana, inainte sa poata lupta; misteriosul si tacutul Robert, neamtul stupar ajuns sot al hipereroticei Margolili; preotul "donjuan" Totianos) barbatii din Petra au complexul propriei impotente; molai, ajung incornorati si batjocoriti de nevestele lor. Cuplurile sunt de obicei dizarmonice, chiar grotesti. Incapabil sa-si demonstreze virilitatea prin sex sau violenta fizica, Nanapeter se consoleaza penibil, acoperind-o de injuraturi pe nevasta. Hermankati si Hermantibi ajung sa nu mai comunice decat prin semne (ca in romanul Motanul de Georges Simenon, al carui titlu e deliberat ocultat in cartea lui Tuculescu). Un altul indrazneste sa-si bata sotia, dar aceasta il da insa afara dupa fiecare bataie, divortand si recasatorindu-se, in repetate randuri, tot cu el, dupa ce-l face sa se umileasca si sa-si ceara iertare. Burdazoli, postasul ironic, umbla de-o viata nedespartit de iapa Ema - lung prilej de vorbe si de ipoteze. Focoasa, voluntara Marica, dar si Galana sau Toldieva isi joaca pe degete barbatii - ai lor si ai altora, manate de o nestapanita tentatie a adulterului. De obicei, femeia e cea care seduce, agreseaza si poseda. Prototipul extrem in acest sens este frumoasa Margolili, fiica vrajitoarei Hudinela: o nimfomana constienta de forta sexualitatii sale irezistibile, libere si fara prejudecati. Ea ii poseda pe toti barbatii satului, cu exceptia celor pe care nu vrea - din diverse motive - sa-i aiba: Demitri si Totianos. Intr-un fel, Margolili este ceea ce nu pot, nu stiu sau nu vor sa fie semenele ei rurale: feminitatea anarhica in stare pura, insubordonata, plina de venin dulce... Imblanzita de tacutul si virilul Robert, orasean "strain" fata de comunitate, ea va disparea dupa o nunta cu cantec. Prezentat, printr-un flash-back narativ, dupa moartea povestasei, episodul cvasimarquezian si cvasibulgakovian, delirant si sardanapalic al nuntii mameibatrane este una dintre cele mai puternice scene ale cartii (ca si cel al episodul mortii: decrepitudinea, extinctia sunt prinse in pagini sfasietoare, aproape insuportabile prin insasi lipsa lor "cruda" de patetism). In a treia noapte a nuntii, barbatii sunt eliminati din joc, iar femeile se dezlantuie in petreceri salbatice, vrajitoresti...

 

Povestile de ura si amor se desfac, intr-adevar, "ca un evantai" in cartea lui Tuculescu: initierea erotica a lui Robert de catre Margolili si a lui Totianos de catre Marica, povestea de dragoste lesbiana - focoasa, nefericita si cu nabadai - dintre Margolili si frumoasa Rusoaica (adusa din Siberia de sotul ei Rudi) soldata cu alienarea victimelor etc. etc...

 

La antipod fata de ce a lui Margolili este feminitatea - aparent traditionala - a mameibatrane: copila, aceasta are toate datele unei "fete cuminti" si intelepte, predestinate unei monogamii exemplare. Si totusi. Sa fie oare prietenia dintre cele doua tinere diametral opuse (dar, se stie, extremele se intalnesc...) motivul pentru care Demitri ii rezista lui Margolili? Un mister inavuabil se iteste printre ochiurile povestii.

 

In Petra, cei care "stiu" (batranul Timar, spre exemplu) pastreaza bine secretele, iar cei care nu stiu, vorbesc aiurea. Exista vagi indicii ca Margolili ar fi fost ucisa din razbunare (de catre cine? Robert, Rusoaica, Totianos sau chiar de... mamabatrana devenita brusc geloasa?), dar misterul ramane intact pana la final. Un final hipnotic, de gheata, in care centenarul Robert, neschimbat, ramane mut in fata naratorului, iar acesta paraseste satul ramas fara suflet.

 

Istoriile adiacente nu sunt mai putin spectaculoase. Marqueziana, in varianta tragicomica, e biografia lui Demitri, autor al unui savuros jurnal de front repede abandonat; foamea lui nepotolita din timpul razboiului va fi compensata, in ultimii doi ani ai vietii, de o ingrasare monstruoasa, porcina, cadavrul neputind fi coborat decat cu eforturi uriase si cu scripeti mari din camera unde batranul se imobilizase voluntar... Si exemplele pot continua.

 

Poate ca unii, mai carcotasi, vor reprosa faptul ca discursul povestitorului e imprumutat, ici-colo, celui al personajelor, ca, la tara, oamenii nu vorbesc asa, ci cu oralitati specifice, incoerente etc. Voi spune doar ca Radu Tuculescu povesteste... cu cuvintele sale, asumandu-si "mistificarea" fictionala, nu transcrie fidel, "ca de pe banda de magnetofon", vocile altora. Oricum, din tot acest amestec de real si fantasmatic, de magie fabulatorie si "reportaj", de halucinatie si falsa memorie, de livresc si oralitate "traditionala", prozatorul reuseste sa creeze o lume vie, cu personaje pe care nu le uiti, o naratiune din a carei lectura te trezesti ca dintr-un vis colorat intens.

 

Entuziasmul nu ma impiedica sa exprim insa si cateva nedumeriri chitibusare: nu ni se spune, de pilda, daca volumele aduse de Dita spre lectura mameibatrane sunt in romana sau in maghiara. Cu atat mai mult cu cat cea din urma nu stie decat putine cuvinte romanesti. Stim, apoi, ca mamabatrana s-a casatorit - inca adolescenta - cu Demitri inainte de izbucnirea razboiului, insa nunta lor s-a tinut in cladirea Caminului Cultural (institutie adusa in lumea rurala de catre comunisti). Mici scapari ale unui sef de orchestra... Cartea este, realmente, extraordinara.

 

 

 

 Radu Tuculescu,  Povestirile mameibatrine, Editura Cartea Romaneasca, 2006

 

 

 

 

 

NICOLAE MANOLESCU in dialog cu GABRIELA ADAMESTEANU

 

Mai mult o intalnire intre carti decat intre oameni

 

 

 

 Ce aduce nou a V-a editie a festivalului  Zile si nopti de literatura fata de anii anteriori?

 

Am incercat sa facem mai degraba o intalnire intre carti decat intre oameni. Am legat festivalul de aparitii editoriale, de traduceri, in romaneste si in limbi straine, si de targuri de carte, cum ar fi cele de la Constanta si Mangalia. In al doilea rand si decurgand de aici, dezbaterile se vor referi la problema sanselor pe care literaturile mici, in sensul de limbi fara circulatie, le au de a razbi in lumea larga. Am incercat sa ne coordonam cu Institutul Cultural Roman si cu politica lui de traduceri a cartii romanesti in strainatate. In al treilea rand, am modificat structura premiilor. Ramane premiul cel mare, Ovidius, de 10.000 euro. Al doilea premiu este acum pentru un traducator din romana intr-o limba straina. Iar al treilea este pentru o editura straina care a publicat sau va publica, speram noi, carte romaneasca. Premiul pentru traducere intr-o limba straina il va lua Alain Paruit, anul acesta iar editura premiata este Gallimard. Am spus sa incepem totusi de la nivelul de sus. Sunt edituri care poate au facut mai mult decat Gallimard pentru literatura romana, dar speram ca, stimulat asa, Gallimard sa faca ce poate: ceea ce inseamna mai mult decat toate celelalte edituri la un loc.

 

Am mutat sediul Festivalului de la Neptun la Mangalia, la Hotel Prezident, unde exista un alt fel de confort pentru intalniri. Scriitorii vor locui si la Neptun, dar si la Mangalia.

 

Adica romanii la Neptun si strainii la Mangalia?

 

Nu neaparat. De pilda, la Neptun vor locui la Casa Scriitorilor cati vor incapea, restul la Cocor si restul la Mangalia. Cei mai multi straini vor fi la Mangalia, dar vor fi si la Cocor. Oficialitatile vor fi la Cocor. Vor fi si editori. Sunt standuri rezervate pentru foarte multe edituri, si la Mangalia si la Constanta, La Hotel Prezident va fi in salile de jos o expozitie de carte. Trecem, de pe om, pe carte, cam asta e ideea.

 

Cum au fost selectati invitatii?

 

Am plecat de la ideea ca cel care vine sa aiba carti traduse. Dar nu putem in toate cazurile sa avem omul si cartea. Asta ar fi ideal. Sunt participanti traditionali la aceste zile ale noastre, oameni pe care nu putem sa-i ocolim. Pentru interior, ne-am adresat filialelor Uniunii sa faca recomandari, in asa fel incat sa nu para totul facut la Bucuresti. Am pus doua conditii minime. Una ar fi cartea tradusa, alta ar fi limba straina. Vrem sa fie oameni care vorbesc macar o limba straina, spre a exista contacte intre ei si invitatii straini. Si, criteriul suprem, un anume numar pe care nu-l putem depasi, din ratiuni financiare.

 

Au existat anumite discutii anul trecut in legatura cu nume de scriitori neinvitati…

 

Habar n-am, nu-mi aduc aminte. Totdeauna vor fi discutii de ce n-a venit unul si a venit altul.

 

Intra totusi in aceasta alegere si o relatie personala a ta cu cei invitati?

 

A mea, nu. Am lasat toata responsabilitatea Irinei Horea si Gabrielei Visan. Sigur ca mai vin si la mine si mai incerc si eu sa vedem daca putem sa gasim solutii. Dar, in general, n-am facut invitatii personale. In privinta scriitorilor straini, am avut un juriu in care au fost reprezentati oameni care stiau cat de cat limbile si literaturile germana, engleza, franceza, spaniola, italiana, portugheza (Mircea Martin, Micaela Ghitescu, Alexandru Sahighian, Ioana Ieronim). A venit fiecare cu un set de propuneri, din care am ales, noi am ales. Daca ii puneam pe toti cei care ne-au fost recomandati, ne-ar fi trebuit de doua ori mai multe locuri. Am incercat sa pastram un raport corect intre diferitele literaturi si am adaugat la acest criteriu folosit de juriu si pe cel al cartii: are carte tradusa, este binevenit, nu are, la anul.

 

Nemultumiti, acestia vor fi mai ales printre scriitorii romani, pentru ca la cei straini...

 

Bineinteles. Dar e inevitabil. N-avem cum sa facem, sunt o suta si ceva de locuri si scriitori sunt mult mai multi. Eu n-am insistat pentru nimeni, n-am eliminat pe nimeni...

 

Finantarea?

 

Finantarea este ca si in anii trecuti. In primul rand Institutul Cultural Roman, Ministerul Culturii si Cultelor. Am facut un proiect care a fost acceptat de organele lor financiare. Si mult mai mult din partea Uniunii Scriitorilor decat in anii trecuti, pentru ca taxa de timbru, care se colecteaza acum si care pana acum nu se colecta, ne permite... Sa-ti dau o cifra. In 2004 in tot anul s-au colectat circa 200 milioane de lei din taxa de timbru. Iar din iulie 2005 pana in iulie 2006, aproape 11 miliarde.

 

De fiecare data cand mergeam la Casa Scriitorilor de la Neptun, camera costa mai mult. Am vazut cu placere anul acesta ca pretul se redusese, desi era inclus si micul dejun.

 

Am schimbat, pentru ca pretul era un pic disproportionat in raport cu oferta de 2 stele pe care o putem face noi acum. De la toamna vom intra in renovare, am pus deocamdata termopane, o sa schimbam baile, o sa schimbam mobila. Si mai era ceva: tarifele erau fost stabilite in asa fel incat Casa sa-si asigure din incasari tot necesarul pentru reparatii, renovari etc. Cata vreme noi platim de aici de la Uniune lefurile, curentul, caldura, deci toata regia, putem foarte bine sa platim si reparatiile. Mi se pare absurd sa bag aceste costuri de reparatii si intretinere in contul scriitorilor. Si atunci am acomodat pretul cu oferta si am introdus micul dejun, ceea ce este elementar. Am facut chiar un calcul, aliment cu aliment, portie cu portie, sa vedem cum iesim, fara dorinta ca aceasta institutie, Casa a Scriitorilor din Neptun, sa se intretina singura. Ea nu se intretine singura. Prin urmare, e absurd sa-ti bag mana in buzunar, sa-ti iau un pret dublu decat face, pentru ca trebuie sa repar. Si am mai facut ceva important, am trecut in responsabilitatea celor care au dreptul sa mearga acolo prezenta la Casa a unor oameni care nu au dreptul.

 

Care de altfel existau intotdeauna, sa vorbim serios.

 

Sigur. Au dreptul sa mearga acolo toti scriitorii, membrii Uniunii, toti functionarii Uniunii si cei care lucreaza la editurile si publicatiile de sub egida noastra, precum si rudele lor, sotii, copii, soti, nepoti, parinti. Cu alte cuvinte, semneaza fiecare scriitor sau fiecare functionar al Uniunii, pentru ca eu am largit si in aceasta privinta. Toti ceilalti pot sa mearga in limita locurilor disponibile, dar platind mai mult. Deci, eu subventionez, dar numai pentru aceste categorii. Pentru ca anul trecut sau acum doi ani, pe preturile astea foarte mici, erau acolo oameni dintr-un anume sistem, care castigau la un proces cat castiga un scriitor intr-o viata.

 

 Am totusi senzatia ca imaginea  Uniunii Scriitorilor nu e buna, mai ales la tineri. Este o impresie corecta?

 

Nu cred ca mai e corecta, mai ales dupa Colocviul tinerilor pe care l-am facut, cu mare dificultate. Pentru ca dupa ce au facut scandal ca nu sunt bagati in seama de Uniune sau ca Uniunea nu-i intereseaza, n-au stiut cum sa dea buzna si sa vina mai multi. Au fost discutii foarte interesante. Ne-am lamurit si noi, cei mai batrani, cu ce vor ei. S-au lamurit si ei ca aceasta institutie nu e facuta decat ca sa serveasca literaturii si scriitorilor. Le-am oferit posibilitatea de a se reintalni in anii viitori, cand vom organiza asemenea colocvii in filiale, ca sa vina si mai multi din alte parti, speram sa facem la Cluj, dar n-am definitivat. Le-am oferit o revista si pana la 1 septembrie astept proiecte pentru o revista, lunara, cel putin la inceput, care sa intre in regimul obisnuit al revistelor noastre, cu alte cuvinte o mare parte din costul revistei il suportam noi, restul si-l aduc singuri, facuta de un tanar cu ce echipa doreste, pe un proiect. Vedem cate proiecte vom avea si il vom alege pe cel mai bun. Va fi o revista facuta de tineri. Nu spun ca va fi numai pentru tineri. O vor face cum vor voi ei. E chiar treaba lor.

 

 

 

Revista pentru tineri nu e gandita pentru cineva anume

 

 

 

Exista in acest moment astfel de reviste alternative, pe Internet.

 

Astea pe Internet sunt niste catastrofe. Literatura de pe Internet are un viciu fundamental: n-are critici care s-o omologheze. Toata lumea are talent, toata lumea publica, nu exista nici o restrictie. Aceasta revista pot sa o puna si pe Internet, pe un site, e treaba lor. Eu nu le-am facut decat o restrictie, si anume: ei raspund de calitate, de nivel, de tot, se poate scrie orice in aceasta revista, nu poate fi atacata US ca institutie. Eu, ca presedinte, ca persoana, n-au decat sa scrie ce vor despre mine sau despre colegii mei, dar nu despre US. Nici o publicatie din lume nu-si ataca editorul. Sa vad si eu Evenimentul Zilei atacand trustul Ringier!

 

Ce inseamna scriitor tanar?

 

Noi am zis sa nu fie mai mare de 35 de ani. Dar daca vor face aceasta revista, in curand vor avea 40. Si daca vine un tanar de 40 cu un proiect mai bun, il dam lui. Nu ne-am cramponat de acest criteriu.

 

Deci e o evaluare pur biologica.

 

E o evaluare biologica, pentru ca unii, de exemplu, debuteaza foarte curand. Avem membri ai US care nici nu sunt majori inca.

 

Erau si inainte?

 

Cred ca da. Au imbatranit intre timp. Am asistat la multe discutii cu tinerii. Stiu si scandalurile pe care le-au avut si site-ul acela oribil in care am fost atacati de Ionut Chiva si de Schiop. E treaba lor. Dar vreau sa-i vad, daca proiectul e inteligent, eu il accept: le dau o revista.

 

Cine va judeca proiectele?

 

Conducerea Uniunii. Probabil vom trece prin comitet, finalmente. Pana la urma o sa decidem aici, eu cu secretarii, cu vicepresedintele si pe urma trecem si prin comitet. Nu facem referendum. Am auzit ca "ar fi facut pentru unul, pentru altul". Nu e adevarat. Adevarul adevarat este ca am 5  proiecte.

 

 

 

Nu vreau savanti, vreau critici de intampinare pentru literatura vie

 

 

 

Poti sa dai niste nume de scriitori tineri? I-ai urmarit suficient?

 

Nu voi da nume. Sigur ca i-am urmarit, pentru ca am dat premiile Romaniei literare ani de zile, am dat premii si de debut. Am dat si la Uniune. Nu m-am amestecat, dar i-am citit, ii cam stiu. Din pacate, nu ca altadata. Altadata scriam despre toti, acum nu mai pot, nici dac-as mai vrea.

 

Dar nu mai vrei.

 

Nici dac-as vrea, nu mai pot sa scriu. E mult mai multa literatura decat inainte. Sunt sute de tineri scriitori. Iar daca-i punem la socoteala si pe cei de pe Net... Nu mai poate urmari nimeni, trebuie facute mai multe oficii de-astea.

 

Poate mai multe voci, ca oficii exista.

 

Exista, dar trebuie sa aiba si autoritate. Sa nu crezi ca e o generatie fara critici de intampinare. Ei au critici. Sunt toti cam savanti, cam... Iti dau un exemplu. La Cartea Romaneasca am facut niste concursuri. Am primit multa poezie, putina proza, aproape deloc, iar la critica am primit teze de doctorat. Am citit multe de-astea, am nas pentru ele. Or, eu nu vreau savanti. Nu pentru asta fac reviste de tineri. Vreau critica de intampinare, oameni atenti la literatura vie, care sa monitorizeze ce se scrie acum. Teze savante interdisciplinare despre forma pantofului in sec. XIV la romani nu ma intereseaza acum si aici. Ele pot fi interesante, desigur...

 

 Senzatia mea a fost ca exista multi tineri care scriu bine critica. Dar am vazut ca nu prea erau carti de critica. Aproape toti cei cu care am vorbit si care nu aveau carti, mi-au spus:  "nu vreau sa fac o carte de cronici, nu vreau sa incep cu asa ceva". Eu personal cred ca tu ai dreptate si cred ca e mult mai riscant sa apari cu cronicile. Am avut acum exemplul lui C. Rogozanu. Cred ca inseamna curaj sa te confrunti, peste cativa ani, cu opinia ta de atunci...

 

Stiu, am facut meseria asta si ii stiu riscurile. Dar nu e mai putin adevarat ca poti sa faci carti de critica care sa nu fie la urma urmei cronici de intampinare. Poti sa scrii despre niste autori sau niste opere care nu sunt aparute azi, ieri si alaltaieri. Se poate scrie o carte despre romanul romanesc de tipul cutare din anii comunismului, despre cum citim astazi o carte de genul Vocile noptii, Dimineata pierduta, F si Galeria cu vita salbatica. Ma intereseaza foarte tare cum citesc acesti copii de 20-30 de ani carti care, evident, au alte conotatii pentru ei decat aveau pentru noi. As fi mort de curiozitate sa le vad, dar habar n-au, nu-i intereseasza sau nu citesc.

 

 Mai exista.  Vatra a facut astfel de numere...

 

Sigur, a facut chiar doua numere, a facut si un prolongé dupa asta.

 

Eu am vazut comentarii noi la cartea mea.

 

Ti s-a parut foarte interesant ce-ai citit?

 

 Mie da.  Dimineata pierduta a fost o carte norocoasa.

 

Mersi, dar nu vreau sa vad romanul lui Buzura sau al tau comentat asa cum l-am fi comentat noi. Parerea mea e ca tinerii critici se impart in doua. Sunt cei care imediat dupa ce au citit se duc pe modelul criticii de dinainte. Si sunt unii carora totul le miroase urat si pentru care aceste carti nu au nici o valoare.

 

Si mai exista si o cale de mijloc, fiindca niciodata nu sunt numai doua.

 

N-am prea vazut-o. Eu predau la anul terminal, acolo unde fac literatura contemporana... Si le cer: spuneti-mi parerea voastra pe citite, pun si aceasta conditie, pentru ca multi nu citesc, vorbesc din burta. Nu ma intereseaza ce a zis Eugen Simion, ce am zis eu, Valeriu Cristea, Dimisianu, Stefanescu, Ionescu, Popescu. Cum cititi voi azi romanul Drumul cenusii, in care este vorba despre niste chestii care pe noi ne socau pentru ca aveau o actualitate politica si care voua s-ar putea sa va fie indiferente. Cum cititi romanul asta?

 

Dar tu cum citesti acum romanul asta?

 

N-am facut experienta. La Istoria mea am facut din epoca contemporana toata partea realist-socialista, am facut cimitirul cu pricina, am deja cruci. Am avut o surpriza placuta, critica eseistica rezista mult mai bine si nu numai cea postbelica, si cea interbelica, si cea inainte de primul razboi mondial. Scriitorii pe care ii citesc eu cu mare placere dintre cei vechi sunt Ibraileanu si Zarifopol, nu Agarbiceanu, Jean Bart si Ion Calugaru. N-am facut experienta romanului pentru ca mi-e frica, pentru ca este cel care va data, cum zicea Ovid S. Crohmalniceanu, cel mai puternic... Nu se invechesc Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu, evazionistii. Ei vor avea valoarea pe care au avut-o, dar si impactul pe care l-au avut. Mai mic, prin natura literaturii lor. Am citit de curand un foarte interesant articol de Mircea Horia Simionescu in Calendele de la Pitesti, despre Radu Petrescu, in care demonstra ce fineturi de limba si de expresivitate sunt la Radu Petrescu si cata grosolanie e la Marin Preda. Facea din Radu Petrescu un proustian cu niste fineturi de limba, pe unele nici nu le percepusem la lectura, si din Preda un grosolan, un grobian; dadea cu barda, dar nimerea al naibii de bine. Problema impactului se pune in cazul romanelor care aveau o anumita actualitate inainte, care se refereau la evenimente pentru noi esentiale, iar pentru generatia de astazi disparute in intunericul timpului.

 

Se intampla lucrul acesta intotdeauna cu proza?

 

Se intampla cu romanul nostru, care a devenit un fel de femme bonne à tout faire, care tinea loc si de istorie, si de televiziune, si de radio, si de reconsiderare a trecutului, si de tot. Tot ce nu se spunea unde trebuia sa se spuna, inclusiv filozofie, sociologie, politologie, se spunea in roman. Era extraordinar! A fost un fenomen. Tiraje de zeci si sute de mii de exemplare. Cine a mai avut asa ceva in Romania? Dar e si riscul de a se invechi.

 

Romanele interbelice nu se invechesc? Si ele se refera la o realitate.

 

Si ele s-au invechit, dar din alt motiv. S-au invechit din motive de limba. Rascoala lui Rebreanu a aparut in 33, la 3 decenii de la evenimente, era un roman istoric, nu unul de actualitate. Camil Petrescu a publicat romanul razboiului in 30, nu l-a publicat in 1916, 17 sau 18. Termenul "roman de actualitate" este din epoca comunista, inainte nimeni nu-si punea aceasta problema. Noi, generatia noastra, am descoperit romanul de actualitate.

 

Camil Petrescu mi s-a parut ca s-a pastrat foarte bine.

 

Da, este principalul reformator al romanului nostru. Este cel mai inteligent ca romancier din toata generatia. Din pacate, nu stiu cat talent are. Sa-mi dea viata in mai multe dimensiuni, nu intr-una singura. E cam el peste tot , vorbeste el despre toate, chiar cand incearca sa-i dea cuvantul Doamnei T, lui Fred Vasilescu si se baga pe el la subsol... Ce treaba avea el sa-si dea cu parerea despre Emilia? Trebuia sa-i lase pe ceilalti sa vorbeasca. Si de ce tocmai Emilia nu spune nimic dintre protagonistii romanului Patul lui Procust? De ce ei nu i se da cuvantul?

 

Nu stie sa vorbeasca la fel ca Emilia.

 

Nu poate sa vorbeasca un pic vulgar, ca Emilia... Ia s-o aud eu pe Emilia povestindu-mi cum s-a asezat ea in poala lui Vasilescu inainte de a veni sora ei cu dulceata. Foarte interesant ar fi fost. Cam falocrat d-l Camil. Si misogin cat incape.

 

Inseamna ca nu l-ai recitit nici pe Petru Dumitriu?

 

Ba da. Si sunt profund deceptionat. Dintre scriitorii cu mare talent este cel mai ticalos. Cronica de familie, pe de o parte, este unul dintre cele mai mari romane-caricatura, goyesca si teribila...

 

Se pastreaza?

 

Nu, din pacate. Am citit-o cu mari eforturi. Toata clasa politica este masacrata. Toata Romania facuta de Carol I si de urmasii lui este o cloaca, toti sunt murdari la propriu si la figurat, este o ura si o mizantropie inspaimantatoare. Toata istoria noastra este o alternanta de revolte muncitoresti si de rascoale taranesti, nimic altceva. Cel mai cras realism-socialist, cu un talent al incondeierii si al portretului remarcabil. Il iert pe Titus Popovici, care avea un sfert din talentul lui Petru Dumitriu, dar pe Petru Dumitriu nu pot sa-l iert

 

 Dar cartea cu care a vrut sa se recupereze,  Incognito? Ai ajuns pana la ea?

 

Le-am citit pe toate. Mi se pare foarte slaba.

 

Dar partea cu jurnalul de razboi? Nu este rea.

 

Nu e rea, dar este un amestec de tot felul. Dar, nu te supara, dupa Cronica de familie sa-mi scrii Incognito rasturnand planurile si facandu-i pe toti aia pozitivi negativi si viceversa si rafuindu-te cu Mihai Beniuc… Asta era problema unui mare scriitor roman plecat in Occident, cu toate usile deschise sa scrie? Sa se rafuiasca cu Mihai Beniuc? Se rafuieste cu el, se rafuieste cu Leonte Rautu si cu toti ceilalti. Ce miza ingrozitor de mica pentru un mare scriitor!

 

Daca nu le-ar fi facut caricatural, ar fi fost interesant.

 

Nu asta era miza de fapt!, Nu Beniuc ma intereseaza pe mine!, Nu Leonte Rautu, ci sistemul. Ia gandeste-te! Monica Lovinescu ma tot intreba in anii trecuti: Cum se face ca voi, romanii din tara, nu ati dat pana acum acele zece-douazeci de romane despre toata mizeria, nebunia, umilinta, dezastrul din comunism? Rusii au sute de romane, au filme, tot. Si noi ce avem?

 

Stiu ce spune Monica. Dar n-ai dat tu exemplul cu Camil Petrescu, care a scris dupa 15 ani? dupa 20?

 

Era altceva atunci.

 

 

 

Stiam tot

 

 

 

A fost mai greu acum. Crezi ca imediat dupa toata schimbarea scriitorii se puteau aseza pe scris?

 

Eu spun ca, in loc sa scrie niste romane filosofico-moraliste, Nicolae Breban, care este un mare prozator si un mare romancier, putea sa scrie un roman al epocii comuniste. Dar n-are chef. El are chef sa se rafuiasca cu mine si cu altii in memorii.

 

Nu crezi ca lumea comunista era o lume inchisa, cu un mecanism greu de inteles?

 

Am trait-o, o stim, am mirosit-o pe toate partile.

 

Pe toate?

 

Aproape pe toate.

 

Epoca asta nu ti-a adus surprize?

 

Crezi ca mai poate?

 

Eu cred. Vrei sa spui ca in 90 stiai ce stii acum?

 

Da. Stiam. Vreau sa-ti spun ca tot ce-am aflat acum, despre dosare si chestii din astea, tot, tot, de la fleacuri si pana la Ilie Merce in discutii cu Buzura, stiam tot. Crezi ca n-am vorbit niciodata cu Buzura despre Merce? N-a venit la mine sa-mi spuna: "uite, a zis ca incearca sa obtina sa-mi publice romanul prin Securitate". Si eu i-am zis: "nu prea e bine sa te pui cu ei". "La urma-urmei, daca mi-l publica fara sa-mi ceara nimic, care-i problema?" Si Securitatea, mai desteapta decat partidul, i-a citit romanul si i l-a publicat. Si pentru asta ei il judeca acum pe Buzura? De ce? Si-a publicat romanul si noi ne-am bucurat ca a aparut. Asta pentru ca cenzura partidului era cretina, iar Securitatea nu era cretina, era numai ticaloasa. Daca venea cineva de la cenzura la tine si-ti spunea: "Vezi ca astia de la cenzura nu-ti vor Dimineata pierduta, dar noi ti-o publicam"? Nu-ti cereau nimic in schimb, ca nu i-au cerut nimic lui Buzura. Are vreun angajament, le-a promis ceva? Nimic. Nu ziceai: "Publicati-ma, fratilor"? Daca nu-ti cereau nimic, evident. Ca daca-ti cereau un pret, trebuia sa te gandesti bine. Dar daca nu ti-ar fi cerut nici un pret?

 

Nu cred ca as fi negociat cu ei, dar stii la ce ma gandesc? La senzatia ca atunci nici curajul n-ar mai fi fost curaj - nici curajul scriitorului, nici al editorului, nici al criticului. Si nu mai inteleg nimic din ce a fost.

 

Astea erau situatii exceptionale. Nu se duceau la toti, sa fim drepti. Se duceau la cei mai importanti, si trebuie sa recunoastem ca aveau oarecare criterii. Se duceau la Buzura, nu la Vasile Popescu.

 

Crezi ca s-au dus la fiecare scriitor cu probleme?

 

Nu, dar s-au dus la Preda. Si i-au dat documente si-i spuneau: "noi nu putem oficial cu Antonescu, ca stii, rusii, dar ia scrie un roman, uite, avem noi niste documente". Si Preda a scris romanul.

 

 Adica  Delirul?

 

Exact.

 

 Si poate si celalalt?  Cel mai iubit dintre pamanteni?

 

Si poate si celalalt. Asa cum Musat si Ardeleanu erau istoricii care primeau dreptul sa scrie despre 23 august niste lucruri adevarate pe care nu le putea spune nimeni, pentru ca era evenimentul cel mai delicat din istoria contemporana, pentru ca trebuiau scosi rusii din joc si lasati numai romanii. Nu stiu, nu sunt romancier, habar n-am. Dar daca ar fi venit la tine ai fi scris?

 

Nu. La mine au venit doar ca sa ma faca informatoare si ca sa vorbesc despre ce aud la Uniune si nu am acceptat...

 

Daca veneau si-ti propuneau documente de la arhiva despre nu stiu ce, ai fi scris?

 

Daca stiam ca sunt de la Securitate, nu, pentru ca aveam o educatie buna de acasa. Dar in schimb ma puteam pacali cu prieteni - si precis m-am pacalit - despre care n-am stiut ce faceau, ce erau.

 

Iti venea directorul adjunct de la Institutul de istorie a partidului, nu venea securistul.

 

Dar pe el il stiai de unde vine!

 

Stiai, cum sa nu stii, ce Dumnezeu! Pai, eu ii cunosteam dupa cum se tundeau!

 

Dar, in afara de Istorie, ai jurnale, memorii?

 

Ale mele personale? Nu, n-am tinut. Am scris atat de mult ca asta imi mai lipsea! Am scris enorm de mult, grafoman curat. Nici vorba, n-aveam timp de jurnale. M-am gandit odata sa scriu o carte care sa se cheme, cu titlul lui Llosa pe dos, Pestele pe uscat, despre experienta mea politica. Dar n-am date, n-am notat, n-am documente. Mai am un pic de memorie, dar nu stiu daca ma ajuta. Cred ca nu. Ma preocupa intai sa-mi termin Istoria, sa nu mor inainte de a o termina. Pe urma, daca supravietuiesc, o sa mai discutam.

 

O scoti pe volume?

 

Nu, toata odata. Asa e contractul si asa o fac, asta m-a si ajutat foarte mult sa nu ma blochez. Pentru ca dai de o perioada, de un autor care nu-ti place si te impiedici. Asa, cand m-am impiedicat de Eminescu, de pilda, am sarit si am facut alte douazeci de capitole din secolul XX si pe urma m-am hotarat si l-am facut si pe Eminescu.

 

Nu-ti placea Eminescu?

 

Nu, dar era foarte greu si n-aveam niciodata conditiile obiective sa-l fac. Ba n-aveam timp, ba n-aveam toate documentele, ba ma simteam rau, ba eram plecat in strainatate. Un capitol Eminescu iti ia cateva luni din viata. Acum deja nu mai am nici un autor cu o opera foarte mare la care sa nu fi facut capitolul. Pana in 90, merg cu capitole monografice mai mult sau mai putin substantiale, si din 90 voi avea un capitol despre literatura ultimelor doua decenii, oarecum din avion. Dar cei care apartin generatiilor vechi si care au opera in anii 80 intra, sigur. La cei aparuti dupa 1990 o sa incerc sa-mi dau seama de unde sa-i apuc, nu sunt inca asezati. Sunt autori foarte talentati care au debutat dupa 90 si care s-au stins la a doua sau a treia carte. Sunt altii care au scris 4-5 carti si care au dat lovitura cu a sasea. E foarte greu de spus. Trebuie sa-i lasi sa vezi ce se intampla, nici n-am o idee, nici nu i-am citit, de altfel, pe unii dintre ei decat cu cate o carte-doua din mai multe. Am doi-trei pe care ii stiu mai bine. Vreau sa vad cum arata tabloul. Nu fac dictionar de autori, fac selectie. Sunt autori de dictionar care vor ramane in dictionar in eternitate. Nu ii bag in Istoria literaturii. Am in Romania literara o tableta care se cheama Romane uitate. Am citit Copilaria unui netrebnic si nuvelele lui Ion Calugaru, am citit Europolis, Jurnal de bord si altele ale lui Jean Bart, si am fost profund dezamagit, total neinteresant.

 

Si atunci ce faci cu toate aceste lecturi inutile?

 

Nimic. E paguba mea. N-am ce sa fac, trebuie sa citesc inainte de a decide. Pot sa spun ca am recitit toata literatura romana da capo al fine.

 

Vei avea o addenda?

 

Nu. Nu-i pun. Nu vor fi Garleanu, Basarabescu, Bratescu-Voinesti. Ce sa fac cu ei? Intai ca nu-i mai citeste nimeni. Nu mai rezista la lectura. Lui Cezar Petrescu i-am facut un subcapitol.

 

Nu e asa de groasa Istoria ta. Vad ca se tot micsoreaza.

 

E groasa. Pentru ca am procedat invers decat se procedeaza. De obicei, se scrie despre toti cate putin. Aici e ca la impozit: baza mare cu impozit mic. Eu fac invers. Am o baza mai restransa, dar scriu despre fiecare ca lumea. La autorii mari am capitole de zeci de pagini. In al doilea rand, am introdus receptarea. Ma intereseaza foarte tare cum au fost receptate aceste carti si cand au aparut, si in posteritate, si astazi.

 

Inseamna ca vei citi critica tanara de acum. Si de asta vrei sa-si publice cartile.

 

Bineinteles, de-aia as vrea cartile lor. Dar daca ei nu mi le dau, o sa merg si la reviste. E important de stiut cum s-au schimbat lucrurile.

 

 

 

 

 

LIVIUS CIOCARLIE

 

Fragmente de jurnal (1978)

 

 

 

In dreptul Casei pionierilor, ma intalnesc cu popa Gheorghita, duhovnicul nostru, al Ciocarlestilor, de cincizeci de ani. Il intreb cum sta cu sanatatea. E cardiac, tine regim. Nu de moarte i-e frica, dar n-ar vrea sa paralizeze si sa ramana neputincios. Oricum, el tot de inima moare, ca si bunicu-sau. Tot mare, tot gras, ca el. Il vede si astazi cum iesea in fata casei, la Sarbova, pe scaun. Avea o pipa din spuma de mare, lunga pana la brau. Dimineata a plecat cu trei carute la Timis, la pescuit. Acolo, le-a spus oamenilor ma culc putin la umbra, sunt cam ostenit. Ce-o avea mos Gheorghe de se culca inainte de pranz? Cand colo, el murea. L-au pus in caruta si l-au dus in sat. Ii vine cam greu sa nu manance. Eu, ma laud, pot sa mananc cat vreau, de mine nu se prinde nimic. Ceva mai incolo, in parc, ma opreste un neamt. Cum sa ajunga la UMT? Ii spun sa ia tramvaiul, e prea departe, nu se poate ajunge pe jos. N-are cum, iese din spital, se duce sa ia bani cu imprumut de la un neam. Scot un leu, nu vrea sa-l primeasca, la urma ii ia. Plec si, pe drum, ma gandesc ca ar fi trebuit sa-i dau mai mult, cu un leu, daca nu-si gaseste omul, nici n-are de intors. Curs, partea a doua, despre Georges Poulet. A venit noul lector francez, seamana cu un soarece de camp. Deliu se duce la Buzias cu studentii, la cules porumb. La Buzias, la porumb? Ii pomenesc de crama. Degeaba, ia medicamente pentru spondiloza. Unde dai si unde crapa, spun. Cand, la intoarcere, cu T, traversam bulevardul, ne striga din masina fostul rector. Ne duce pana acasa. Ce om cumsecade, spunem, coborand. O crima pe strada noastra, un negru i-ar fi taiat capul unei fete. Seara, piesa patriotica de Horia Lovinescu. Acceptabila, bine jucata, scrisa ingrijit.

 

Ceva ma sperie in linistea asta de toamna euforica in care traiesc. Dar si cata indiferenta iti trebuie ca sa traiesti pe lume linistit. E destul sa te pui un moment in locul femeii care se intoarce acasa de la fabrica, vede oameni ingramaditi peste capul retezat al fetei ei. Sa ti-l inchipui acolo, pe trotuar. Si oamenii atatati, mama cu subiect de conversatie doua saptamani. Zgomotul si furia vin din contrastul absurd intre cat de putin insemnam si cat de mult putem suferi. Iar eu sunt fericit fiindca e soare si am scris o pagina despre corespondenta lui Maiorescu. Ce ciudat. Curs despre Sartre. In pauza, de vorba cu Ioji. A uitat ieri sa vina de serviciu, l-a prins decanul, iar el voia sa lipseasca luni. Trece profesorul Stan. Ce va pasa, ii spun, lingvistii traiesc nouazeci de ani. Dupa curs, ma roaga doamna X s-o asist la examen. Ii da biletul unei studente si-mi spune ce ziceti de toate astea?, nu se mai poate trai. N-as zice, ii zic. In toamna asta ne cam lasa toti in pace. Fara sa-mi dau seama, am aprins un fitil. Consider ca faceti o ironie la adresa mea. Si pune-te pe plans. O privesc zapacit, iar ea: "Sa-mi spuna pe fata ce au cu mine, am sa raspund!". Nu inteleg nimic. Ce pacat ca nu sunteti nepasatoare, ca mine, ii spun, prudent. Da de unde, va prefaceti, parca nu stiu! Nu mai scot o vorba si ramanem intr-o stare de confuzie si de jena pana la sfarsit. Seara, un film cu Peter OToole, cam stupid. Intre timp, termin articolul, tras de par, si scrisoarea pentru Marino. Corina, spune diriginta, e placuta la scoala, atenta, dezghetata, cu ochii vii.

 

Dimineata, sparg norma: doua pagini despre Maiorescu, in loc de una. In dreptul balneoterapiei, il intalnesc pe profesorul T. Amabil, se intoarce din drum si ma dascaleste sa ma prezint la concursul de conferentiar. Incerc sa-i explic ca postul nu e scos la concurs pentru mine. Vreme pierduta. Trateaza aceeasi tema pana pe pod. Tot incerc sa spun aveti dreptate, dar..., insa nu apuc. Ne ajunge din urma Marin B. Raman cu el si imi spune urmatoarea anecdota. Comunicat rusesc: un avion chinez a atacat doua tractoare sovietice care arau in apropierea frontierei de stat a Uniunii Sovietice. Comunicat chinez: doua tancuri sovietice au tras asupra unui avion chinez care raspandea insecticide pe semanaturi la granita dintre RP Chineza si URSS. Comunicat romanesc: la granita sovieto-chineza a avut loc un simpozion pe teme de agricultura. Curs despre Claudel, bun dupa socoteala mea. La standul de carti, cumpar un Mircea Zaciu, stau de vorba cu Adriana B. Ma intreaba daca Radu Petrescu si Tudor Topa sunt prieteni. Gaseste afinitati intre ei. Parca foarte buni, spun. Ma ataca barbosul din anul al treilea. Vrea sa stie ce sa citeasca despre functiile limbajului. Visiblement, ma crede teoretician. Citeste-l pe Jakobson, ii spun. Vorbesc cu doamna R despre doamna X. Cu pretextul ca suntem ingrijorati de soarta ei, o barfim. Pe drum il intalnesc pe Botan, fost sef la cultura, din cauza caruia mi-am dat pe vremuri demisia de la muzeu. Schimbam vorbe amabile, trecutul e ingropat.

 

Mi-au trebuit chinezi! Visez toata noaptea pe o doamna Vostinaru, nevasta secreta a lui Mao-Tse-Dun. El spune daca mai radeti, va duc pe toti romanii pe o insula. Dimineata, discutie cu T. Vrea sa-l tranteasca pe unul de la gradul I. Nu stiu ce sa zic. Eu, de unde eram nemilos ca Saint-Just si faceam prapad printre fefisti, de cativa ani am obosit. Acum ii trec pe toti. Anul asta n-a cazut decat unul, de la Novaci, si inca ar fi trecut, probabil, daca nu mi-ar fi trimis prin posta, cu o zi inainte de examen, un pachet cu artizanat. Scena de incest safic intr-un balcon, peste drum. Intalnirea cu Tinu Flondor, la scoala lui de design, eu pe post de semantician. La plecare, o vad pe profesoara de gimnastica, blonda exploziva, care m-a chemat acasa in primul an de invatamant. Pierdusem un manual, ea il gasise si spunea nu ti-l dau decat daca vii acasa la mine dupa el. Iar eu nu m-am dus! Pentru ca aveam consiliu la alta scoala! Ce-i drept, purtam pe picioare o gripa care s-a declarat a doua zi si m-a tinut o luna in pat. Acum nu ma mai cunoaste. Cine stie cui i-o fi inapoiat manualul meu! Cina curioasa, cu toata familia, de ziua Corinei. Nervosi, nu stiu de ce, ne contrazicem tot timpul, pe teme minore, cu voci potolite, din cauza sarbatoririi. Tata pe T: lui nu i-a placut berea niciodata si asa vorbesc femeile, mult, la telefon. T pe tata: si pe vremea ei ar fi stat elevii la scoala pana la ora doua. Eu pe T: la Timisoara nu. Eu pe tata: n-ai dreptate, Stefan Andrei e unul din primii cinci. Tata pe mine: vezi tu maine, in Scanteia, nu-i decat supleant. Numai mama, inteleapta, nu zice nimic. Ea nu s-ar certa vreodata fara folos. Seara, prim-plan cu Franyó Zoltan, la nouazeci de ani. Un personaj nobil, care si-a facut vocatie din a nu fi sovin.

 

Seara, un film polonez, prost, cu niste rebeli care, dupa razboi, se retrag din munti catre granita, intr-un autobuz. Stare de tensiune, toti tac ingandurati. Din cand in cand urca localnici, dintre ei o batrana striga: "Ce-i aici, parca va duceti la inmormantare!". Noaptea, o clasa de absolventi sarbatoreste terminarea liceului intr-un tramvai. Se petrece, se vorbeste in gura mare si la o statie urca niste fetite. Simt un fel de neliniste, parca ceva s-a dereglat. Dimineata, ii povestesc lui T. Nu stiu sa interpretez, spun. Pai, zice, tu esti mai pe linie, te-ai mutat din autobuz in tramvai.

 

Duminica frumoasa. Dimineata la sase, cu T si Alexandra la gara. Se duc la Herculane sa petreaca o zi cu mama B. Ruina financiara, dar si ce bucurie pe ele. In privinta asta sunt barbatul ideal, niciodata un gest meschin. T suporta mai greu cheltuielile mele. Ce-i drept, ea gospodareste totul, eu habar n-am. Dau ce nici n-am simtit ca ar fi fost al meu. Seara ma supar cand tata decide ca filmul frantuzesc e prost si stinge televizorul. Il reaprind si, silit sa fiu consecvent, il suport, prost intr-adevar, pana la sfarsit.

 

Are si Alexandra un carnet cu insemnari. Ce munti a urcat, la ce cabane a fost. Alfabetul grecesc si alfabetul Morse. Programul zilei: scularea, mancarea, imbracarea si spalatul dintilor, plecarea la scoala, orele, masa, odihna, lectiile, citit, desenat, joaca afara (in timpul preferabil), ajuta pe mama, pe tata (?), masa, spalat, perioada de adormire, somn. De la program fac exceptie zilele de miercuri, sambata, duminica. Atunci face baie si se spala pe cap. Ce carti i-au placut. Genealogia Ialnei. Ce alte carti i-au placut. Localitatile din jurul Parisului. Planul casei de la Butoiesti. Isi fixeaza doua semne: pentru ceva care i-a placut foarte mult si pentru ceva care nu i-a placut foarte mult. Totalul banilor ei. Aniversarile familiei. Culorile complementare. Ce premii a obtinut pana in clasa a treia. Un superlativ geografic: Sidi Bel-Abes, singurul lac din lume a carui apa poate fi folosita la scris ca orice cerneala. Isi transcrie poeziile si precizeaza data cand le-a reinnoit. Face constatari: "Sunt unele poezii care nu ma satisfac. De exemplu: Mihalandra (imi place dupa reinnoire), Ratustele (imi place dupa reinnoire), Romania (prea des se repeta unele cuvinte), Corina (prea personala). Poeziile (mele) sunt destul de bune, dar printre ele se gasesc unele foarte proaste sau foarte bune. Din cele foarte bune: Cearta, Evreul, Raurile, Sfarleaza. Cele doua poezii Plecarea si Intoarcerea sunt pentru mama (cu ocazia intoarcerii si plecarii mamei la Periam)". Ocaziile cu care a scris poezii. Cele mai multe le-a scris la Butoiesti. "Evreulk" e scrisa cu ocazia spargerii unui ou. "Doina" e scrisa cu ocazia citirii unei carti despre M. cel Batran. "Revedere", dupa terminarea filmului Heidi. La 4 martie noteaza: A fost cutremur in sudul Moldovei, in Bucuresti, Craiova, Iasi. Bucurestiul si Craiova sunt aproape de tot daramate. La 14 mai: Merg la circ. La 1 iunie: Am luat premiul II cu media 9,99. Si, probabil dupa un an: Am luat premiul I cu media 10. Mai are si Diana. Miercuri 6 iunie 1978: O sa murim de frig. T se intoarce suparata de la facultate. Decanul, dornic ca orice sef sa se stie acoperit, ii cere programe fictive de practica pedagogica. O bate gandul sa se intoarca la institut. Din pacate, e subred, oricand se poate desfiinta. Sunt de acord cu orice solutie, chiar si sa ramana acasa daca vrea. Ideea i se pare absurda, nu ne-am descurca. Mai tarziu vine Carmen B cu barbatul si copilul, un pusti simpatic, de un an si jumatate, blond ca un neamt, nemaipomenit de dezghetat. La plecare, imi lasa o balta chiar langa birou. Venisera sa le felicite pe fete de zilele lor. Seara, il aud pe noul papa, polonez. Ideea de a-l alege arata imaginatie politica la batranii cardinali mai mare decat la siruri de oameni politici care, de decenii, nu-s in stare sa-i incomodeze pe rusi. Ceva, nu stiu ce, se poate spera.

 

Ceata si astazi. Din capitolul despre corespondenta lui Calinescu incerc sa scot un pamflet mascat, in termeni masurati. Nu iesirile lui temperamentale sunt de incriminat, cat mediul nostru cultural care face ca un om cu un astfel de spirit sa se tina de intrigi, sa fie lovit si sa loveasca sub centura, sa se adapteze el climatului, nu climatul spiritului lui. Randuri rarite si cateva fete plictisindu-se zdravan sub nasul meu, la curs. La seminarul despre lecturile copilariei, aflu ca lor, fetelor, li se intampla sa-si fabrice, imaginar, roluri de baieti. Moale cum sunt, substitut de fata, pe care ar fi dorit-o mama, femeie tot nu ma pot inchipui. Teama imi e ca devierea asta, in loc sa-mi imbogateasca feminitatea, de care as fi avut nevoie, a mutat-o in adancime in comportament. Spiritul meu, fiindca fu vorba de spirit, e mai uscat, mai masculin decat al altora, mai barbatosi. Acasa, gasesc raspunsul lui Marino, amabil si condescendent. Ia sa-i scriu eu tepos, "barbateste", imi zic si imediat renunt. Sa-ti aperi clondirul de mastica prima e obositor. Andrei, arhivist la mitropolie. Seara, film algerian, Cronica anilor de foc. Imagini aspre. Tata, batranul om de dreapta: "Africanii astia mor de foame pentru ca nu le place sa lucreze. Mi-a spus mie Ion. Ii da gata si religia, se roaga cateva ore pe zi. Si mai si danseaza tot timpul. Ca vezi, de dans le arde lor". Profit de "feminitate", din mila pentru starea lui amarata, si nu zic nimic.

 

La facultate, ma apuc sa scriu o pagina despre Maiorescu inainte de curs. Cursul, partea a doua, cam fara nerv, cam mofluz. De la douasprezece, invatamant ideologic condus de doamna M. Biata femeie, a intrat in partid cu promisiuni ca o fac conferentiar, n-au facut-o dar o obliga, parca din perversitate, ori din razbunare, ea fiind o doamna, care le-a si rezistat o vreme, la tot felul de corvezi penibile, iar ea, fina si binecrescuta, se achita de toate punct cu punct. De esti tu acela, ii spun partidului, prefer sa nu fiu conferentiar. Se vorbeste despre determinism, adica unul indruga ce si-a notat din "materiale", ceilalti isi vad de treburi, citesc Romania literara, fac corespondenta, vorbesc despre moda si, din cand in cand, intre doi vorbitori, intervin lungi taceri vinovate. E mult mai incomod asa, cu o doamna pe care ai vrea s-o respecti si s-o ajuti. Daca ar fi in locul ei un tovaras, ce mi-as mai vedea de Maiorescu, neavand de pierdut decat lanturile. Asa, nici nu-mi vad de treaba, nici nu vorbesc, ce dracu sa spun despre determinism?, si ma si simt vinovat. E incomoda evolutia materiei vii cand ajunge de-si fabrica si simt moral. Cu Profesorul spre casa. Cadem de acord asupra unui cerc vicios: ii strica pe oameni pana nu mai sunt buni de nimic si dupa aceea se supara ca oamenii n-au initiativa, n-au idei. Daca ar fi in stare de initiativa, primul lucru pe care l-ar face ar fi sa-i dea jos pe Ei. Vorbind noi dintr-astea, ajungem pe pod, unde ne asteapta o lectie de dirigentie. Doi dulai, lupi, se incaierasera cu un amarat de catel. Unul il apucase de blana de la gat si il scutura ca pe un soarece mort. Ma uit la ei, nu-mi vine ideea sa intervin. Nu le vine nici altora, pana cand un tanar care ii depasise in mare graba se intoarce alergand, le trage cateva teribile picioare dulailor, ei fug urland de groaza care incotro, iar el, tot grabindu-se, isi vede de drum. Excelenta lectie pentru noi, imi spun. Cea mai instructiva, reactia dulailor. De unde parusera definitiv stapani pe situatie, instantaneu s-au prefacut in oi speriate si rusinate. Seara, ne ducem la Tavi si Pusa, bem obisnuitul "inger alb", un rachiu ieftin dar fara miros si neproducator de durere de cap. Vorbim ca de obicei despre bani, coruptie, jungla universitara. Se fac pronosticuri sumbre despre soarta noastra, toti patru "nemembri". Pe mine, lipsit de simtul viitorului, ma lasa indiferent. Ajungem tarziu acasa. Corina doarme dupa balul de la liceu, Alexandra nu s-a culcat.

 

Vreme frumoasa, foarte frig. Ma duc sa-l vizitez pe profesorul Victor Iancu la spital. Ma asteptam sa-l gasesc inconjurat de prieteni si cunoscuti, e numai cu una din fete, imi fac reprosuri ca n-am fost pana acum. Are fata nerasa si pare deprimat. Vorbim despre boli, noul papa, lacomia medicilor, arivism. Are de scris un referat pentru doctorat si nu se simte in stare. O sa astepte candidata, n-o fi foc. Il incurca Liviu Rusu, conducatorul: i l-a cerut cat mai acru si mai fara graba, dar dupa aceea, la interventia lui Iorgu Iordan, i-a comunicat sa-l scrie repede si cat mai bun. Bravos natiune, ma gandesc. Plec la cinci. Pe ganduri, urc intr-un troleibuz care, in loc de acasa, ma duce in alt cartier. Noaptea, il visez pe Iorgu Iordan. A venit iar la Timisoara si imi reproseaza ca am criticat fara argumente nu stiu ce dintr-o lucrare a lui. Ce dracu sa fi criticat, doar nu sunt lingvist, ma confunda cu altcineva. Ca sa nu-l jignesc, hotarasc sa-l las sa se increada in memoria lui buna daca nu-mi atribuie trasnai prea mari. Intr-o procesiune, ii intalnesc pe parintii lui Toati. (Am cumparat ieri un Haydn, iar el, Toati, a imprimat si el un Haydn, nu de mult.) Procesiunea intra pe strada noastra, care s-a stramtat si trece tramvaiul pe mijlocul ei.

 

Alexandra, papusile si ursii ei. Dominique, Cristina, Anne, Klara, Mihaela, Albumina, Gasita, Varicela, Natasa, Apollonia. Ursi, Toflea si Iordache. Scriu pagina zilnica si trec la lucrarea "stiintifica" de an. Imi trebuie fragmentul din Proust cu ploaia ca un nisip pe acoperis. Il caut pana ce telefoneaza T. Au nevoie de mine la facultate. A venit un romanist englez, unul Price, cu o conferinta, si trebuie intretinut. La inceput suntem mai multi. Pe rand, decanul, Cornis si altii se eclipseaza, pe mine ma are englezul, mic, roscovan, plin de guturai, de la Alexandru Niculescu, intr-un carnetel. Raman cu Ileana Oancea, ea tacuta, nici n-o auzi cand vorbeste, eu nepriceput la sintaxa si dialecte, specialitatile englezului, vai de noi. Il intreb despre americana fata de engleza, cum li se pare, provinciala sau vulgara, despre punerile moderne in scena ale teatrului elisabetan. A vazut Flautul fermecat regizat de Bergman, ii cunoaste pe Sorin Alexandrescu si pe Marino. I-l plasez Profesorului si ma duc la rectorat sa vad de biletul lui de tren. Nici urma de bilet. N-am gasit, nu ne intereseaza, e invitatul facultatii, spalati-va pe cap. Ma duc la secretariat si am noroc. Tatal doamnei Palaghian lucreaza la Tarom, ii face rost la avion. Urc vesel sa-i spun englezului. Multumesc, zice, dar n-am camera pentru la noapte. Iar jos la rectorat, explica-le, convinge-i si cand totul s-a aranjat mi se spune: nu sunteti membru de partid, nu aveti voie sa va ocupati de straini. Zic n-o sa se infecteze el, faceti o exceptie, n-o sa-l las singur cand nu mai e nimeni pe aici. In nici un caz! Bine, taiati-mi capul, zic, furios, si ma duc dupa englez. Ii povestesc Profesorului, iar el, amabil, zice lasa-l, nu-ti fa necazuri, il duc eu la hotel. S-a facut dupa-amiaza, ma duc la magazinul "Bega" sa cumpar un carnet pentru Alexandra care e maine de serviciu la poarta si trebuie sa-i scrie pe intarziati. De acolo la frizer. Langa mine, pe scaun, procurorul-sef. "Ce bine s-a invatat parul dumneavoastra cu onduleurile, ii spune frizerul, parca ar fi naturale." Si, gandindu-se mai profund: "Chiar si sunt naturale... daca le ajustam putin".

 

 

 

 

 

MARIA BERCEA

 

Turism ecumenic

 

 

 

A fost odata... cea mai calda zi din an. Ca sa scapam de sub soarele arzator, ne-am gandit sa ne racorim in niste lacase de cult. Excursia ecumenica s-a limitat la vizitarea a doua manastiri de la marginea Bucurestiului.

 

La Ciolpani, pe partea stanga a soselei Bucuresti-Ploiesti, e manastirea Tiganesti. Cateva zeci sau poate peste o suta de maicute au grija de un adevarat sat plin de flori, cu ulite asfaltate si canalizare (or fi avand chiar apa curenta in chilii?). Treptele de la intrarea intr-una dintre cladiri sunt placate cu gresie ultimul racnet, la fiecare chilie atarna vase de ceramica in care cresc muscate sau petunii iar straturile de crizanteme ascund plante de vinete si dovlecei. Un mic paradis ecleziastic in care patrund mai tot timpul credinciosi, amatori de arhitectura sau soferi care-si aduc masinile la sfintit. Iar in spatele satucului e o balta unde, se pare, se mai prinde si peste.

 

 Pe partea cealalta a soselei, manastirea de la Caldarusani are mai putin succes la "public". Aici traiesc calugari barbosi care nu iubesc chiar asa de mult florile. Dar in jurul bisericii se lafaie in hardaie de lemn leandrii albi si roz. Sub un tei mare din curtea manastirii, o fata imbracata in negru din cap pana-n picioare asculta amuzata la casti un post de radio profan. Pe jos cade din cand in cand cate un gainat. Contrariati, cautam sursa si descoperim cu uimire ca in teiul cel mare s-a stabilit o familie numeroasa de bufnite. Pe drumul dinspre bucatarie vin calugari ducand farfurii cu mancare. Auzim o discutie prea putin spiritualizata:  "Cum, sa-mi ceara el 8 ardei umpluti? Ce nerusinare!".

 

 

 

 

 

DAN PERJOVSCHI

 

Sunt un artist postmodern excomunist

 

 

 

 "In Romania, Occidentul te consacra" , spuneai, in interviul nostru din anul trecut. Daca este asa, anul acesta al tau pare sa te clasicizeze la noi; doar ca tipul tau de arta nu se potriveste deloc cu ideea de "clasic". Cum ai defini tu, pentru ne-specialisti ca mine, ceea ce aduci tu nou in artele vizuale? Care este secretul prizei pe care o ai in Occident? Esti unic in aceasta privinta? Ai colegi de demers artistic, esti inglobat intr-o generatie (stii cum e la literati, se numara din 10 in 10 ani si te baga la gramada, cu voie, fara voie, e simplu), ai imitatori, discipoli, succesori? Sau vei ramane pana la capat un alergator singur?

 

De alergat alerg in tandem cu Lia.

 

Stilul meu nu prea lasa spatiu altora, ma misc prea repede, ce fac este prea personal iar baza necomerciala a artei mele e greu de asumat. Nu sunt deloc unic. Exista artisti care deseneaza bine pe motive politice sau poetice: Raymond Pettibon la Los Angeles, David Shrigley la Londra, ca sa dau doar doua exemple. Editura Phaidon din New York a scos de curand un album cat o caramida cu 100 de artisti contemporani care deseneaza. Ca sa zic asa, desenul e din nou in carti. Dar nu multa lume poate sintetiza cu umor situatii complexe. Probabil asta aduc eu nou. Stilul este o poveste controversata, daca nu ai nu te recunoaste nimeni, daca ai, esti acuzat ba de manierism, ba ca esti un produs de consum.

 

Probabil am succes din cauza umorului, mobilitatii si platformei critice. Lumea vrea sa rada inteligent. Vrea sa inteleaga lucruri complexe fara teorii cu farfaslac. Eu exact asta fac, umplu pereti cu desene inteligente. Simplu, cu buget minimal. Apar la locul faptei, imi vad singur de treaba, nu fac nazuri, n-am nevoie de echipa si de tehnicieni. Ma descurc. Ma adaptez. E atractiv sa-ti vezi strada, vecinul sau caruciorul din supermarket pe acelasi perete cu Bush, dezastrul din Darfur sau tratatul esuat numit Kyoto. Oamenii isi recunosc propriile probleme. Asta place. Eu critic, dar cu empatie. Asta place si mai mult.

 

In ultimii 15 ani am reprezentat Europa Centrala si de Est, pe urma aia de Est, de Sud-Est, Balcanii si acum Europa noua, si in tot timpul asta nu m-am mutat din Bucuresti. De aia am o mare neincredere in caprarii de orice fel; geografice, de generatie, de orientare sexuala sau etnice. Sunt un artist postmodern excomunist. Sa vedem cine mai asuma aceasta categorie.

 

Inchei revenind la formula de anul trecut: si in Occident tot Occidentul te consacra… am expus la Tate Modern, hop am fost invitat de MoMa…

 

Din cate stiu, ai fost in Germania in mai, iunie si iulie. Dar unde in Germania? A fost un an mai dens si din punct de vedere artistic din cauza Campionatului? S-a reflectat si in artele vizuale?

 

In Germania fiecare muzeu, centru de arta sau statie de tramvai a avut ceva cu fotbal. Cafenelele aveau ecrane plate de televizor si-n buda, magazinele aveau numai obiecte in forma de minge de fotbal, dadeai telefon din cabine in forma de minge, purtai palarii in forma de minge, ciocolata minge, inghetata minge, totul minge. O nebunie totala.

 

Eu am fost secvential parte a unui proiect de arta in spatiul public la Nurnberg (oras gazda a Cupei Mondiale) care avea ca subiect fotbalul. Proiectul era critic si analiza, pe langa politica si sociologia sportului, si contextul in care acesta se desfasura, un oras celebru pentru perioada nazista, o tara in reinventie identitara, spatiul public in general. Dupa cum vedem si la noi, spatiul public se privatizeaza (fatadele si acoperisurile sunt masurate in metri de reclama, trotuarele sunt cafenele, parcurile devin zone rezidentiale etc.), iar arta poate propune tactici si modele de rezistenta.

 

Un exemplu: Olaf Metzel a acoperit o celebra fantana de secol XVI din piata centrala a Nurnbergului, adica reperul comercialo-turistic, cu un turn de 10 metri facut din scaune de stadion de fotbal. Lucrarea a provocat o mare dezbatere si proteste zilnice, artistul a fost acuzat ca-si bate joc de tara si de istoria ei si i s-a promis public sucitul gatului. Neasteptat pentru stereotipul germanului rece si calculat. Polemica a pus pe masa intrebari esentiale legate de reprezentare, putere, comunitate, valori si spatiul public. Alt artist, Olaf Nikolai, a facut niste custi enorme frumos amplasate intr-un parc, in care puteai intra sa joci fotbal unu la unu la niste porti special amenajate. Incredibil, oamenii asta faceau, jucau in cusca!

 

Eu am reprezentat cultura grafitti, desenand cu creta pe strazi despre fotbal, fani si bani, politica, turism sau incalzirea globala. Eu am polemizat si cu industria spectacolului si cu rebelii oficial-cool. Grafitti-urile mele erau timide, nu sareau in ochi, iar daca ploua dispareau cu totul... A plouat de multe ori, asa ca timp de o luna si jumate am fost de mai multe ori la Nurnberg, redesenand in functie de evenimente internationale si meciuri locale (orasul se colora dupa cine juca in ziua respectiva, in portocaliu, verde cu rosu sau stele cu dungi…).

 

In iulie (sferturi, semifinale si finala) am avut un vernisaj la Frankfurt, la centrul de arta Portikus, care are un nou sediu si un nou program curatorial. Eu am facut al doilea proiect din noul ciclu. Inaintea mea a fost un artist care imi place mult, Tomas Saraceno, care face baloane din saci de gunoi lipiti cu scoci, si baloanele astea te pot ridica in aer daca astepti sa bata soarele, si prin incalzire sa-si mareasca volumul. Pe langa multe altele (expozitia se numea Pe de alta parte), proiectul meu reflecta starea orasului. La Frankfurt era instalat un ecran cu dubla fata gigantic drept in mijlocul raului Main, intr-o parte oamenii normali sub soare si fara alcool, de partea cealalta bogatanii, cu sampanie si umbreluta. Doua maluri, o singura democratie.

 

 Tu personal ai urmarit meciurile, calificarile? Ce impresii mai puternice ai acum, dupa cateva luni de atunci? Tii minte lumea globalizata sau nationalismul pe care genul acesta de sport (spun unii) il suscita?

 

Am urmarit meciurile cu fascinatie. Sunt total arestat de spectacolul fotbalului, si din teren, si din afara, de Zidane sau Ronaldinho. Si capul in piept, si perfectiunea tehnica, si curajul, si dopajul. Germania a vrut sa-si rebrandeze imaginea si a reusit. Numai berea a ramas rece in Germania. Frica a fost intelectuala si a venit din claxonatul pana in zori: Deutschland, Deutschland si fluturarea in exces si pentru prima oara a drapelului german! Masinile de politie au fost obligate legal sa dea jos tufisul de steaguri care le crescuse pe capota. Dar nationalismul a fost de carnaval. Toata lumea isi afisa patriotismul sub forma de peruci, creste de punkist, nasuri haioase si palme aplaudatoare crescute din cap. A fost ceva copilaros in toata exaltarea asta, dar cine a avut ochi sa vada a vazut ca Germania de azi este diferita de Germania de odinioara: are totusi in echipa nationala un jucator negru (in contrast perfect cu semifinalista Franta, care are un singur fotbalist alb, vorba lui Timothy Gordon Ash, sa ne rugam sa castige, ca de cate ori o face, Le Pen mai moare un pic).

 

Am vazut intr-o mare de steaguri germane purtate de tineri cheflii care raguseau tipand: Finala! 3 steaguri poloneze fluturate cu tupeu de niste blonde semidezbracate si m-am gandit mama mia, sinucidere curata… Ei bine, nu s-a intamplat nimic (probabil daca ar fi castigat Polonia ar fi fost alta poveste…). Am vazut japonezi care dupa ce-au baut impreuna cu adversarii croati au facut schimb de tricouri si acum se plimbau tantos imbracati in patratele alb-rosii.

 

M-a preocupat mult reprezentarea identitara; barbati solizi cu fuste, femei pictate razboinic, multa multa bere in pahare fara logo, ca regulile interziceau comercializarea altei beri decat aia oficiala, or, aia era americana. Sacrilegiu! In Germania lumea si-a afirmat (tot pentru prima data) identitatea prin steaguri atarnate la fereastra, prilej cu care am vazut cat de diversa etnic este aceasta tara, tot mai diversa cum te indrepti din centru spre suburbii. Unii au atarnat steagurile echipei cu care tineau, Brazilia sau Italia, desi nu erau nici brazilieni, nici italieni. Iata un nationalism prin delegatie. De altfel, o singura cladire din Frankfurt era politically correct si avea toate steagurile: bordelul.

 

 Daca am ajuns la politica, sa ne oprim putin si la scandalul caricaturilor, pentru ca stiu ca ai ajuns si la Copenhaga. Dar cu ce ocazie? Mai pluteste inca in aer scandalul care ajunsese pana si in sala de sedinte de la  GDS, unde s-au infruntat doua opinii despre un comunicat, la inceputul anului?

 

Am fost in mai la o expozitie de grup la Copenhaga numita Phantom si am simtit inca ecoul crizei. Artistii si intelectualii cu care am vorbit aveau o enorma tristete si disconfort pe acest subiect. Societatea daneza se schimba si mitul tolerantei (etnica, sexuala, asociere etc.) s-a facut tandari. Municipalitatea vrea sa desfiinteze Cristiania, regiune autoguvernata din anii 60 si devenita in acelasi timp simbol social si atractie turistica.

 

Desi mi-am facut un renume international cu imagini care opereaza pe acelasi principiu ca si caricatura, pe mine in Romania nu m-a intrebat nimeni nimic. In schimb, am fost intervievat de Deutsche Welle…O sa dezamagesc clasa intelectuala romaneasca si fanii mei de la 22, dar eu cred ca n-a fost vorba nici o secunda de libertatea de expresie. Exact cu o luna inainte de scandalul caricaturilor, la Viena au fost cenzurate cateva lucrari dintr-un proiect artistic care analiza critic ideea europeana. Putem spune ce vrem despre imaginile respective, ca erau exagerate, ca erau injurioase etc., realitatea este ca au fost pur si simplu interzise. Pentru ca expozitia era sub forma de afise, motivul a fost decenta in spatiul public. Pai ziarele ce sunt? Nu tot spatiu public? Era vorba de creatori europeni care se exprimau liber intr-o Europa democrata. Interesant, nu? O luna mai tarziu cenzorii austrieci erau in avangarda libertatii de expresie…

 

In opinia mea a fost o mare manipulare. Caricaturile alea n-au aparut din senin, ci a fost un concurs intentionat belicos, ziarul care le-a publicat e de dreapta rau de tot, iar premierul danez e foarte aproape de ziarul respectiv. Pe de alta parte, nici steagul Danemarcei nu creste singur in sertarele magazinelor din Iran, iar demonstratiile spontane in tari cu regimuri autocrate pur si simplu nu exista. Din pacate, criza a turnat gaz pe foc si a radicalizat ambele tabere, acoperind orice umbra de reflectie moderata. Guvernantii si-au intarit puterea, iar guvernatii s-au strans de gat cu pasiune. Ziarului i-a crescut tirajul. Ce farsa! Oare, daca suntem asa de civilizati si avem asa de mare intelegere asupra lumii si istoriei, ce ne-ar fi costat sa spunem: ne pare rau, nu am stiut ca va afectam asa de tare; tinem la libertatea de expresie, dar nu intr-atat incat sa vrem sa va jignim?

 

In proiectele mele ulterioare, inclusiv la Copenhaga, am scris mare pe perete: Atentie, aceste desene nu sunt caricaturi!

 

Anul acesta a stat pentru tine doar sub semnul international? Nu ai avut nici un proiect national, ca sa spun asa?

 

Ba da, am participat la Bienala Periferic Iasi la sectiunea Procesul Social, curata de Marius Babias si Angelika Nollert. Am desenat cu carioca sau am zgariat cu cuiul un etaj intreg al fabuloasei foste Bai Turcesti, cladire acum abandonata. Am facut o antologie a problemelor cu care se confrunta azi Romania, de la Catedrala Neamului la ghiul si starlete de televiziune. Merita vazut. Am fost in forma. Bienala de la Iasi este una dintre cele mai importante expozitii de arta contemporana din Romania si noutatea aceastei editii a fost data de cele trei sectiuni (un bilet trei expozitii) si de faptul ca a inceput cu sase luni inainte de vernisaj prin prezentarile si workshop-urile pe care fiecare artist le-a sustinut la Iasi.

 

Am participat si la Bienala de arta Bucuresti, o incercare curajoasa si, in opinia mea, reusita de a organiza un eveniment international in Capitala. Expozitia a mobilizat locuri si spatii care nu sunt in mod normal atasate artelor vizuale (Gradina Botanica, Muzeul de Geologie), a adunat resurse care nu sunt traditional atasate culturii vizuale, a propus o tema perfecta: Haos.

 

Eu, in afara ca am facut o pagina la tine in supliment, un perete desenat la Gradina Botanica si un skateboard expus intr-un magazin cat o batista, am avut ocazia sa ma dau mare la colegii de redactie, plimbandu-i cu autobuzul special comandat de la o locatie la alta.

 

Am avut doua proiecte in Romania si amandoua au fost internationale.

 

Acum suntem sub canicula, dar toamna, cand apar cartile si se deschid expozitiile, ne sta in fata. Pe tine ce te asteapta?

 

Spre surpriza mea, vara a fost ca iarna, fara pauza. In iulie am vernisat doua expozitii personale (First Class la Caixa Forum, Barcelona, si De acum inainte... la Mucsarnok, Budapesta), iar la sfarsit de august plec la Halle, in estul Germaniei, pentru Bienala de arta Werkleitz, care de data asta analizeaza sistemul de credinte al omului contemporan.

 

Dar cel mai important este ca in septembrie particip la o expozitie de grup la Muzeul Stedelijk, din Amsterdam, ocazionata de premiul de arta Vincent (de la Van Gogh). Premiul consta in 50.000 de euro (se sparie gandul), sunt numai 5 nominalizati si am o mica sansa sa castig. Sa-mi tineti pumnii…

 

 Am pierdut ceva din calatoriile tale de lu cru de anul acesta? Te rog completeaza-ma.

 

Un proiect important am avut la Muzeul de arta moderna din Stockholm, unde, pe langa sa spunem clasicul de acum perete desenat, am introdus in fiecare dulap individual de bagaj un desen. Erau 150 de dulapioare si fiecare desen era diferit. Lucrarea a fost extrem de populara la public (ca s-au furat in draci). In luna mai am facut o expozitie in tandem cu artistul bulgar Nedko Solakov la Lombard Freid Projects din New York. Am desenat amandoi, eu pe exterior si el pe interiorul unei structuri special concepute. Expozitia se chema Spate in spate si era o referinta directa la situatia tarilor de unde venim, dar si la solidaritatea care se gaseste rar, dar se gaseste si in lumea artelor, si in general.

 

La sfarsit de septembrie particip la o expozitie de grup cu artisti romani cu titlul Dada-East la Cabaret Voltaire Zurich, in noiembrie am un proiect in paralel cu artistul argentinian de ziceam ca-mi place la un spatiu nonprofit din Geneva, numit foarte intelept Attitudes, iar in decembrie incep lucrul pentru o expozitie de grup care se deschide in ianuarie la Centrul Pompidou Paris. E posibil sa fac Revelionul cu carioca in mana…

 

O pot tine tot asa pana in decembrie anul viitor…Dar vezi, asta este riscul cand devii cat de cat cunoscut, devii plictisitor vorbind numai de tine…

 

 Intr-un an atat de bogat pentru un artist, tu ce ai retine ca noutate, ca importanta?

 

Pentru mine important este ca am intrat intr-o rutina a exceptionalului expunand in locuri pe care altadata le admiram in cataloage frumos colorate. Sa vedem ce se intampla peste cativa ani, ca nu sunt naiv sa cred ca iuresul asta o sa dureze o viata.

 

Am publicat o carte de desene prin editura Walter Konig specializata in carti de artist si ele ma insotesc de cate ori si oriunde expun… e ceva reconfortant sa intri intr-o librarie in Berlin sau Stockholm si sa-ti vezi cartea pe tejghea…

 

Si in final, iar o intrebare politica. Ce crezi, mai ales in contextul razboiului care devasteaza Orientul Mijlociu, trupele romane ar trebui sa ramana mai departe in Irak (optiunea americana, viziunea presedintelui Bush) sau sa se intoarca (optiunea europeana si a opozitiei americane anti-Bush)?

 

Raspunsul e simplu: noi ne integram in Uniunea Europeana, si nu in Statele Unite. Stiu ca avem angajamente de securitate, dar parca erau cu NATO, or, NATO nu-i in Irak. In primul rand, razboiul din Irak a avut ca motiv presupusele arme de distrugere in masa si legaturile regimului Sadam cu Al-Qaeda. Nici unul din aceste motive nu a fost probat in realitate. In al doilea rand, n-am inteles de ce Romania are mai multe trupe decat Polonia?

 

Eu as vota pentru retragerea imediata a trupelor. Ce cautam noi in Irak? Daca vrem sa ajutam democratiile occidentale in lupta impotriva terorismului am s-o fac cu inteligenta prin intelligence, ca in cazul asta mostenirea grea a regimului comunist nu-i asa nasoala…

 

Sunt de acord cu trupele de mentinere a pacii, cred ca fiecare natiune este datoare sa contribuie cu casti albastre… dar ca eu sa fiu in pericol sa fiu facut arsice cand imi beau cafeaua pe terasa la Green Hours mi se pare inacceptabil.

 

Dupa performantele SRI in cazul Hayssam n-as avea nici o sansa.

 

 

 

Interviu realizat de Gabriela Adamesteanu

 

 

 

 

 

LIVIANA DAN

 

Bucuresti contemporary

 

 

 

In glamour-business, momentul going-public este foarte important. Ideal, se poate desfasura cam asa… pentru prezentarea noilor cifre de afaceri si pentru confirmarea extinderii imperiului Prada, Patrizio Bertelli a invitat la resedinta de pe via Antonio Fogazzaro presa economica internationala. Sampania curge, pe fiecare hors-doeuvre apare initiala P. Miuccia Prada, cu bratele pline de crini si micsunele, sta alaturi de presedintele de la Rola Banca. Se fac cateva anunturi… startul spre bursa implica o crestere a actiunilor de 5 ori, imperiul Prada va prelua marcile Jil Sander, Helmut Lang… Iti poti permite astfel de experimente, doar cand economia explodeaza. In bransa luxului nu mai exista consumatori, exista doar clienti rasfatati. Astfel, dorinta de a avea succes a devenit mai puternica. Strategiile sunt diferite. Miuccia Prada propune acum colectii sofisticate, care au mai mult de a face cu estetica. Pentru mine, spune Miuccia Prada, este mult mai important proiectul cu Universitatea Politehnica din Milano, proiect pentru hainele calatoriilor spatiale… trebuie sa te identifici cu stilul pe care vrei sa il impui. Pana la sfarsitul secolului 18, stilul era un termen de specialitate al unui sistem literar, retoric. J.J. Rousseau ii da individualitate, iar Friedrich von Schlegel ramane cunoscut ca primul cercetator al trend-ului. Fragmentul 216 din Tendenzen der Zeitalters a devenit celebru… Der eine Fortschritt einer linearen Geschichte hat sich zerfasert in Trends… trend-ul fiind un fel de oracol pe care-l descifreaza doar cei ce cunosc trecutul…

 

Neignorat, stilul este legat de libertate. Trecut printr-un proces de spinning, stilul este moda, modalitate de a trai, hiperlux, mitologie tandra, acceptarea eului, sexualitate, politica a corpului.

 

Dintre revistele elegante, cele trei numere Fals/Fake, Turism issue, Trash chic issue, din Omagiu - inspiratie contemporana - au incercat aceasta strategie a luxului.

 

Cu un nume, pentru multi oarecum ciudat, revista a imprimat o filozofie simpla… Frumusetea este in ochiul celui care priveste.

 

Editorul celor trei numere, Stefan Cosma, si-a amintit de una dintre cele mai frumoase carti ale copilariei… Minunatele aventuri ale lui Habarnam… o carte pe care o citeam probabil toti in pat, vara band limonada proaspata si iarna band ceai indulcit cu miere de salcam, cand aveam temperatura sau dureri de gat… Si in board-ul revistei au reaparut Ioana Fulg-de-nea Isopescu, Stefan Habarnam Cosma, Mihnea Istetila Mircan, Stefan Doctorul Pilula Tiron… si experimentul a reusit…poti sa ai dimineata ta perfecta cu Omagiu…

 

Revista a ales o lume unde culorile detin controlul, o lume in care statia de autobuz nu este plictisitoare iar unghiile pictate de Suzana Dan devin accesorii de lux. O lume unde consumul in exces devine comunicare, unde Brancusi nu este stingherit de reclama pentru champagne Pop… o lume care foloseste un design pozitiv pentru mediul inconjurator, pentru temele intunecate si imaginile sexuale bizare.

 

 Revista iti da certitudinea ca poti trai confortabil intr-o lume imaginara si reala in acelasi timp. Extrema trend-setter si/ori cool hunter dispare. Contextul nu este o abstractizare a realitatii. Obiectele devin - dupa Jean Baudrillard - vase ale propriei noastre imaginatii.

 

Dar ce vor si cine sunt cei ce sparg norma?

 

Cu un stil limpede ori sofisticat, modern ori baroc, artistii incearca sa-ti scoata mintea si sentimentele din haos si confuzie, artistii incearca sa elimine mastile, frustrarile, complexele.

 

Alexandra Croitoru, Care Cutare, Robert Marin, Gorzo, Cantor, Gili Mocanu, Vlad Nanca, Serban Savu, Cosmin Costinas impun o ideologie noua… traieste-ti viata facand ceea ce iti place si incearca sa fii foarte bun in acel domeniu…

 

De fapt, uneori moda trebuie sa fie distractiva, iar subtilitatea luxului poate fi redusa la raspunsul lui Cosmin Costinas… intrebat cum se considera… intelectual angajat ori fabulos de iresponsabil… raspunsul lui este simplu… iresponsabil de angajat.

 

Revista prezinta brand-uri de garaj, cluburi de lux - Embryo -, hoteluri design unde bunastarea nu se mai reduce la mancare, sex, baie, somn, unde bunastarea este arta, stil, confort, lavanda si damasc auriu, fascinatia lui Vasile Ernu pentru Brooklyn si Basarabia, cu oameni si cactusi tristi, cu noroi si orizonturi nelamurite fotografiata de Thomas Ciulei, un cartier alternativ si trendy din Berlin, Prenzlauer Berg… si legitimatia de presa din 2002 a lui Alex Leo Serban de la Festivalul de film tot de la Berlin.

 

Revista ironizeaza falsa lume mondena… luminile electrice, operatiile estetice, plasticul, cybersex si contact lenses din topica cluburilor hipermodernitatii.

 

Dar, pentru a spori misterul si a nu devoala prea repede sentimentele, revista publica texte tandru scrise de Maria Popistasu, Irina Marinescu, Ana Maria Lungu, Ana Alexe, Maria Lucia Hohan. Vedete ale vizualului in Bucuresti, toate capteaza the day-dream seducand contextul.

 

Moda vizualizeaza fatetele artei in realitate. Iar sintagma my life style works on me te face constient de stilul tau. Este de fapt mesajul revistei cu coperte lucioase.

 

 

 

 

 

DOINA PAPP

 

Proiecte teatrale de succes

 

 

 

Ca intotdeauna, cel putin la romani, ideile noi care patrund si fac cariera in societate ating in scurt timp cotele excesului si pentru asta cad destul de repede in desuetudine.

 

Nemaivorbind de faptul ca notiunile care le vehiculeaza devin tot mai laxe, acoperind sau dezvelind realitati uneori confuze si in orice caz extrem de diverse. Nu ne prea sta in fire sa respectam proprietatea termenilor - uneori nici nu o cunoastem - de unde si galceava in care se transforma diferitele dezbateri care mai mult tulbura decat clarifica problema in chestiune. Lumea culturala, respectiv cea teatrala, nu e scutita de aceste neintelegeri, intre altele in cazul unui concept foarte umblat, acela de proiect. Desi au trecut ceva ani de la "implementarea" mai mult dupa ureche a noii terminologii europene, de unde si senzatia ca avem de a face cu o noua limba de lemn, notiunea e departe de a fi precizata astfel incat sa fim edificati in aceasta privinta asupra chestiunii. Astfel, orice premiera, orice productie teatrala a devenit proiect. La fel, bineinteles, si orice alta activitate initiata in cadrul institutiei respective de spectacol sau in parteneriat cu altele. Ca e conferinta, ca e dezbatere, colocviu sau spectacol, invariabil veti auzi vorbindu- se despre proiectul X sau Y.

 

In cele de mai jos am ales spre a comenta si semnala, tocmai pentru a face o distinctie intre tipurile de activitati specifice domeniului la care ne referim, acele activitati care prin complexitatea, strategia si finalitatea urmarite, pot purta numele de proiect.

 

Nu cred deci ca o premiera la un teatru, care intre altele reprezinta obiectul de activitate al acestuia, se poate compara cu un program de activitati care urmaresc un scop bine determinat, desfasurandu-se pe o perioada definita ce au la baza un proict elaborat, adica o constructie mentala apta sa instituie un proces creativ, de preferinta original, in realitate.

 

Acestora din urma le este dedicata analiza de mai jos animata de dorinta de a distinge pe harta cotidiana a teatrului unele promotorii vizibile dincolo de rutina unei activitati de spectacol.

 

 

 

Teatrul Foarte Mic, fieful tinerilor

 

 

 

Incet dar cu metoda, Teatrul Mic s-a deschis tot mai vizibil de vreo doua stagiuni incoace unui fenomen mai mult decat teatral: noua dramaturgie. Asa cum arata la ora actuala preocuparea acestui teatru care a destinat celor mai recente scrieri teatrale un spatiu anume, poate fi apreciata ca un proiect, si inca unul de anvergura. Prin amploare, dar si prin semnificatie acesta a integrat alte cateva initiative in domeniu, respectiv cele ale UNATC, prin programul DramAcum, dar si demersurile private ale unor creatori subsumate aceleiasi preocupari. Stranse laolalta, spectacolele produse ca urmare a preocuparii de a lansa noi nume de dramaturgi si piese scrise sau traduse ne pun astfel in fata unui fenomen constituit care, altminteri, prin manifestari izolate, disparate, n-ar fi fost atat de vizibil. Prin urmare, chiar daca mai sunt si alte locuri unde cei mai nou veniti in lumea scrisului contemporan pentru scena se manifesta, vezi Arcub, Club A, Act sau Desant, aici la Teatrul Foarte Mic se poate vorbi de un demers coerent care a facut posibila perceperea ca fenomen a dramaturgiei tinere, fenomen literaro-teatral pe de o parte, dar si unul social in masura in care, prin tematica, atitudine, mesaj, noua generatie de autori de teatru afirma un mod specific de a fi si a se raporta la problemele societatii. Identificate aproape exclusiv din perspectiva varstei si a opticii specifice, problemele puse provoaca un adevarat conflict intre generatii, zgaltaind comoditatea de gandire a unor responsabili sociali. Gianina Carbunariu, Vera Ion, Gabriel Pintilei, Petre Barbu, Peca Stefan devin astfel liderii de opinie ai unei generatii care priveste cu ingrijorare spre viitorul tarii si al planetei. Poate in jurul lor se va reface mesajul contestatar al anilor 60-70, cand teatrul tinerilor reprezenta o voce care se auzea pana la Natiunile Unite.

 

 

 

Conferintele Teatrului National

 

 

 

Cand Ion Caramitru si-a anuntat intentia de a relua ideea unor conferinte la Teatrul National invocand traditia creata de Ion Marin Sadoveanu, am crezut ca va urma un ciclu de prelegeri de cultura teatrala precum celebrele lectii ale cunoscutului scriitor evocat.

 

Curand aveam sa constatam ca directorul actual al Nationalului bucurestean preluase de la inaintasi doar ideea, careia i-a adaptat un continut nou, mai potrivit probabil zilelor in care traim. Sesizand necesitatea afirmarii si formarii opiniei cetatenesti in cadrul tinerei si originalei democratii romanesti pe care intelectualitatea e datoare sa si-o asume, initiatorii au facut din conferintele duminicale de la Sala Liviu Rebreanu un adevarat for de educatie civica. Prin temele si invitatii alesi aici s-au pus in discutie probleme de larg interes ale lumii contemporane deduse adesea din chiar preocuparile predilecte ale conferentiarilor. Neagu Djuvara, Mircea Dinescu, Stelian Tanase, Octavian Paler, Adrian Cioroianu, Gabriel Liiceanu, Nicolae Manolescu, Dan C. Mihailescu, Teodor Baconsky au comunicat sub titluri seducatoare, precum Ortodoxie si Europa unita, Comunismul intre speranta si capcane, Exercitiul memoriei, Profesiunea de critic, Cu melancolie despre barbari, Cine sunt si ce vor interbelicii.

 

Alegerea personalitatilor si a temelor a fost, se pare, inspirata daca e sa judecam dupa afluenta de public. Si dupa ce altceva am putea aprecia succesul acestui proiect care a mai adus si incasari teatrului prin vanzare de bilete. Efectele asupra mentalitatilor nu pot fi cuantificate decat in perspectiva timpului.

 

Cum aceasta activitate, am inteles, va continua, putem aprecia ca avem de a face cu o strategie pe termen lung care va deveni si mai vizibila cu prilejul tiparirii acestor conferinte, fapt promis de conducerea teatrului. (Pe cand si tiparirea textelor la spectacolele jucate pe aceasta scena, o alta activitate de traditie la Teatrul National si foarte raspandita in lumea larga?)

 

Si o sugestie. N-ar fi, credem, imposibil si in orice caz deloc lipsit de interes ca temele tratate sa interfereze intr-un fel si cu profilul institutiei care le gazduieste, in continut si forma, facand astfel mai organica plantarea lor intr-un asemenea cadru, si nu la sala Dalles, sa zicem. Cei care-si mai amintesc de conferintele lui Iosif Sava de de la Teatrul Mic, inrudite ca mod de abordare cu seratele muzicale, pot depune marturie despre cat de intersante conexiuni contineau ele. Nu doar despre muzica se vorba acolo, dar niciodata in afara ei.

 

 

 

ARTE - un program romano-american

 

 

 

Nu se stie exact, sau nu stim noi, cine a initiat acest proiect gazduit de Teatrul Odeon, partea romana sau cea americana, prin harnica si intreprida Saviana Stanescu, rezidenta acum la New York. Cum intre timp numele ei este legat si de alte initiative, e si mai greu de stabilit cine e mai interesat de trasbordarea transoceanica a unor piese de autori romani.

 

Ceea ce vrem insa sa semnalam aici este modul perfect articulat in care proiectul a demarat intr-un teatru care cultiva acest tip de activitati si care s-a mai afirmat si prin alte asemenea programe de anvergura, cum ar fi spectacolele-lectura sau cel legat de lansarea tinerilor regizori. "ARTE consta intr-un schimb teatral intre artistii din Romania si cei din Statele Unite, respectiv intre Teatrul Odeon si Teatrul Lark din New York", sta scris in programul tiparit cu acest prilej de cele doua coordonatoare Alina Moldovan si Tamara Susoi. Prima etapa s-a consumat la Bucuresti prin organizarea unor ateliere de lucru in colaborare cu dramaturgi si regizori americani. Va urma etapa din New York, cand la teatrul partener, acelasi care intre timp a gazduit autorii proiectului DramAcum al UNATC,vor avea loc alte aplicatii pe texte create in comun. "Programul ofera oportunitatea dramaturgilor americani si romani de a-si imbunatati calitatea pieselor si a traducerilor prin participarea la aceste sesiuni de lucru. In acelasi timp, programul va largi numarul pieselor traduse din ambele tari si va dezvolta parteneriate intre artistii si producatorii interesati in prezentarea unor noi texte de teatru", se mai spune in platforma programului ARTE.

 

Ramane de vazut cine va profita de pe urma acestei colaborari, cine face selectia autorilor si a textelor si dupa ce criterii, precum si ce finalitate are cooperarea din perspectiva realizarii unor productii cu textele respective. Nu ca n-ar fi interesanta si profitabila o activitate de laborator, dar legatura cu scena ramane pentru dramaturg vitala. Oriunde pe planeta.

 

 

 

Si Teatrul de Comedie mizeaza pe tineri

 

 

 

Mai devreme sau mai tarziu, era de asteptat ca George Mihaita, director al Teatrului de Comedie, sa angajeze un proiect destinat tinerilor. Nu doar pentru ca ne este cunoscut ca un animator al adolescentilor prin diferitele sale asociatii si publicatii, dar si pentru ca teatrul pe care-l conduce avea nevoie de o intinerire la care "lucreaza" de mai multi ani.

 

Programul Comedia tine la tineRi, inspirat prin abordarea juxtapusa a genului predilect si a varstei e inca un pas pe acest drum. E un proiect elaborat, bine structural, cuprinzand inclusiv regulamentul de participare si atribuire a timpilor de lucru dar mai ales criteriile de selectie a titlurilor si a regizorilor gazduiti cu spectacolele lor la Teatrul de Comedie. Pana acum, respectiv in stagiunea care a trecut de pe urma acestei idei, pe scena din Mandinesti au urcat, simbolic vorbind, multi tineri, iar teatrul s-a ales si cu un important profit de imagine. Seria de spectacole diverse, proaspete, competitia implicita dintre ele, datorata faptului ca teatrul urma sa aleaga din acest portofoliu unele titluri pentru repertoriul sau curent, a creat animatie in jurul Salii Studio si a adus mult public tanar, nou.

 

In plus, tinerii regizori si actori au avut prilejul sa se confrunte cu rigorile unei productii intr-un teatru subventionat, diferite de acelea intalnite in teatrul independent si cam improvizat de unde veneau cei mai multi. Au fost si succese de palmares, precum cel a lui Alex Mihai, care a obtinut pentru Comedie neagra premiul de debut, sau al lui Emilian Parvu cu piesa sa Sectorul S, dar si unele dezamagiri cu privire la gradul de pregatire profesionala al absolventilor numeroaselor scoli de teatru existente la ora asta in toata tara.

 

Am comentat pe parcurs spectacolele acestui ciclu apreciind unele realizari privind fie selectia repertoriala, fie realizarea artistica, si criticand acolo unde a fost cazul, regiile superficiale, distributiile nepotrivite, prestatiile actoricesti modeste. Cred ca nu foloseste nimanui ca sub aparenta unui gest protector privindu-i pe tineri sa omitem a-i judeca cu exigenta.

 

 

 

Rezidentele artistice

 

 

 

Se anunta ca foarte interesant un proiect al Teatrului Luni de la Green Hours deschizand cale libera unei idei cu o spectaculoasa cariera in strainatate, cea a rezidentelor artistice. Ce sunt acestea? Ei bine, un fel de cantonamente, de stagii de creatie in care cei admisi, tineri indeobste, au la dispozitie structura respectivei institutii pentru a produce o opera artistica, literara, teatrala, cinematografica, din domeniul artelor vizuale. Cele mai cunoscute noua din domeniul teatrului sunt cele gazduite de Festivalul de la Limoges privindu-i pe autori, de Royal Court Theatre din Londra, tot pentru dramaturgi, dar si programul Pepiniere europene, la care e afiliata si Romania, oferind rezidenta in cateva domenii, altele decat teatrul. Ce va face Teatrul Luni in aceasta privinta si care sunt conditiile de obtinere a unei astfel de rezidente vom afla cat de curand, caci proiectul a primit finantare de la Ministerul Culturii si va fi pus pe roate, devenind pentru multi aspiranti o sansa de a lucra in cadrul spatiului original si faimos de la Green Hours. Va fi, probabil, un fel de bonus acordat merituosilor, dar si o modalitate a acestui teatru independent de a-si dezvolta strategiile repertoriale si artistice.

 

 

 

 

 

ANCA HATIEGAN

 

Teatrocratiile occidentale (I)

 

 

 

Dupa Al. Cioranescu, autorul unui cunoscut studiu despre baroc, curent artistic occidental care, in opinia sa, a marcat nasterea constiintei dramatice a omului modern in secolul al XVII-lea, "resortul psihologic" al dramei "este indoiala". Aceasta a produs de-a lungul timpului o fisura in unitatea de monolit a subiectului, a carui indivizibilitate constituise multa vreme o "dogma imbatabila". Nu cu mult inaintea literaturii, morala secolului al XVII-lea facuse descoperirea "sufletului multiplu si a liberului arbitru" prin René Descartes. Autorul Discursului asupra metodei intrevazuse drama, dar si posibilitatea anularii ei - in si din campul stiintei -, la capatul unui lant de rationamente deductive menit sa determine unicul adevar valabil si imuabil. In aceasta dihotomie a operei lui Descartes, care postula, pe de o parte, dualitatea contradictorie a sufletului omenesc, pe de alta parte existenta adevarului unic si a modalitatii de a-l cunoaste (metoda carteziana), ar trebui probabil cautati germenii celor "doua modernitati", de orientari distincte, conturate ca atare in prima jumatate a secolului al XIX-lea, cand, potrivit lui Matei Calinescu, a aparut acea "sciziune ireversibila intre modernitate in sens de etapa in istoria civilizatiei occidentale - rod al progresului stiintific si tehnologic, al revolutiei industriale, al valului de schimbari economice si sociale produse de capitalism - si modernitate in sens de concept estetic"(1). In mod paradoxal, "dedublarea" modernismului, prin separarea cultului ratiunii de cunoasterea "translogica", inrudita, cand nu identica, cu discursul artistic, nu a facut decat sa adanceasca drama si sa conserve astfel dualitatea initiala.

 

Indoiala a devenit, asadar, intr-o anumita etapa a istoriei occidentale, "forma generalizata a gandirii si catalizatorul tuturor experientelor intelectuale"(2). Ea a dramatizat reflectia, stimuland si amplificand credinta omului intr-o realitate inaccesibila la prima vedere - mascata, deghizata -, pe masura cresterii neincrederii in evidenta sau, altfel spus, in "realitatea" realitatii percepute prin simturi: "teatralitatea e, intre altele, un mod de a dramatiza vechea distinctie filozofica dintre aparenta si esenta, dintre fenomenele de suprafata si procesele adanci - «realmente reale»". Un scenariu de tip teatral sta la baza convingerii ca "pentru a ajunge la adevar, trebuie demascate sau demistificate amagirile realismului naiv, trebuie sfasiat valul aparentelor iluzorii, trebuie identificate adevaratele cauze invizibile a ceea ce percepem"(3). Gandirea isi asuma in aceasta paradigma un pronuntat rol detectivistic.

 

 

 

Nasterea "falsei constiinte"

 

 

 

(Re)-activat intens in epoca Luminilor, gestul demascator s-a generalizat in gandirea critica moderna, marcand, in opinia filozofului german Peter Sloterdijk, "stilul argumentativ al criticii ideologice, de la critica religiilor din secolul al XVIII-lea, pana la critica fascismului din secolul XX". Luminile au tentat sa modifice constiinta, prin intermediul dialogului pasnic, menit sa o propulseze la un nivel superior de cunoastere, de factura rational-pozitivista. Subiectul patruns si transfigurat de "luminile" ratiunii ar fi trebuit sa reprezinte un "om nou", conditie dobandita nu pe calea revelatiei, dupa modelul apostolului Pavel (primul promotor din istoria occidentala a ideilor a conceptului respectiv), ci pe calea logicii, prin liber consimtamant. Avand la baza un scenariu utopic, dialogul iluminist a degenerat insa destul de lesne in polemica. Procesul de iluminare avea la randul sau sa cedeze locul, in sistemele totalitare, "reeducarii" fortate.

 

 Demascarea vizeaza "falsa constiinta" a adversarului, dependenta acestuia de mecanismele "extrarationale ale opinarii: interese, pasiuni, fixatii, iluzii", reale sau doar presupuse, de cele mai multe ori. Dupa Sloterdijk, la modul "principial, Luminile nu cunosc decat doua surse ale falsitatii: eroarea si reaua-vointa. In oricare dintre cazuri, acestea pot avea valoare de subiect - caci numai daca subiectul minte cu buna stiinta, «falsa opinie» poseda un Eu. Dar daca se presupune o eroare, atunci falsa opinie nu are la baza un Eu, ci un mecanism, care o falsifica. Numai minciuna isi contine propria responsabilitate, pe cand eroarea, mecanica fiind, ramane intr-o relativa «nevinovatie». Dar, cu mare repeziciune, eroarea se poate separa in doua fenomene deosebite: o eroare simpla, bazata pe confuzii logice sau ale simturilor si care este usor de corectat, si o eroare incapatanata si sistematica, tinand cu dintii de propriile idei despre viata, care se numeste ideologie. Astfel ia nastere clasica serie a falsei constiinte: minciuna, eroarea, ideologia"(4).

 

"Falsa constiinta" avea sa devina un concept cheie al marxismului (desi Marx nu a recurs niciodata la el, sintagma fiind o inventie a lui Engels, dintr-o scrisoare catre Franz Mehring, din 1893), dar acesta nu a fost singurul care l-a utilizat drept premisa teoretica. Chiar daca neformulat in termenii care l-au consacrat de "critica suprastructurii idealiste", el a functionat, implicit, in toate celelalte sapte cazuri de critica ideologica si de demascare care au determinat configuratia spirituala specifica modernitatii. Este vorba despre: 1) "critica revelatiei" divine, infaptuita de Lessing si de adeptii Reformei; 2) "critica iluziei religioase", cu cele doua aspecte ale sale, "demascarea antropologica a proiectiilor divine" si "teoria inselatoriei preotesti"; 3) "critica aparentei metafizice", reprezentata magistral de Immanuel Kant; 4) "critica aparentei morale", dusa la apogeu de Nietzsche; 5) "critica transparentei" interioare, intreprinsa cu mijloace empirice, printre altii, de catre Franz Anton Mesmer si discipolul sau, Marchizul de Puységur, descoperitorul hipnozei, si transformata de Freud in metoda (psihanaliza); 6) "critica aparentei naturale", legata mai cu seama de numele lui Rousseau; si 7) "critica aparentei private", a identitatii, a eului, adica "miezul intregului proces al Luminilor, in care experienta de sine a eurilor civilizate isi atinge maturitatea"(5).

 

 

 

Demascarea Marelui Teatru al Lumii

 

 

 

Ethosul demascator al Luminilor nu a ocolit nici viziunea lumii ca teatru, asupra careia si-a pus puternic amprenta. Toposul, provenit din Antichitate, a fost folosit, printre altii, potrivit lui Tudor Vianu, de catre Antisthene, discipolul lui Socrate, intemeietorul scolii filosofice a cinicilor. Prin intermediul stoicilor el a migrat si s-a impus in lumea romana. Comparatia a cunoscut o si mai mare raspandire in Evul Mediu si mai ales Renasterea tarzie, in epoca barocului. In tot acest timp, cu mici diferente de nuanta, ideea de theatrum mundi a reflectat si propagat o conceptie statica asupra lumii. "Pentru antici si pentru poetii barocului intreaga viata este spectacol, toti oamenii sunt actori. (Dar, n.m.) Odata cu La Bruyère, spre sfarsitul epocii clasice, numai clasele superioare joaca o comedie. Iluministii, in special Jean Baptiste Rousseau, trag consecinta cea mai radicala a acestei transformari in manevrarea vechii teme. Poporul marunt asista, dar nu ia parte la spectacol. Si astfel, de unde motivul vietii ca teatru a fost timp de secole o metafora justificatoare, un argument poetic in favoarea lumii asa cum este, cu inegalitatile si nedreptatile ei, aceeasi metafora dobandeste acum un sens satiric"(6). Romantismul revolutionar avea sa dezvolte in continuare metafora teatrului lumii in sensul "luptei de clasa", in timp ce, pe latura sa pesimista, predomina ironia amara in fata aparentei spectacolului: "realitatea este scheletul, adica moartea si neantul". In epoca celui de-"al doilea modernism" sau a "modernismului tarziu", in termenii lui Liviu Petrescu, cand s-a cristalizat curentul anti-rationalist, ca alternativa la modelul cunoasterii stiintifice, tema lumii ca teatru s-a psihologizat, exprimand contradictia dintre traire si contemplatie, resimtita in plan personal ca o dedublare: in loc sa fie actorul propriei existente, insul mai degraba se vede traind, dintr-o postura similara cu a spectatorului de teatru. Contemplatia paralizeaza curgerea vietii, tinzand sa o fixeze in forma (e o tema de meditatie recurenta in scrierile lui Nietzsche, Pirandello, Thomas Mann sau Mateiu Caragiale, la noi). In compensatie, se celebreaza prezenta "plina", implicarea individului fara rezerve si fara rest in existenta, prin actualizarea tuturor rolurilor sau ipostazelor potentiale ale fiintei (Nietzsche, H. Hesse, Camus). Idealul prezentei pline erodandu-se, insa, pe masura de-realizarii realului cauzata de progresul mass-media, omul recent se multumeste chiar si cu "ideea unei prezente goale care este permanent vulnerabila in fata timpului si contingentei, o prezenta permanent infiltrabila de catre propria localizare, mai degraba decat distantata de aceasta"(7).

 

In secolul XX, mai cu seama dupa al doilea razboi mondial, metafora lumii ca teatru nu mai justifica si nici nu mai propaga statismul, ci este folosita frecvent in discursuri care acuza imobilismul noii ordini postbelice. Criticile vin indeosebi din partea stangii intelectuale, in Occident, vizand alianta dintre putere si mijloacele de comunicare in masa, adica spectacolul mediatic al puterii (Walter Benjamin, Guy Debord, Georges Balandier, Jean Baudrillard). In Estul Europei, unde comunismul a facut sa incremeneasca proiectul primului modernism occidental, sub presiunea Sistemului, asa-zis "stiintific", ai carei reprezentanti aveau pretentia de a sti sa organizeze existenta pe baze rationale si sa atribuie fiecaruia rolul cuvenit in societate, viata s-a solidificat in grimase grotesti. Desi se voia "progresist", marxism-leninismul a reprezentat, de fapt, o restauratie, o intoarcere la statismul antic-medieval, miscarea dialectica nefiind, cu adevarat, o "miscare", cu procentul ei de neprevazut, de hazard, care sa il contrazica, ci o mecanica prevazuta a se desfasura in interiorul sistemului.

 

 

 

Cu masca, fara masca

 

 

 

Gestul demascator, echivalent cu un denunt, cu o incercare de a strapunge, eventual chiar anihila, odata cu iluziile proprii, pe cele ale adversarului, a generat uneori reactia opusa: ofensiva "mastii" constiente. Daca pentru rousseausti starea de "nenaturalitate" a omului social reprezenta un simptom de declin, indepartarea de "salbaticie" fiind vazuta ca un factor de degenerare, in ochii unor esteti precum Baudelaire sau Oscar Wilde ea a fost perceputa drept un progres, rezultatul unui efort de diferentiere, pe scara evolutiei, dintre om si bestie. La sfarsitul secolului al XIX-lea, cultul artificialitatii, antirousseaist si antirationalist, s-a cristalizat intr-un stil al decadentei, perfect ilustrat de fenomenul dandysmului. Intrucat existenta sa se consuma in spatiul specularitatii (in fata oglinzii), in orizontul spectacularului, dandy-ul respinge, potrivit Adrianei Babeti, "dihotomiile traditiei metafizice (aparenta/esenta, exterior/interior, unu/multiplu, suflet/trup)". In schimb, el  prefigureaza prestigiul pe care postmodernitatea avea sa il confere suprafetei, prin teoriile lui "Michel Foucault, Jacques Lacan, Gilles Deleuze, Roland Barthes, Julia Kristeva, Jacques Derrida" (unii l-ar introduce in aceasta enumerare si pe Nietzsche, de la a carui filosofie se revendica mare parte din ganditorii postmodernitatii), "sugerand nu ca dincolo de suprafata s-ar afla o profunzime, ci ca ea, suprafata, este profunzime"(8).

 

Aspiratia cea mai inalta a "decadentilor", fie dandy, fie esteti (notiuni sinonime, dar nu identice), era aceea de a-si transforma viata in opera de arta. Acest ideal avea sa se raspandeasca si sa se perpetueze prin intermediul adeptilor anarhismului si ai socialismului, saint-simonisti, fourieristi, marxisti etc. (ideologii de care artistii decadentei nu erau deloc straini), inspirand intelectualitatea care a sprijinit Revolutia bolsevica, inainte sa ii cada ea insasi victima. In Rusia, reprezentantii avangardei s-au raliat cu mare entuziasm miscarii revolutionare, vazand in ea posibilitatea de a-si pune in practica utopia estetizanta, care viza mantuirea omului prin arta. Ei credeau sincer ca sentimentul alienarii, legat de industrializare, productia de masa, progresul tehnologic, mecanizare, poate fi combatut prin conversia muncii in act de creatie. Functia demiurgica a muncii ar fi decurs firesc din calitatea sa de activitate care modifica lumea, modeland-o dupa vointa si, mai cu seama, fantezia celui sau celei care avea sa o presteze. Nici intelectualii romani nu au fost ocoliti de astfel de viziuni panestetice, dupa cum o dovedesc raspunsurile catorva dintre ei (Tudor Vianu, K.H. Zambaccian, Petru Comarnescu) la o ancheta realizata de Ion Biberi si publicata in volum, sub titulatura Lumea de maine, in 1945. In Rasaritul Europei, credinta in rolul transfigurator al artei a intrat, prin urmare, in simbioza cu elanul faustic, de sorginte iluminista, care, departe de a se fi epuizat aici, precum in mai varstnicele state occidentale, era in plina expansiune in momentul cand a intervenit criza politica. Instaurarea dictaturii proletariatului a pus capat procesului de edificare a identitatii natiunilor si culturilor din spatiul respectiv. Desi mimau fervoarea constructiva, mesianica, liderii comunisti, preluand fraiele puterii, au inversat sensul procesului inceput aproximativ pe la jumatatea secolului al XIX-lea, procedand, in termenii Sandei Cordos, la "deconstruirea culturii rasaritene".

 

 

 

Subiectul Nietzsche si masca

 

 

 

Un moment de cotitura in istoria dramatica a constiintei omului modern schitata pana aici l-a reprezentat filozofia lui Friedrich Nietzsche. Exceptionalitatea si radicalitatea operei sale a stat sub semnul intalnirii si fuziunii dintre retorica demascatoare si "ofensiva" - cum am numit-o mai devreme - mastii constiente. Practic, dupa cum demonstreaza Gianni Vattimo in Subiectul si masca(9), filozoful german a dus gestul demascator pana la capat, demascand chiar ideea de demascare si tragand de aici toate consecintele, printr-"un fel de reducere la absurd a civilizatiei decadentei (civilizatia occidentala impregnata de traditia gandirii socratice si a metafizicii platonico-crestine, n.m.) si a modurilor ei de a rationa". El a intuit ca obligatia de a cauta si cunoaste adevarul, din spatele gestului demascator, este "ea insasi interioara lumii de demascat", fiind profund inradacinata in structurile mentale ale civilizatiei "decadentei" si reprezentand, totodata, autonegatia acesteia. Prin urmare, desi deziluzionat, omul decadentei continua totusi sa tina la loc de cinste formele fixe ale iluziei, mentinand, in termenii lui Vattimo, "travestirea" nascuta din "slabiciune si teama (...) si in general  functionalizata cu scopuri de conservare". Minciuna nu dispare in urma demascarilor, ci doar relativa autonomie a lumii simbolurilor, "ce «mimeaza», ca sa spunem asa, libera creativitate dionisiaca, lumea mastii bune". Prin "masca buna" Gianni Vattimo desemneaza plasmuirile fortei metaforizante a omului, ivite si resorbite in "exaltarea dionisiaca". Ea se opune in opera lui Nietzsche "mastii rele", ce caracterizeaza din plin lumea decadentei, a "aparentelor definite, a limitelor stabilite, a structurilor sociale consolidate". Lumea "mastii rele", conceputa ca un sistem rational, tinde sa se structureze foarte ferm, nelasand loc pentru improvizatie. Spontaneitatea, jocul gratuit de rol, libertatea sunt, aici, restrictionate iar, la limita, abolite: "Sensul decadentei pare ca trebuie definit, nu in termeni de mascare, ci ca rigidizare a mastii in rolurile unei societati in care triumfa o diviziune rationala a muncii. Societatea decadentei, in felul acesta, apare ca acea societate in care integrarea individului in intregul social, departe de a se destrama si a disparea, creste in directia unei organizari totale". Din aceasta perspectiva, regimurile totalitare i-ar fi aparut probabil lui Nietzsche drept niste culmi ale decadentei, cel putin la fel de "grandioase" ca si civilizatia capitalismului salbatic. Ambitia sistemului comunist de a organiza si controla totul, in vederea realizarii "Cetatii totale" (Constantin Dumitrescu), a intrecut insa de departe, am spune noi, fostii locuitori ai lagarului socialist, orice incercare similara din societatea occidentala. Sistemul prevedea explicit suspendarea relativei autonomii a lumii simbolurilor (dovada si popularitatea de care s-a bucurat in epoca, in mediile intelectual-artistice, conceptul, cu potential subversiv, de "autonomie a esteticului"), dar s-au facut si concesii, mai apasate in perioadele de "dezghet" ideologic, tocmai in ideea ca aceasta relativa autonomie nu reusea, de cele mai multe ori, decat sa "mimeze", in termenii lui Vattimo, "libera creativitate dionisiaca".

 

 

 

Parada conventiilor

 

 

 

 Incepand cu Nietzsche, teatralitatea a dobandit o noua semnificatie, fara sa si-o piarda necesarmente pe cea invocata de Matei Calinescu, aceea de "mod de a dramatiza vechea distinctie filozofica dintre aparenta si esenta", intrucat paradigma respectiva nu a disparut peste noapte. Nietzsche a eliminat-o din opera sa, facand ca notiunile de aparenta si de adevar sa se suprapuna, fara putinta de discernere; a deconstruit conceptele dragi filozofiei de dinaintea lui, ca cele pomenite anterior, de "realitate", "identitate", "adevar", "lucru in sine", scotand in evidenta caracterul lor pur conventional - de constructe sociale, culturale, lingvistice, istorice s.a.m.d. Chiar si asa, desi nu mai putea fi definita prin raportare la un reper fix, la o axa identitara imobila, de pilda, teatralitatea a ramas un concept functional in (si dupa) opera lui Nietzsche, ajungand sa reprezinte, parafrazand definitia lui Matei Calinescu, un mod de a dramatiza noua distinctie filosofica dintre o conventie si o alta conventie. Altfel spus, teatralitatea este un fenomen cel mai bine observabil la trecerea dintr-o conventie in alta conventie, la punerea in criza reciproca a lor - cand caracterul conventional a ceea ce parea initial un dat "natural" este expus si denuntat drept conventie. Autentica, in mod paradoxal, este, in viziunea lui Nietzsche, doar metamorfoza continua, stihiala, "parada mastilor" dionisiaca, care la el inlocuieste viziunea, diametral opusa, a "lumii ca teatru".

 

 

 

1. Matei Calinescu, Cinci fete ale modernitatii. Modernism, avangarda, decadenta, kitsch, postmodernism, Iasi, Editura Polirom, 2005, p. 52

 

2. Alexandru Cioranescu, Barocul sau descoperirea dramei, Cluj, Editura Dacia, 1980, p. 410

 

3. Matei Calinescu, op. cit., p. 326

 

4. Peter Sloterdijk, Critica ratiunii cinice, vol. I, Iasi, Editura Polirom, 2000, p. 36

 

5. Idem, p. 85

 

6. Tudor Vianu, Scrieri despre teatru, Bucuresti, Editura Eminescu, 1977, p. 230

 

7. Steven Connor, Cultura postmoderna. O introducere in cultura contemporana, Bucuresti, Editura

 

 Meridiane, 1999, p. 191

 

8. Adriana Babeti, Dandysmul. O istorie, Iasi, Editura Polirom, 2004, p. 165

 

9. Gianni Vattimo, Subiectul si masca. Nietzche si problema eliberarii, Constanta, Editura Pontica, 2001

 

 

 

 

 

ALEX GOLDIS

 

Discursul personal si institutiile tranzitiei

 

 

 

Una dintre cele mai importante mutatii postrevolutionare consta in nasterea retoricii polemice la adresa societatii romanesti. De la intelectuali pana la politicieni, vedete sau oameni de rand, toti se intrec in discursuri acuzatoare, care construiesc imaginea unei Romanii avortate, nedorite, regretabile. O Romanie de care ne disociem cu totii. Discursul anatemizant la adresa actualitatii "prinde", in principal, pentru ca il absolva pe acuzator de vina - nemultumitul se plaseaza, inevitabil, intr-o pozitie exterioara unei asemenea comunitati.

 

Cu alte cuvinte, a critica Romania actuala a devenit o moda. Limbajul apocaliptic al unor personalitati ca C.T. Popescu, Ion Cristoiu sau Octavian Paler inca face furori din cauza gradului ridicat de adresabilitate. In acest context, putinele atitudini critice rationale risca sa se piarda intr-un val acuzator nediferentiat.

 

 

 

O viziune optimista temperata

 

 

 

In noul volum al lui Carmen Musat, Canonul si tarotul, redactorul-sef de la Observator Cultural isi publica editorialele sau diferitele articole de atitudine din 2000 pana la sfarsitul lui 2005. Trebuie spus din start ca 90 la suta din continutul cartii e foarte critic la adresa realitatilor romanesti de tranzitie. Exista, insa, o diferenta majora intre discursul apocaliptic promovat de analistii politici de la noi si cel al lui Carmen Musat. Desi verdictele sunt adesea asemanatoare, analista sesizeaza cu precizie granita dintre a critica persoanele sau institutiile investite sa serveasca interesele comunitatii si a discredita institutia democratica in sine. Canonul si tarotul ne pune fata in fata cu o viziune critica a Romaniei, dar care nu mizeaza pe retorica "prapastioasa" a comentatorilor politici de la noi. Caci Carmen Musat face intotdeauna o disociere intre forma si fondul societatii/culturii romanesti: "Ceea ce lipseste, in mod evident, culturii noastre nu este valoarea, ci mecanismele eficiente de promovare, ne lipsesc, cu alte cuvinte, viziunea pe termen lung si politicile culturale coerente care sa-i dea concretete". Prin urmare, sub pesimismul de suprafata al analistei se ascunde un substrat tonic si optimist.

 

Acest interes pentru actualitatea politica era anuntat din studiile anterioare ale autoarei, publicate in volumele Perspective asupra romanului romanesc interbelic si alte fictiuni (1998) sau Strategiile subversiunii. Descriere si naratiune in proza postmoderna romaneasca (2002). Desi abordeaza teme literare, cateva dintre obsesiile viitorului comentator politic sunt manifeste in aceste eseuri. Pentru Carmen Musat, literatura nu poate fi disociata de contextul sau social si institutional. Subiectul principal de reflectie din studiile literare era tocmai relatia dintre literatura si realitate in sens larg - cu o atenta focalizare asupra distorsionarii acestei relatii in comunism. Una dintre ideile recurente in comentariile lui Carmen Musat e aceea ca sistemul totalitar a impus un clivaj intre realitate si imaginea sa. Autoarea vine, astfel, in prelungirea reflectiei lui Adrian Marino, un alt literat care a renuntat in perioada postrevolutionara la comentariul literar pentru cel militant-politic. La fel ca autorul Libertatii si cenzurii in Romania, Carmen Musat crede ca literatura sau, in sens mai larg, limbajul metaforic pot sa faca, in cazuri extreme, front comun cu minciuna si cu falsul ideologic. "Deficitul de real" i se pare comentatoarei cea mai importanta trauma indusa de sistemele totalitare. In paranteza fie spus, simpatia fata de postmodernii romani provine din convingerea ca acestia reinstituie un discurs "realist" intr-o lume a simulacrelor.

 

De aceea, principiile asupra carora Carmen Musat insista cu obstinatie sunt situarea in context, adecvarea la real, fidelitatea fata de referent. Limbajul conceptual si stilistica neutra - arida uneori - sunt adevaratele atuuri pe care analista le opune unui discurs romanesc impresionist si ideologizant. Doua sunt directiile spre care se indreapta aceasta critica permanenta a "metaforizarii": in primul rand, asupra atitudinii osificate a criticii literare, care refuza dezbaterile de idei sau reconsiderarea canonului. O tinta predilecta a polemicii autoarei e Eugen Simion, practicant exemplar al "(pseudo)definitiilor", al "parti-pris-urilor generationiste" si a "idiosincraziilor personale".

 

 

 

Un autor care vorbeste la plural

 

 

 

In al doilea rand, limbajul neutru si atentia la context sunt ingredientele care asigura priza la real a discursului autoarei. Amintesc aici doar cateva dintre cele mai importante luari de pozitie, intotdeauna foarte corecte, de-a lungul celor 6 ani de editorialist la Observator Cultural: contestarea infiintarii ICR-ului, cu importantul semnal de alarma ca statul se amesteca tot mai mult in politicile culturale; pozitia echilibrata in cadrul scandalului conflictului Marino-Paltinis, cu taxarea echidistanta a ambelor tabere; memorabila e campania neobosita contra plagiatului Florinei Rogalski, coautoare a manualului Corint de clasa a XII-a - o denuntare prin care se poate spune ca autoarea introduce genul policier-ului in spatiul editorialului... De retinut sunt si analizele foarte aplicate la problemele invatamantului actual, unde e manifesta, adeseori, interventia teoreticianului (literar). Mai putin reusite mi se par fragmentele in care autoarea iroseste prea mult fler polemic pentru a demasca figuri precum Adrian Paunescu sau C.V. Tudor, al caror calibru moral si cultural e cunoscut deja de toata lumea.

 

Una dintre cele mai "angajate" personalitati ale intelectualitatii actuale, Carmen Musat scrie sub presiunea unei misiuni publice. Redactate intr-un stil exigent, editorialele redactorului-sef al Observatorului Cultural pun in scena dilemele unei voci reflectoare. Tocmai pentru ca isi asuma permanent un punct de vedere public, comunitar, Carmen Musat e un autor care vorbeste la plural. De aici, inevitabila sacrificare a originalitatii pentru didacticism (autoarea remarca ea insasi, in treacat, acest fapt). Puternic rationalizat, discursul ei joaca pe cartea tipologiei. Pentru a ma rezuma la un exemplu, Ion Cristoiu nu e criticat ca individualitate, ci mai ales ca exponent al ziaristului neprofesionist, aflat mereu in goana dupa senzational. Acest mecanism impersonal confera legitimitate si credibilitate argumentatiei lui Carmen Musat, dar o pastreaza, adeseori, in sfera generalului si a repetitivului.

 

De pilda, frustrant e faptul ca, desi vorbeste, in 2005, de o noua generatie de jurnalisti profesionisti, mai putin supusi compromisului, analista nu nominalizeaza nici unul. La fel, cand stabileste trei tendinte actuale majore (o cultura metafizica a traditiei, o cultura critica postmoderna si una antielitista si anticulturala), autoarea nu coboara discutia dintr-un plan strict paradigmatic. Situandu-se, in aceste editoriale, in unghiul unui reprezentant al societatii civile, multe dintre fragmente imprumuta neutralitatea ideala a acestei pozitii. Discursul lui Carmen Musat se doreste, in unele cazuri, atat de lipsit de parti pris-uri, incat ezita sa exprime cu claritate nuantele necesare.

 

La urma urmei, Canonul si tarotul pune in scena tensiunile - cu succese de rezonanta si inevitabile esecuri - unui discurs personal care isi asuma curajul sa suplineasca, in aceasta perioada de tranzitie, lipsa unor institutii serioase. Prin pozitiile prompte si adesea transante, Carmen Musat ramane unul dintre intelectualii cei mai preocupati de reconstructia atitudinilor publice romanesti.

 

 

 

 * Carmen Musat,  Canonul si tarotul, Editura Curtea Veche, 2006

 

 

 

 

 

CAIUS DOBRESCU

 

Modelul polonez

 

 

 

In volumul Canonul si tarotul (Curtea Veche, colectia "Actual", 2006), criticul literar Carmen Musat reuneste editoriale publicate, in perioada 2000-2005, in special in saptamanalul Observator cultural. "Canonul" despre care se vorbeste aici nu este doar domeniul realizarilor culturale exemplare, ci si un set de norme, etice si cognitive, de comunicare in vederea definirii sau redefinirii acestui domeniu. De asemenea, "canonul" nu este gandit ca o parghie care actioneaza exclusiv in procesul de omologare a creatiei artistice. Conceptul se dovedeste util, in ambele acceptiuni, si in planul productiei/difuzarii de idei, de cunostinte sau, pur si simplu, de informatii. Autoarea distinge cu grija "canonul" de "tarot", prin care intelege spiritul "profetiei", care isi prescrie "retetele artistice" ca si cum ar reprezenta verdictul autoevidentei sau al unor forte mai mari decat noi (25).

 

Canonul nu ni se reveleaza, deci, asemenea unui sistem de monade sau de sefiroti, ci rezulta din momentele de stabilitate relativa ale interactiunii, adeseori imprevizibile, a unei varietati de determinari sociale si institutionale, de agenti autonomi si de instante de legitimare. Desi crede in libertatile intelectuale si artistice (Un om liber, un spirit incandescent: Adam Michnik, Libertatea individuala si gandirea incolonata, Despre o anume libertate), d-na Musat nu pare dispusa sa accepte o teorie a ideilor si valorilor pe care, ca sa spunem asa, le aduce barza. Cultura, sustine, de la un capat la celalalt, prezentul volum, presupune spontaneitate, imprevizibil, inovatie surprinzatoare, dar si forme de reglare (sau dereglare) institutionala (piata insasi fiind o institutie) care functioneaza dupa logica stricta a distributiei resurselor si recompenselor.

 

Prima sectiune a volumului este intutitulata, voit ambiguu, Oglinda sparta. Formula ne trimite pe de o parte la polemicile dintre cei chemati sa ofere, printr-o lista de mari opere, un fel de oglinda a sufletului romanesc in ultima jumatate de secol. Pe de alta parte, se induce si sugestia, devenita ulterior explicita, (Pentru o cultura a dialogului, Pentru o periodica redefinire a identitatii culturale), ca, intr-o societate libera, dinamica si complexa, "oglinjoara" nu ne poate arata, odata pentru totdeauna, "cine-i cea mai frumoasa din tara". D-na Musat incearca sa se mentina la egala distanta atat fata de naivitatea "superioara", plina de pompa pseudo-filozofica, a celor ce cred in autoevidenta "marilor valori", cat si de "ratiunea cinica" a celor care reduc campul cultural la comploturi si la lupta pentru putere, fie ca fac asta intr-o pasareasca teoretica post-marxista, fie ca se exprima in limbajul "da cartier" al smecherilor pe care nu-i pacaleste nimeni.

 

Echilibrul intre expunerea faptelor si analiza mecanismelor mai profunde care le genereaza se regaseste si in cea de a doua sectiune a volumului, Politica si delicatese, o schita a guvernarii PSD din 2000-2004, a climatului de "restauratie", de canonizare a imposturii si institutionalizare a ipocriziei, care a caracterizat-o. Urmatoarea sectiune, Vulnerabilitatile celei de-a patra puteri, analizeaza procesul prin care care "la noi diferenta intre tabloid si presa serioasa devine pe zi ce trece tot mai putin evidenta" (142), realizand si o imagine robot a "diletantismului agresiv, a incompetentei cu aere de superioritate, a inculturii fara complexe", altfel spus, a categoriei "ziaristului in stare oricand sa dea lectii specialistilor, intolerant si lipsit de principii, dar sigur pe sine, impertinent, confuz, lipsit de logica si, nu in ultimul rand, agramat" (141).

 

Observatiile legate de standardele intelectuale generale ale presei romanesti sunt completate cu reflectii referitoare la presa culturala, la prezenta subiectelor culturale in presa, sau, intr-un sens mai larg, la reprezentarea despre cultura cu care opereaza mass-media. Tratarea acestor teme, putin frecventate atat de editorialistii mai mult sau mai putin culturali, cat si de cercetarea socio-culturala, ii sugereaza autoarei ipoteze foarte interesante cu privire la reconfigurarea, prin subventii de stat (aceste "daruri otravite"), a unui echivalent al culturii oficiale din perioada comunista, proces cu efecte semnificative si in plan politic: "Legitimarea culturala prin intermediul presei controlate de puterea politica atrage dupa sine, in mod aproape obligatoriu, o legitimare sociala si, repet, ma refer la cazurile unor celebri politicieni de coloratura nationalist-extremista, care ocupa prim-planul in audio-vizualul romanesc si in politica romaneasca" (180).

 

Cea de-a patra sectiune a volumului, Invatamint si tranzitie, dovedeste consecventa cu care d-na Musat a abordat, de-a lungul ultimilor ani, problemele sistemului public de educatie. Trebuie sa acceptam ca, inaintea scandalului legat de coruptia institutiei bacalaureatului, prea putini dintre liderii de opinie au incercat sa combata mitul invatamantului nostru remarcabil, care, cu mijloace primitive, reuseste totusi sa produca, pe banda rulanta, premianti la olimpiadele scolare internationale. D-na Musat are meritul de a fi fost, o buna perioada, editorialistul din presa noastra care s-a investit cel mai mult in a face un subiect fierbinte din problema civilizarii noilor generatii. De exemplu, nici o voce intelectuala respectabila, cu exceptia d-lui Catalin Avramescu, nu a denuntat cu atata consecventa plagiatul, ca viciu de esenta al sistemului de educatie romanesc, atat in ceea ce-i priveste pe elevi, cat si pe profesorii lor.

 

Ultima sectiune, a cincea, a cartii nu este omogena, misiunea ei fiind aceea de a grupa "puncte de vedere" care tin de alte teme decat cele deja evocate. O nota dominanta exista totusi, si ea este data de discutarea politicilor de promovare externa a culturii romane. D-na Musat atrage atentia ca pericolul de blocare a institutiilor de resort (si in special a celei care gestioneaza cele mai importante fonduri publice alocate acestor chestiuni, Institutul Cultural Roman) n-ar putea veni doar din lipsa unor competente manageriale definite strict tehnic, nu doar din nedepasirea inhibitiilor sau ignorantei legate de starea prezenta a artelor si literelor. O problema esentiala este lipsa unui cadru conceptual conectat la teoria culturala a prezentului, care sa difere de modelul "religiei culturii", traditional la noi, dar resimti astazi, in lumea civilizata, drept pompos, anacronic si ineficient. Altfel spus, "o cultura cu adevarat vie traieste prin dinamism si polimorfism, prin tensiuni la nivelul ideilor si prin dezbateri controversate si stimulatoare" (373).

 

Un alt element foarte important al succesului politicilor de promovare culturala, pentru a carui identificare d-nei Musat ii revine, cred, meritul intaietatii, este ca nu poti difuza intr-un mod convingator in afara expresiile culturale si intelectuale cele mai inovative ale unei culturi, daca acestea nu ajung sa fie asumate si de publicul intern. Ideea ca "strategia de promovare a culturii romane nu poate fi orientata doar spre exterior, spre piata europeana, ci si spre interior, spre publicul-tinta din Romania" (373) ar trebui sa devina unul dintre principiile de baza dupa care se cheltuiesc banii publici in domeniul atat de volatil al "reprezentarii culturale".

 

 Intre "punctele de vedere" finale exista, cred, o sugestie pentru o dezbatere extrem de fertila, pe care, anticipand-o, am putea-o rezuma prin formula (care constituie titlul unuia dintre editorialele antologate) Lectia poloneza. S-a vorbit adeseori despre o criza a modelelor, despre faptul ca "rezistenta prin cultura", in tot ce are mai onorabil, memorabil sau chiar admirabil, nu poate reprezenta o premisa suficient de viguroasa pentru construirea unei adevarate culturi politice a libertatii. In aceste conditii, de ce n-am cauta modelele si reperele de care avem nevoie in spatii culturale invecinate, care au trecut prin aceeasi drama a totalitarismului comunist ca si noi? De ce ar trebui, altfel spus, ca standardele si canoanele noastre sa fie fixat pe "marii autori" locali, cand sus-evocata analogie de experienta istorica ne-ar permite sa ne raportam la gandirea si la standardele unor Adam Michnik, Leszek Kolakowski, Bronislaw Gieremek si atatia altii? Pentru a avea vizibilitatea europeana si internationala a Poloniei, pare sa spuna Carmen Musat, trebuie sa fii capabil sa te porti ca polonezii, sa ai demnitatea si curajul lor, atat atunci cand te raportezi la trecut, cat si atunci cand te proiectezi in viitor.

 

Intr-adevar, de ce ne comportam ca si cum profesorii de rigoare intelectuala si morala ai natiunii trebuie alesi, neaparat, dintre gloriile noastre de circulatie locala? De ce sa nu ne vrem, cu indrazneala de rigoare, discipolii acelor polonezi minunati care, cu inteligenta si fermitatea lor, au reusit sa tina in sah si sa fisureze puterea imperiala a comunismului totalitar, contribuind decisiv la sfarsitul dominatiei sovietice asupra Europei Rasaritene? Este aici, desigur, un mare proiect, pe care Carmen Musat nu se limiteaza sa-l sugereze, ci incearca sa-l si puna in practica, prin seriozitatea etica politicoasa dar incapatanata a tuturor editorialelor ei.

 

 

 

 Carmen Musat,  Canonul si tarotul, Editura Curtea Veche, 2006

 

 

 

 

 

Bursa scriitorilor tineri (VI)

 

 

 

1) Cand vorbim despre scriitorul tanar, ne referim la varsta lui biologica, la varsta literara, la experienta, la

 

valoare? Pana la ce varsta/numar de carti mai esti "scriitor tanar"? Cum si cand se iese din categoria de "scriitor tanar"? Care este relevanta conceptului?

 

2) Este un avantaj sa fii scriitor tanar? Este un dezavantaj? Este semnul unei apartenente de grup, de ideologie

 

literara etc.?

 

3) Sunt obstructionati scriitorii tineri? Daca da, de cine si in ce fel?

 

1 - publicare dificila; 2 - receptare critica si mediatica nedreapta; 3 - cariera literara, administrativa, didactica; 4 - altele (care)

 

4) Sunt sprijiniti scriitorii tineri? Daca da, de cine? (exemple)

 

1- publicatii culturale; 2 - edituri; 3 - televiziuni, radiouri; 4 - institutii culturale romanesti; 5 - fundatii culturale straine; 6 - persoane

 

5) Exista competitie/negare reciproca intre grupurile de tineri scriitori? Daca da, cum se manifesta si ce a nascut-o/o intretine?

 

6) Numiti 5 autori tineri pentru proza, poezie, eseu, critica/istorie literara, teatru/scenarii.

 

 

 

Au fost luate in calcul optiunile exprimate in primele 5 editii ale Bursei de: Cornel Ungureanu, Irina Petras, Dan C. Mihailescu, Liviu Antonesei, Simona Sora, Tudorel Urian, Alexandru Cistelecan, Paul Cernat, Sanda Cordos, Nicoleta Salcudeanu.

 

 Editura Vinea ne-a oferit numele debutantilor sai din ultimii doi ani, mentionati de Cornel Ungureanu.

 

Optiunile lui Daniel Cristea-Enache si ale Biancai Burta-Cernat vor fi luate in calcul in numarul viitor, 17, al Bucurestiului Cultural, care va aparea la 26 septembrie. In tabel vor fi mentionati cei care au minimum 3 nominalizari, indiferent de varsta. Asa cum am mai spus, vom lua in calcul si nominalizarile lui Sorin Stoica. (G.A.)

 

 

 

DANIEL CRISTEA-ENACHE

 

"Tinerii scriitori mi se par chiar impinsi de la spate"

 

 

 

 1. Cand vorbim despre "scriitorul tanar" ne referim, fiecare, la elementul pe care il consideram definitoriu. Exista scriitori care debuteaza editorial la 47 de ani. Mai era oare Arghezi scriitor tanar, data fiind varsta lui biologica destul de coapta? Evident, nu. Oricat am credita debutul in volum, varsta literara nu poate rasturna cu totul varsta propriu-zisa, cea din buletinul de identitate. A publica prima carte la o asemenea "etate" este, oricum am lua-o, o intarziere (programata sau nu), o abatere de la regula.

 

Ca prag maxim al tineretii iau varsta de 35 de ani. Am impresia ca, dincolo de el, nu mai poti fi considerat o tanara speranta, ca esti suficient de matur pentru a fi aratat ce poti. Cand scriitorul e precoce (cazul mai cu seama al poetilor) si se afirma, arzand etapele, el iese mai repede din categoria respectiva, devenind un autor respectat si respectabil. Uneori, are sansa "canonizarii" chiar de la aceasta varsta, cum s-a intamplat cu Nichita Stanescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana si alti poeti, intrati de tineri si foarte tineri in manuale.

 

In fine, conceptul de "scriitor tanar" este operational, cu conditia sa nu-l absolutizam. Perpetua tinerete a unui Rimbaud e tot o exceptie, nu se transforma intr-o regula de clasificare si valorizare. Eminescu era grav si responsabil la 25 de ani, in timp ce multi "optzecisti" par inca infantili, la peste 50.

 

 2. Sunt avantajele si dezavantajele cunoscute ale tineretii. Pe de o parte, idealism, impetuozitate, directete, energie multi-directionata, munca in asalt; pe de alta, naivitate, brutalitate, lipsa nuantelor, superficialitate, incultura. In procente variabile, aceste trasaturi, pozitive ori negative, le avem cu totii.

 

 3-4. Daca ne referim la avantajele si dezavantajele in campul socio-cultural, in planul vietii literare jalonate de institutii si respectand reguli scrise si nescrise, tinerii scriitori mi se par - cel putin de cativa ani incoace - mai curand incurajati, ajutati, impinsi chiar de la spate, decat obstructionati si impiedicati sa se afirme. Concursuri de debut (la Cartea Romaneasca, la Vinea, la Timpul), festivaluri de poezie, o intreaga colectie de proza (la Polirom), alte colectii de debuturi (Aula, Paralela 45), premii (ale Uniunii Scriitorilor, ale diverselor asociatii de scriitori, opera prima de la Premiile Anonimul, al Romaniei literare...), burse in tara si in strainatate, colaborari consistente la revistele culturale, la cotidiene si in presa audio-TV, cenacluri (Euridice, de pilda), Colocviul Tinerilor Scriitori recent organizat de Uniunea Scriitorilor: sunt numai cateva dintre parghiile prin care lumea noastra culturala a sustinut creatia si afirmarea tinerilor. Sa punem pe lista si Bucurestiul cultural, care este la a doua ancheta ampla referitoare la autorii afirmati dupa Revolutie.

 

 5. Sigur ca exista competitie si chiar negare reciproca intre grupurile si grupusculele de tineri scriitori. Conflictele acestea, cand nu derapeaza in atacuri suburbane, sunt sarea si piperul vietii literare.

 

 6. Mai multi autori tineri, absolut remarcabili, i-am lasat deoparte pentru ca depaseau "bariera" celor 35 de ani. In domeniul eseului, cel putin, avem o generatie stralucita de reprezentanti ai genului, trecuti insa de aceasta varsta. La critica i-am favorizat, marturisesc, pe cei cu vocatie de cronicari literari; iar la teatru, chiar daca am simpatiile mele, imi declin competenta de a realiza un top. Asadar:

 

 Proza: Sorin Stoica, Lucian Dan Teodorovici, Florin Lazarescu, Ioana Bradea, Ionut Chiva.

 

 Poezie: Ruxandra Novac, Marius Ianus, Dan Sociu, Stefan Manasia, Claudiu Komartin.

 

 Eseu: Angelo Mitchievici, Alexandru Matei, Vasile Ernu, Mircea Platon, Dan Ungureanu.

 

Critica si istorie literara: Paul Cernat, Mihai Iovanel, Andrei Terian, Bogdan Cretu, Bianca Burta-Cernat.

 

 

 

BIANCA BURTA-CERNAT

 

Un scriitor tanar este doar o promisiune

 

 

 

 1. Discutiile atat de insistente din ultima vreme despre locul tanarului scriitor in literatura romana actuala par simptomul unei stari de criza. O criza a lecturii si deopotriva una a scrisului. Autorii din generatiile 60-70 se retrag din scena rand pe rand, cu discretie, dupa ce si-au scos din sertare ultimele manuscrise si dupa ce si-au valorificat ultimele crochiuri. Scriitorii optzecisti si nouazecisti dau senzatia ca si-au pierdut din entuziasm, ca au obosit prematur. Solutia de rezerva: potentialii scriitori tineri, idealizati: proaspeti, entuziasti, dezinhibati, nonconformisti. Portretul aproximativ al scriitorului tanar tine cont si de varsta biologica, si de numarul de carti publicate, si in genere de anumite virtualitati pe care scrisul sau le contine, ca pe niste promisiuni. Acestea urmeaza sa fie onorate sau nu. Scriitorul tanar are o identitate nedefinita, nefiind, repet, decat o promisiune, in nici un caz o certitudine. Scriitorul tanar nu ne poate oferi carti exceptionale, poate da insa carti inteligente, care sa te puna pe ganduri, sa te indreptateasca sa astepti mai mult de la el. E o banalitate: marea literatura a fost creata de autori despre care se spune ca sunt maturi, nu tineri (indiferent de varsta lor biologica). Un scriitor tanar se defineste (si) prin mediocritate (nu intr-un sens peiorativ). Cand un autor depaseste nivelul simplei promisiuni, cand, in sfarsit, dovedeste ca se tine de cuvant, ca e capabil sa-si traduca potentialitatile in act, in creatie, el nu mai este un scriitor tanar (orice varsta ar avea), ci un scriitor pur si simplu. Despre Florina Ilis, de exemplu, nu se mai poate vorbi, in ciuda varstei, ca despre o "scriitoare tanara". Iar la Mircea Cartarescu nimeni nu se mai referea, acum 10-15 ani, ca la un scriitor tanar... Daca un autor atinge o anumita varsta (40-45 de ani) fara sa fi confirmat asteptarile, e ratat.

 

 2. In conditiile in care scriitorul tanar e vazut, cum se intampla azi, ca un salvator, ca un agent al "schimbarii in bine" a literaturii, iar tineretea e (in literatura ca si in spatiul media, comercial prin excelenta) o moda, un brand, sigur ca e avantajos pentru un autor sa fie categorisit drept scriitor tanar. Dar pe termen scurt. Cat despre apartenenta la un grup sau la o ideologie literara, acestea sunt importante, desigur, in orice epoca si pentru orice varsta, dar nu sunt esentiale. Cata vreme un autor nu adauga valorilor/principiilor grupului, cercului literar s.a.m.d. ceva din propria individualitate, opera sa nu iese din indistinct, e un produs de serie. Un scriitor nu se defineste decat in al doilea rand prin apartenenta la o grupare. Sansa unui scriitor tanar de a trece la categoria autorilor maturi (adica de a deveni cu adevarat scriitor) este sa mizeze pe diferenta specifica.

 

 3-4. Scriitorii tineri beneficiaza in general de un climat favorabil. De aceea, "obstructionare" imi pare un cuvant excesiv. Edituri mai mari sau mai mici (Polirom, Humanitas, Paralela 45, Aula) creeaza colectii pentru tinerii autori (desi, daca stam sa ne gandim bine, una e pentru un autor sa fie publicat in colectia "Ego.Proza" si alta e sa apara in "Fiction.Ltd"!) si niciodata debutantii n-au fost incurajati atat de mult ca acum. Receptarea critica e poate mai favorabila decat s-ar cuveni. Situatie comica: daca cineva cuteaza sa formuleze niste rezerve fata de cartea unui june, se poate intampla sa-i sara in cap cerberi din varii generatii.

 

 5. Ar fi extraordinar daca ar exista o competitie intre tinerii scriitori. O competitie in sensul de sportivitate, cu asumarea regulilor jocului. Polemica, nu ranchiuna. Competitie, nu rafuieli personale.

 

 6.  Proza: Florin Lazarescu, Filip Florian, Radu Pavel Gheo, Lucian Dan Teodorovici, Liliana Corobca.

 

 Poezie: Doina Ioanid, Zvera Ion, Marius Ianus, Ioana Nicolaie, Iulian Tanase.

 

 Eseu: Madalina Diaconu, Tamara Caraus, Iulian Baicus, Ion Manolescu, Mihail Neamtu.

 

 Critica/istorie literara: Laura Pavel, Daniel Cristea-Enache, Ovidiu Morar, Catalin Ghita, Andrei Terian.

 

 Teatru: Mihai Ignat, Dan Mihu.

 

 

 

 

 

STEJAREL OLARU in dialog cu GABRIELA ADAMESTEANU

 

Investigarea crimelor comuniste

 

 

 

 Sa reamintim cateva date despre  Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului in Romania  (IICCR).

 

 IICCR a aparut in urma unei hotarari de guvern din dec. 2005. Ideea este mai veche: Marius Oprea a fost unul dintre cei care au insistat mult pentru ea si care a cautat sprijinul autoritatilor, sub acest regim. IICCR are un Consiliu Stiintific care ii gireaza activitatea, avand datoria de a-i superviza programele, si poate fi convocat la cererea Comitetului Director. Printre cei care il formeaza sunt: Ticu Dumitrescu, Andrei Plesu, Petre Mihai Bacanu, Cristian Pirvulescu, Gabriel Liiceanu s.a.

 

Este un consiliu cu autoritate morala sau un consiliu cu competenta stiintifica?

 

Este si moral, si cu competenta stiintifica, date fiind numele celor care il compun, oameni cu experienta in acest domeniu si care in ultimii ani au activat in domeniile lor, atingand puncte de genul  deconspirarea Securitatii, reforma morala in societate, Legea lustratiei etc. Apoi, exista un Comitet Director, format din Marius Oprea,  presedinte, Stejarel Olaru, director general, si Lucia Hossu Longin, secretar general, care au sub conducerea lor cele doua birouri formate din experti: de cercetare a arhivelor si de documentare. Prin lege, numarul angajatilor IICCR nu depaseste 25. In primavara anului acesta s-au facut angajarile prin concurs; nu s-a angajat soferul, dar nici nu avem inca masina. Ne-am ocupat de amenajarea sediului, care este de fapt fostul sediu al Institutului Roman de Istorie Recenta (IRIR).

 

Care ar fi diferenta fata de acesta?

 

In timp ce IRIR era o fundatie avand la baza fonduri obtinute de pe urma proiectelor, IICCR este o institutie de stat, cu bani alocati de la buget si obligatia de a obtine bani si din proiectele pe care le desfasoara. Este mai structurat si a depasit momentul prin care trece orice fundatie (nevoia de a avea calculatoare, hartie pentru imprimanta, abonamente la ziare etc.). Diferenta este data in primul rand de nivelul logistic, incomparabil cu ceea ce exista la IRIR, care exista in continuare. El a avut proiecte de cercetare si despre istoria holocaustului si despre regimul comunist, in timp ce IICCR se concentreaza strict pe regimul comunist din Romania.

 

 

 

Nu am spart inca lacatele puse pe arhive

 

 

 

 Accesul mai usor la arhivele inca inchise ar fi unul din avantajele oferite cercetatorilor de  IICCR?

 

In mod normal, da, dar nu ne putem inca lauda ca am spart lacatele puse pe arhive. Din fericire exista Comisia Tismaneanu, in urma careia putem veni si noi, de la IICCR. Ei au acces total, in timp ce noi inca mai negociem cu sefii arhivelor pentru a permite expertilor nostri sa lucreze acolo. Avem o relatie acceptabil de buna cu Arhivele Nationale, o relatie foarte buna cu Arhiva Administratiei Penitenciarelor, care are un sef nou, un procuror tanar care colaboreaza cu noi perfect, locatia fiind la Jilava. Deocamdata nu avem o relatie materializata cu CNSAS, expertii nostri nu au intrat inca in sala de studii cu dosarele din Arhiva Securitatii: sper sa se intample cat mai curand. Noi am gandit relatia cu cei care gestioneaza arhivele comunismului romanesc in felul urmator: ea sa aiba la baza un protocol de colaborare intre IICCR si institutia respectiva, astfel incat sa avem acces total, dar protocolul cu CNSAS inca nu a fost facut.

 

 Cum este cu certificatul  ORNISS?

 

El se acorda in momentul in care, prin fisa postului pe care il ocupi, esti obligat sa ai acces la informatii clasificate. Noi, la IICCR, nu am cerut inca certificat ORNISS pentru experti, dar probabil il vom cere, pentru ca s-a intamplat un caz cel putin bizar: cativa experti de la IICCR au vrut sa studieze in arhivele militare si nu au fost primiti pentru a vedea anumite dosare pentru ca nu aveau aceste certificate. E vorba despre dosare clasificate de genul telegrame de felicitare adresate nu stiu carui general pentru inaintarea in functie si care sunt trecute la secret pana in 2015-2020. Este hilar, dar o sa cerem pentru ele si certificate ORNISS. Eu l-am obtinut pentru ca lucrez la Departamentul pentru Securitate Nationala al Guvernului.

 

 Arhiva PCR  unde este?

 

Este invartita, nu exista intr-un singur loc. Dar se stie ca cea mai mare parte a Arhivei PCR a fost microfilmata si foarte bine ordonata la Arhivele Militare, pentru ca in decembrie 1989 si in primele luni ale lui 1990, Ministerul Apararii a luat prin transfer mare parte din Arhiva PCR si a Securitatii.

 

Inseamna ca este accesibila?

 

Deocamdata nu. Mai putem intra la Arhivele Militare pentru anii 50-60, daca mergem mai aproape de zilele noastre, nu. Dar noi speram sa obtinem accesul total la aceste arhive nu prin interventii si protocoale, ci prin modificarea Legii Arhivelor. Un proiect de modificare a Legii Arhivelor, care permite accesul total la arhivele regimului comunist exista deja, a fost vazut de experti de la Ministerul Internelor, al Justitiei. Inseamna ca nu vor mai exista aceste restrictii de 30 de ani, de 50 de ani si cercetatorii si istoricii vor vedea orice dosare create atat de PCR, cat si de institutiile statului comunist, inclusiv organizatii sindicale.

 

Existau si acolo dosare?

 

Bineinteles! Fiecare avea arhiva!

 

 Dosarele de cadre al institutiilor tineau de  Arhiva PCR?

 

Cele mai multe dintre ele pot fi gasite la Arhivele Nationale si la Arhivele Militare, ele deja au fost microfilmate de Armata. Din cate am inteles, expertii din comisia Tismaneanu au inceput deja sa le studieze. Este vorba despre membrii CC ai PCR si UTC, inclusiv supleanti: dosarele lor sunt deja studiate.

 

 

 

Relatia dintre Partid si Securitate

 

 

 

Selectia membrilor CC presupunea o colaborare cu Securitatea sau dimpotriva, o excludea?

 

Trebuie spus de la inceput ca relatia dintre Partidul Comunist si Securitate era destul de incordata, pentru ca Nicolae Ceausescu nu prea a avut incredere in Securitate si a incercat sa o controleze, tinand-o departe de membrii importanti ai partidului. A incercat in acelasi timp sa politizeze Securitatea, obligandu-i pe cei mai multi sa fie membri de partid, sa fie organizatii de partid si in cadrul Securitatii.

 

Nu toti cei din Securitate erau membri de partid?

 

Nu cred ca era o interdictie, dar cred ca deveneau pana la urma toti membri de partid, altfel nu puteai sa avansezi, nu puteai sa…

 

Ca peste tot.

 

Exact! S-a dorit ca Securitatea sa fie controlata si, in acelasi timp, utilizata pentru a-i verifica pe membrii de partid care aveau alta pozitie decat linia oficiala. Dosare aveau, pentru ca Nicolae si Elena erau obsedati sa citeasca dosarele membrilor CC, astfel incat la toti vom gasi dosare de urmarire. Eu nu am vazut astfel de dosare, dar sunt convins ca toti erau urmariti.

 

Va pun aceste intrebari pentru ca eu cred ca nu cunoastem de fapt structurile, mecanismele, functionarea oculta a societatii comuniste.

 

Aveti dreptate, pentru ca dupa 1990 s-au scris carti, studii, cele mai multe de specialitate, dar publicul larg nu stie cum a fost structurat sistemul, care au fost institutiile care au coordonat teroarea in regimul comunist. Nu a fost vointa politica in acest sens si, cel putin pana in ultima perioada, s-a vehiculat ideea ca istoricii sa se ocupe de trecutul recent, pentru ca pe noi ne intereseaza doar viitorul acestei tari. Relatia dintre partid si Securitate era de supraveghere, control, Securitatea, alaturi de Militie, de Procuratura, era folosita pentru a tine sub control societatea romaneasca. Nu exista o lupta intre Securitate si partid, exista doar o temere a cuplului Ceausescu de a nu avea surprize din partea Securitatii - serviciul de informatii al regimului comunist.

 

Si atunci, cum era controlata Securitatea?

 

Numind in functii de conducere, atat la MI cat si la Securitate, oameni apropiati lor. Puteai sa fii membru de partid important si ofiter acoperit al Securitatii. Cand vorbim despre informatori, lucrurile se schimba. Pentru a racola un informator care era membru de partid Securitatea trebuia sa obtina aprobarea primului secretar judetean sau a secretarilor sectoarelor de partid.

 

Asta am vazut cand au incercat sa ma racoleze: m-au chemat la Sectorul de partid, am refuzat, dar am scapat de toate insistentele securistului atunci cand am aflat ca el ar fi trebuit sa ceara avizul secretarei de partid, care era directoarea institutiei. Si s-ar parea ca nu o ceruse.

 

Asa este. Primul pas era o cerere adresata de ofiterul de Securitate catre seful unitatii lui, care mergea cu ea la partid si de obicei acordul se dadea fara nici o problema. Daca un informator deja racolat de Securitate devenea membru de partid, situatia se schimba din nou. Mare parte din dosarul lui, in special mapa anexa, care cuprindea notele informative date de el, era distrusa. Incercau sa se ascunda urmele acestei colaborari. Securitatea proteja membrii de partid. Asta ne arata faptul ca cei mai multi informatori deconspirati sunt cei care nu au fost membri de partid sau care au devenit la un moment dat. In presa se vehiculeaza un numar de aproximativ 500.000 de informatori ai Securitatii, dar sunt convins ca de fapt numarul este aproape dublu, completat de informatori membri de partid, ale caror dosare nu se mai gasesc. Ofiterii de Securitate spuneau ca ei sunt membri de partid cu sarcini speciale. Controlul partidului se realiza prin intermediul prim-secretarilor de judet care aveau sub conducere, in coordonare, in baza legilor, Securitatea judetului respectiv. Primul secretar judetean primea in fiecare dimineata o sinteza a activitatii Securitatii in ultima saptamana sau ultimele 24 ore si facea completari, sugestii cu privire la activitatile pe care Securitatea urma sa le desfasoare. Atunci cand erau cazuri importante, ele erau analizate nominal.

 

 

 

Relatia dintre Securitate si conducerea institutiilor

 

 

 

Care era relatia dintre directorul institutiei si ofiterul de Securitate?

 

Exista ofiterul de Securitate, existau informatorii din institutie. Daca institutia facea parte din obiectivele industriale mari, atunci se stia cine este ofiterul de Securitate, bineinteles, nu se stiau care sunt informatorii: numarul lor diferea in functie de importanta institutiei. Directorul, fireste, era obligat sa colaboreze cu Securitatea. Exista o baza legislativa aparuta la inceputul anilor 70 si care ii obliga pe toti cetatenii Romaniei, pentru a proteja secretul de stat, secretul de serviciu, sa faca rapoarte catre conducatorul unitatii in care lucrau. Dar aceste rapoarte nu erau note informative in sine. In momentul in care constatau ca secretul de serviciu este pus in pericol, angajatii aveau obligatia sa-l sesizeze pe conducatorul unitatii, care, la randul lui, mergea cu aceste raporate la ofiterul de Securitate din unitatea respectiva. Notele informative erau date de informatori ofiterului de Securitate care il avea in lucru.

 

Cum se va considera aceasta in functie de noua lege in care, la propunerea PNL, nu s-ar mai folosi termenul de politie politica?

 

Daca e vorba despre delatiuni, aceste rapoarte se pot considera colaborari cu Securitatea. Dar avand in vedere ca ele nu erau date Securitatii, ci conducatorului unitatii, ar trebui sa fim aici destul de prudenti. Colaborarea cu Securitatea presupunea o retea informativa care cuprindea informatorii, persoanele de sprijin, rezidentii (care aveau in coordonare o mica retea de 10-15 persoane, case de intalniri etc.).

 

 Ce obiective apropiate are  IICCR?

 

Institutul se concentreaza pe nomenclatura de pana in 1989 si bineinteles pe sistemul penitenciar. De asemenea, vrea sa identifice tot ceea ce inseamna legislatie represiva in timpul regimului comunist, pentru ca o parte din ea este inca secreta. O parte dintre decretele date de Ceausescu nu au fost publicate in Buletinul Oficial, au fost tinute in seifuri si noi incercam sa le gasim. Ele vizau reorganizarea MI si a Securitatii sau activitatea comertului exterior.

 

 

 

Pedepsirea tortionarilor

 

 

 

Cei care au torturat, ucis etc. mai pot fi pedepsiti?

 

Exista posibilitati limitate. Cele mai multe dintre aceste infractiuni au fost prescrise. Exista acum doar posibilitatea de a trimite in judecata o persoana implicata in astfel de crime folosindu-se de infractiunea "crime impotriva pacii si omenirii", care nu se prescrie. Eu personal am apelat deja la aceasta varianta, facand o plangere penala in numele lui Paul Goma impotriva generalului Plesita, care a condus spionajul romanesc pana in 1984. Aceasta a impulsionat un dosar care se afla la Procuratura Militara si care se referea la colaborarea din acea perioada a lui Plesita cu organizatii teroriste, pentru a-i anihila pe cei care in Occident se manifestau public impotriva regimului comunist. Generalul Plesita este urmarit penal acum, sper ca ancheta sa se termine cat mai repede. Dar acesta a fost un demers personal, facut in urma cu un an si ceva. Acum vom lua totul de la capat in mod oficial, de pilda avem intentia de a face o plangere penala impotriva ofiterilor de Securitate care racolau minori. Trebuie sa gasim insa formula potrivita pentru ca aceasta plangere sa nu fie respinsa, consultandu-ne in acest sens cu juristi. La o prima analiza superficiala ne putem gandi ca minorii, practic, aveau si ei drepturile lor. Numai faptul ca aveau un tutore care trebuia sa decida in numele lor pana la anul majoratului si care n-a decis in acest sens, in momentul cand au fost racolati de Securitate, ar trebui sa ne dea de gandit. Trebuie sa fie identificate numele celor care au facut racolari (avem deja aprox. o duzina) dupa ce IICCR depune plangerea. Munca trebuie dusa mai departe, in timpul anchetei, de catre procurorii militari.

 

Dar tortionarii care inca mai traiesc pot fi identificati?

 

Bineinteles. Vrem sa vedem la Arhivele Penitenciarelor dosarele de cadre ale gardienilor, ale celor care conduceau inchisorile comuniste, pentru a aduna probe care pot fi inaintate in justitie.

 

Pentru cartea dvs. despre colaborarea dintre Securitate, sectia externa, si STASI ce documente ati primit?

 

Am avut doar documentele din arhiva STASI administrate de Comisia Gauck. Din arhivele romanesti de la CNSAS am primit raspunsul ca nu exista astfel de documente, in timp ce la Berlin erau mii de file, unele chiar in limba romana.

 

 De ce se aduna atata nemultumire in jurul  CNSAS?Pentru ca decizia se ia de catre reprezentantii partidelor politice si este negociata politic?

 

Potrivit legii, nu este negociata politic, cei nominalizati de partidele politice isi pierd orice legatura cu aceste partide cand devin membri in Colegiul CNSAS. Practic au existat semnale din care am inteles ca partidele politice fac presiuni asupra membrilor Colegiului pentru a rezolva intr-un fel sau altul un anumit caz. Cred ca frustrarea cea mai mare vine de la faptul ca CNSAS se misca destul de greu, mai ales acum, cand asteptam ca dosarele politicienilor sa fie facute publice. Procesul de decizie, intr-un caz sau altul, daca persooana respectiva a facut sau nu politie politica, dureaza destul de mult. Trebuie identificate elementele de politie politica, apoi urmeaza discutarea si votul din Colegiu. Nu cred ca se va putea face pana la sfarsitul anului, in conditiile in care transferul dosarelor continua. S-ar putea ca primavara lui 2007 sa fie un termen de finalizare, dar si acesta este destul de optimist.

 

 S-ar putea sa ne trezim, la fel ca in 90, cu un gol in viata politica? 

 

Nu cred ca exista riscul asta. Sunt destul de multi tineri care abia asteapta sa faca politica si care sunt, cat de cat, pregatiti. O sa avem surprize mari, sunt convins, si daca multi dintre parlamentari se vor dovedi colaborationisti, ideea de alegeri anticipate nu este nefericita, dimpotriva. Cred ca decizia nu e a lor, cat este a celor care conduc partidele respective, a presedintelui, a primului ministru. Nu cred ca daca se va dovedi ca 100 de parlamentari ar fi avut colaborare cu Securitatea, din 4-500, restul se vor opune acestei variante.

 

 

 

Multi dintre cei aflati la putere la inceputul anilor 90 si-au distrus dosarele

 

 

 

S-a afirmat in legatura cu dosarul presedintelui Basescu ca probabil nu va mai fi gasit.

 

Parerea mea, nebazata pe nici o informatie si nici o dovada, este ca mare parte din dosarul presedintelui a fost distrus. S-au distrus nenumarate dosare in aceasta perioada. Razvan Teodorescu, fostul ministru al Culturii, a primit un dosar de necolaborare, pentru ca dosarul lui a fost distrus la inceputul anului 90; parti din el s-au gasit si in groapa de la Berevoiesti. Sunt convins ca si dosarul lui Ion Iliescu a fost in mare parte distrus. Cred ca in anii 90 multi dintre cei aflati la guvernare s-au ocupat de sustragerea sau distrugerea unor dosare.

 

 Credeti ca  IICCR va avea nevoie de mai mult de un mandat pentru a functiona? 

 

Prin lege, el are un mandat limitat de 6 ani, dar cu posibilitatea ca acesta sa fie prelungit. Din punctul meu de vedere, el nu trebuie agatat politic de nici un regim, ci doar sa isi vada de menirea lui - sa studieze si sa identifice crimele regimului comunist. Sunt convins ca 6 ani nu vor fi de-ajuns pentru a face acest lucru. De pe acum pot spune ca un al doilea mandat al acestui institut este cat se poate de necesar.