Ai Weiwei – fără regrete

Printre premiile acordate anul trecut la celebrul festival de film înfiinţat de Robert Redford, SUNDANCE – cel mai mare și important festival de film independent din Statele Unite -, Premiul Special al Juriului pentru Documentar cu Spirit Sfidător i-a revenit peliculei Ai Weiwei – Never Sorry, realizat de Alison Klayman. Documentarul și regizoarea au participat la a șasea ediție a Festivalului de Film One World Romania (11-17 martie).

Cu siguranță, numele lui Ai Weiwei tre­buie să fi fost rostit de câteva ori în 2008 și pe canalele de televiziune românești, mă­car cu ocazia deschiderii Jocurilor Olim­pice de la Beijing, Weiwei fiind consultantul artistic al proiectului realizat de fir­ma elvețiană de arhitectură Herzog & de Meuron, cea care a câștigat concursul de design și construcție ale stadionului național din Bei­jing pe care s-au desfășurat Jocurile Olimpice de vară 2008. Dar nu acest element de biografie m-a făcut cu­rioasă cu privire la Ai Weiwei.

În 2010 am cunoscut și colaborat cu o pro­fesoară americană de origini taiwaneze, Mei­ling Cheng, care pregătea o carte des­pre artă contemporană chineză și despre artiștii din Beijing. Am primit câteva ca­pitole în draft, ca un fel de introducere în temele de cercetare care o interesau. Aco­lo am citit pentru prima dată despre Ai Weiwei, despre proiectele sale artistice și despre numeroasele și curajoasele con­fruntări cu guvernul chinez și instituțiile sale.

Dincolo de a fi artist, Ai Weiwei este o marcă. Pentru el lu­crea­ză multă lume. Plătiți sau vo­lun­tari, oamenii din jurul lui Ai Weiwei înțeleg că participă la evenimente din mijlocul cărora China se vede altfel și devine altceva.

Ai Weiwei este fiul poetului Ai Qing (1910-1996), considerat unul dintre cei mai im­portanți poeți moderni ai Chinei. Căzut în dizgrația partidului comunist, Ai Qing es­te trimis în 1958 spre reeducare politică în­tr-un sat la granița cu Pakistan, unde va sta 19 ani alături de familie. Copilăria lui Ai Weiwei este presărată de momente stranii, cu un tată care încearcă să se si­nucidă de câteva ori și procese publice în care oameni indezirabili pentru sistem erau batjocoriți pe stradă în timp ce pur­tau pancarte rușinoase la gât. În ciuda acestui trecut, Ai Weiwei face parte din pri­ma generație de tineri trimiși la studii în străinătate. În 1981 ajunge la New York, unde va rămâne până în 1993. Aici face cu­noștință cu lumea artistică, extrem de fer­tilă, americană și internațională, recu­pe­rând totodată informații și date legate de istoria artei interzise în Republica Po­pu­la­ră Chineză. Înfluențat de dadaism și SIDA, epidemia anilor ’80 extrem de prezentă în rândul comunității artistice newyorkeze, Ai Weiwei realizează un exponat care a fost capul de afiș al primei sale expoziții per­sonale. Safe Sex (1986) era o pelerină al­bastră de ploaie unde, în zona organelor genitale, avea o gaură peste care a lipit un prezervativ care atârna în afară.

Stagiul american a fost nu numai o pe­ri­oadă de educație artistică, ci și una de tre­zire cetățenească. A participat la nu­me­roase proteste alături de colegi americani, iar odată cu momentul Tienanmen și valul revoluționar 1989 în Europa de Est, a de­venit conștient de faptul că orice poate fi contestat – chiar și un regim proeminent precum cel chinez!

Se întoarce în China în 1993 și devine unul dintre liderii noii generații de artiști. Actele sale artistice sunt controversate, pu­­ternice și independente – în afara ga­leriilor și muzeelor oficiale. A procurat mai multe urne și vase din timpul di­nas­tiei Han (206 î.Hr. – 9 d.Hr.), pe care le-a folosit în­tr-o manieră dadaistă: s-a fotografiat spărgând o ase­menea urnă (1994). Pe o al­ta a revopsit-o în alb și a trecut pe ea logo-ul Coca-Cola, trasformând vasul de 2.000 de ani în cel mai im­portant obiect de artă con­temporană chineză.

Aceste detalii de biografie artistică reprezintă o mică parte din do­cumentarul tinerei Alison Klayman care se concentrează mai ales pe proiectele sale la limita dintre act artistic și demers cetățenesc responsabil. Ai Weiwei, artistul cel mai cunoscut al Chinei, acorda, îna­inte de cele 81 de zile de detenție su­portate în 2011, în jur de 100 de interviuri pe an celor mai importante publicații din lume. Contul său de Twitter are peste 200.000 de fani și peste 88.000 de co­men­tarii. Se pare că și faptul că a fost arestat în 3 aprilie 2011, în aeroportul din Beijing, i se trage tot de la postările de pe contul său de Twitter, toate legate de revoluțiile din lumea arabă.

Unul dintre proiectele sale cele mai im­por­tante este legat de cutremurul din pro­vincia Sichuan (2008), care a cauzat moar­tea a 70.000 de oameni. Dintre aceștia, aproape 5.000 au fost copii și adolescenți care au murit în școli și grădinițe, cons­trucții comisionate și ridicate de guvernul chinez. Aceste construcții pe care le nu­mește clădiri tofu – foarte fragile și nea­decvate pentru respectiva zonă seismică – fac din guvernul chinez un serios autor moral al dezastrului. Grăbit să-și ascundă vi­na, n-au fost niciodată făcute publice date exacte cu privire la victime – mai ales la numărul copiilor. Cifra este con­si­derată secretă, iar când Ai Weiwei a încercat să afle, telefonic, a fost întrebat de ce vrea să știe o asemenea informație, care ar interesa mai degrabă un spion ame­rican decât un cetățean chinez. Însoțit de o mulțime de voluntari tineri, Ai Weiwei a reușit să întocmească o listă cu toate nu­mele copiilor morți în dezastru. În 2010, la doi ani după evenimente, și-a rugat pu­blicul să îi trimită o înregistrare cu fiecare dintre cele aproape 5.000 de nume citite, iar materialul rezultat a fost unul dintre ce­le mai puternice manifeste artistico-ce­tățenești pe care le-a avut China.

Cu un fizic masiv, cu o prezență pu­ternică, Ai Weiwei reușește să transforme chiar și cele mai elementare evenimente din viața individului în protest. A cina cu prietenii și membrii echipei sale artistice este un spectacol care atrage admiratori ce se strâng timid în jurul locului unde se află, formând grupuri compacte care ne­liniștesc autoritățile statului.

Tot acest curaj însă a încetat în primăvara lui 2011, când Ai Wei­wei a dispărut fără urmă. În ciu­da unei puternice presiuni oc­ci­­dentale – numele său a fost rostit până și de secretarul de stat american de atunci, Hilary Clinton –, Ai Weiwei a fost eliberat de abia după 81 de zile, pe 21 iu­nie 2010, cu o zi înainte ca premierul chi­nez Wen Jiaboa să-și înceapă turneul euro­pean care includea vizite în Marea Bri­ta­nie, Germania și Ungaria. Cel puțin pri­mele două state trebuie să fi amenințat cu retragerea invitației făcute înaltului oficial chinez, Ai Weiwei fiind foarte apreciat și cu­noscut datorită expozițiilor sale de la Londra (Tate) și München.

Pe poarta albastră a locului de detenție a ieșit un Ai Weiwei vizibil mai slab. Pier­du­se cel puțin 10 kg, deși se pare că a avut un regim de detenție privilegiat față de alți deținuți. N-a fost torturat, n-a fost bătut, n-a fost lipsit de mâncare. A tre­buit să suporte prezența în celulă a doi alți oameni ai regimului, care se schimbau o dată la trei ore și care erau de față chiar și în momentele intime, gen ieșit la toa­letă sau duș.

Când a ieșit din locul de detenție, i s-a pus eticheta de evazionist, fiind obligat la plata unei amenzi de 2,4 milioane de do­lari! A fost sfătuit să nu mai fie atât de activ pe rețelele de socializare. I s-a pro­mis că va avea din nou dreptul de a călători în străinătate peste un an. Din păcate, nici azi autoritățile chineze nu i-au înapoiat pașaportul. Ai Weiwei con­ti­nuă să lucreze, să trimită exponate și ins­talații pentru diverse galerii și muzee din lume. Dar rămâne prizonier în China.

Ai Weiwei a reușit să plătească suma de bani cerută de statul chinez. Toți banii au ve­nit din donații. Chinezii treceau prin fa­ța casei unde locuia și aruncau bani peste poartă. Orice bancnotă, oricât de mică va­loric, a fost primită.

Toate aceste lucruri și multe altele sunt prezente în minunatul și îndrăznețul do­cumentar Ai Wei­wei – Never Sorry. Rea­lizatoarea lui, Alison Klayman, o tâ­nă­ră ca­re n-a împlinit încă 30 de ani şi care se con­sideră jurnalist independent și do­cumentarist, a absolvit Brown University, una dintre cele opt universități de elită ame­ricane care formează Ivy League, o rețea de instituții academice private și ex­clusiviste. Și-a luat licența în istorie în pri­măvara lui 2006, pentru ca în toamna ace­luiași an să plece în China pentru o pe­ri­oadă de cinci luni. Inițial a călătorit în Ti­bet și Taiwan, iar apoi s-a mutat la Bei­jing, anulându-și biletul de întoarcere aca­să. A început să studieze mandarina cu aju­torul unui profesor privat și – ca să se poată întreține – a început să scrie (a fost una dintre persoanele anjagate să actua­lizeze site-ul de baschet al Olimpiadei din 2008) și să accepte alte mici contracte ca­re au apropiat-o de lumea filmului.

La rugămintea unei colege care pregătea o expoziție de fotografii realizate de Ai Wei­wei, Alison s-a întâlnit cu acesta. Iar ceea ce trebuia să fie doar un material de ilus­trat o expoziție pentru o galerie locală s-a transformat într-un documentar despre un artist-activist respectat și controversat, care obligă China să se justifice în fața Oc­cidentului. A stat lângă Ai Weiwei timp de 2 ani și l-a urmărit clipă de clipă. N-a ști­ut ce urma să se întâmple. Evenimentele au luat-o prin surprindere, dar a con­ti­nu­at să filmeze. Filme ca ale ei au două ca­lități remarcabile: prezintă oameni excep­ționali, ale căror destine devin istorie toc­mai pentru că filmul documentar nu are un scenariu prestabilit, totul fiind supus neprevăzutului. Harul unui documentarist ține nu de felul în care știe să spună un adevăr, ci de răsturnările de situație dra­matice pe care realitatea le ia în timp ce ei se aflau acolo, filmând.

În lumea românească, documentare ca acesta nu pot fi văzute decât în cadrul unor festivaluri de gen precum One World Romania – festival internaţional de film do­cumentar dedicat drepturilor omului. Spre deosebire de Statele Unite, unde fil­mul a rulat în cinematografele din peste 200 de orașe, România în ansamblu nu mai știe ce se întâmplă în lume, cine sunt eroii timpurilor moderne și care sunt pro­blemele acestora. Tocmai din această cauză trebuie susținute și sprijinite aceste încercări de aducere a publicului ro­mâ­nesc în actualitate și educarea lui cu pri­vire la drepturile lui și felului în care acestea pot fi obținute.

Drepturile omului în România sunt o valoare care împarte s­o­cietatea în două: cei care cred că sunt respectate pentru că unora le iese totul și au de toate – aceștia sunt minoritatea politico-eco­nomică a înalților funcționari ai sta­tului și a clientelei acestora – și restul lu­mii – cei care știu că au drepturi doar pe hârtie, iar materializarea acestora se cal­culează după o formulă complicată care pre­supune câți bani faci și dai, respectiv pe cine cunoști; iar, de cele mai multe ori, rezultatul este 0 / zero. Faptul că instituții precum Institutul Cultural Român a de­clarat drept „neeligibilă“ susținerea unui asemenea festival de film pentru viitor, ne­văzându-i utilitatea și importanța în lu­mea noastră românească, mă face să cred că cei cărora le iese cu zero trebuie să fie obligați să se obișnuiască cu asta și să fie rupți de orice sursă de informare și ins­pi­rație externă care i-ar putea învăța – prin puterea exemplului - că au dreptul să cea­ră, să provoace și să obțină drepturi. //