Alte amintiri din cel de Al Doilea Război Mondial

Codrut Constantinescu | 30.07.2019

Fascinantă rămâne dorința celor care au supraviețuit unor încercări cumplite, de regulă păcălind moartea (pe front, în Gulag sau Holocaust) de a-și spune povestea.

Pe aceeași temă

Memoriile lui Nicu Negrici, tatăl cunoscutului critic literar Eugen Negrici, ar fi putut să se așeze fără probleme în primul raft al cărților memorialistice scrise de ofițeri români care au luat parte la campania din Est a Armatei Regale Române, alături de cele ale lui Radu Mărculescu1, Aurel State2 sau Aurelian Gulan3, dacă s-ar fi păstrat în totalitate. Singura diferență, norocoasă pentru tatăl lui Eugen Negrici, a fost că a avut norocul, dar și inteligența de a nu se lăsa capturat la Stalingrad (unde a căzut prizonier Radu Mărculescu, ofițer de artilerie). În sine, povestea memoriilor lui Nicu Negrici este edificatoare pentru vremurile cărora le-a supraviețuit: scrise și ascunse în pod pentru a nu fi găsite de Securitate, ele au dispărut atunci când casa în care trăia modest familia Negrici (alături de alte două), în Râmnicu Vâlcea, a fost demolată, pentru a face loc unor blocuri ceaușiste. Fiind nevoit să-și mute într-un apartament întreaga agoniseală în câteva zile, Nicu Negrici a uitat de prețiosul material, scris probabil la câțiva ani de la întoarcerea de pe front, când imaginile și experiențele erau proaspete în memorie, care a dispărut. Nicu Negrici a încercat să le reconstituie, dar, din nefericire, nu a reuşit în totalitate, chiar dacă a fost longeviv, trăind până în 1995. Chiar și așa, secvențele publicate* rămân captivante.

Negrici oferă multe informații puțin cunoscute despre intrarea în război a României, la 22 iunie 1941, împotriva Uniunii Sovietice, pentru eliberarea teritoriilor răpite în vara anului precedent. Contrar a ceea ce credem noi azi, entuziasmul trupelor mobilizate nu era foarte ridicat, el fiind înlocuit cu foarte umana îngrijorare în fața perspectivei sumbre de a lupta și poate muri pe front. Trupele Regimentului 2 Dorobanți care aveau garnizoana la Râmnicu Vâlcea au fost convocate pe platoul de instrucție, unde colonelul Haas, care comanda unitatea, a citit proclamația lui Antonescu și a solicitat, într-o parodie de democrație directă, aprobarea trupelor. Trei mii de de militari au urlat „Da“, însă la întrebarea colonelului dacă cineva nu era de acord cu intrarea României în război, au existat și trei soldați rezerviști care au răspus negativ, spre consternarea ofițerilor. Cei trei au fost mutați rapid în sudul Transilvaniei. Nicu Negrici, căpitan de Stat Major, relatează și un episod care confirmă alte relatări din epocă, foarte penibile, despre folosirea pedepselor corporale pentru a întări „disciplina militară“. După ce s-a aflat că regimentul va pleca pe front, jumătate dintre militarii care-și aveau casele oricum foarte aproape de cazarmă au plecat, fără aprobare, pentru a-și lua rămas bun de la familii. Un gest firesc, având în vedere că șansele de a se întoarce acasă nu erau neapărat mari. La următorul apel de dimineață, o mie de soldați nu erau prezenți. Ei s-au întors la regiment numai pentru a fi pasibili de cea mai umilitoare pedeapsă: douăzeci și cinci de lovituri cu cureaua la fundul gol. Numai intervenția disperată a lui Negrici a dus la anularea pedepsei. Ofițerii care insistaseră asupra aplicării ei au fost împușcați pe la spate de propriii soldați în timpul asediului Odesei. La 26 iunie 1941 regimentul s-a deplasat către linia frontului, Negrici lăsându-și în urmă soția, care era însărcinată în luna a cincea. Situația din dreptul Prutului nu era nici ea grozavă, trupele române făcând față celor sovietice, care erau mult mai bine înarmate, bogat dotate cu muniție, pe care nu o economiseau. Mai mult, soldații românii nu prea aveau experiență. Cei cantonați într-o pădure s-au panicat într-o noapte, crezând că sunt atacați de ruși, începând să tragă în neștire. După trecerea Prutului, Negrici a început să facă cunoștință cu diferitele aspecte ale unui război atroce, care secera vieți în cele mai puțin eroice modalități. Doar câteva exemple: un batalion românesc a fost atacat de propria artilerie (friendly fire), suferind pierderi grele, o companie de mitraliere adăpostită într-o livadă a suferit bombardamentul aviației sovietice, urmele fiind teribile (militari cu pântecele deschise, membre retezate, cătâri înnebuniți de spaimă) etc. Talentul lui literar i-a permis să surprindă secera morții în plină mișcare absurdă, aleatorie, din care scăpau doar cei care credeau cu tărie că se vor întoarce acasă. Dar Nicu Negrici nu este imun la umorul negru (de exemplu, un colonel care avea o viţă de vie acasă, în Vâlcea, a găsit un teasc greu în Basarabia, pe care și l-a însușit și pe care-l transporta în căruța divizionară, un mic abuz de putere nesemnificativ faţă de uriaşele tragedii ale unui război).

Din păcate, Nicu Negrici nu a reușit să rescrie și episodul implicării regimentului său la Stalingrad, dar din informațiile oferite de Eugen Negrici reiese că tatăl său a avut prezența de spirit de a forța comandamentul regimentului să-i dea voie să se retragă împreună cu cei care ar fi dorit să-l urmeze, când încă se mai putea, iar cleștele de oțel al Armatei Roșii nu era complet strâns în jurul trupelor române. Retragerea celor o mie de militari, prin viscolul stepei kalmuce, a fost teribilă, dar într-un final au dat de liniile germane. Și din alte relatări reiese că au fost trei zile de panică, dar și de dezorganizare a frontului sovietic aflat în mișcare, tancurile T-34 avansând prea repede, neputând fi urmate imediat de trupele de infanterie, ceea ce a oferit o fereastră de oportunitate pentru acei români care au îndrăznit să se retragă în ciuda ordinelor primite.4 Evident, noi știm cum s-au sfârșit acele evenimente, în timp ce militarii surprinși în vâltoarea evenimentelor nu aveau acest noroc. Dintr-o altă sursă, ne este dezvăluită și furia lui atunci când sovieticii au spart frontul în august 1944, în zona Iașiului, iar soldații români, cuprinși de panică, nu știau cum să fugă mai repede, abandonând intact armamentul din dotare. Înnebunit de furie, ar fi scos revolverul din toc și i-ar fi amenințat pe subordonați cu împușcarea, urlând la ei: „Unde vă duceți, nenorociților, vă lăsați țara bolșevicilor?“. De episodul campaniei din Răsărit se leagă și întâlnirea căpitanului Negrici cu Radu Demetrescu (numele real al poetului Radu Gyr), al cărui activism legionar l-a dus în pușcărie după ianuarie 1941. Radu Gyr fusese trimis la regimentul lui Negrici cu o scrisoare „de recomandare“, din partea șefului închisorii, în fapt o condamnare la moarte, căci autoritățile militare doreau să scape de toți legionarii din pușcăriile din țară, oferindu-le șansa de a muri rapid pe frontul antisovietic, fiind repartizați în cele mai grele puncte ale frontului (cum s-a întâmplat și cu Haig Acterian, fratele lui Jeni și Arşavir Acterian). Negrici, ținând întreaga corespondență a regimentului, în calitate de șef de Stat Major, a citit scrisoarea și ar fi aruncat-o direct în foc, protejându-l apoi pe Gyr (afectându-l unor munci birocratice și netrimiţându-l în linia întâi, unde şansele de supravieţuire erau foarte mici).

Cel de al doilea calup care a fost reconstituit parțial de autor şi se axează asupra luptelor de la Oarba de Mureș, împotriva trupelor germane, care încercau cu disperare să mențină linia frontului pe Mureș. Este cunoscut acum ordinul ucigaș al comandamentului sovetic de a ataca frontal dealul Sângeorgiu, puternic fortificat de germani, în condițiile în care el putea fi flancat (o tactică militară veche de două mii de ani, cel puțin), și care a dus la masacarea a aproximativ 11.000 de militari români. Nicu Negrici a fost implicat împreună cu regimentul său vâlcean și în această luptă disperată, unde a și fost rănit grav la picior, războiul terminându-se pentru el. Dar calvarul în noua Românie comunistă abia avea să înceapă. Inițial, s-a încercat reciclarea lui (totuși era un ofițer tânăr, de 35 de ani, cu origini sociale foarte modeste, care s-ar fi încadrat bine în Armata RPR) în cadrul școlii de spălare a creierelor de la Breaza. A fost denunțat însă că ar fi participat la masacrarea evreilor din sudul Ucrainei și doar intervenția în timpul procesului său a conducătorului comunității evreiești din Râmnicu Vâlcea a dus la achitarea sa (provizorie). A fost însă forțat să-și abandoneze cariera militară, având în acelaș timp interdicţia de a mai fi angajat altundeva. Au urmat ani de mizerie, în care mergea cu copilul pe la diverse fabrici, pentru a dovedi că avea o gură de hrănit. Ca și în cazul altor ofițeri de carieră din Armata Regală, și el a fost acceptat doar la munca fizică, salahor la una dintre cooperativele ale cărei inițiale nici nu mai merită amintite. Cel puțin Nicu Negrici a apucat să-și vadă copilul crescând și, în ciuda vitregiilor vieții și a declasării sociale (nu mai amintim care era statutul social al unui ofițer interbelic), nu a cunoscut calvarul Gulagului din RPR, instaurat de bolșevicii români după model sovietic, și care a mâncat alți ani din viața ofițerilor care deja cunoscuseră (unii) zece ani de prizonierat sovietic. Mai mult, a prins și momentul dezintegrării statului instaurat de bolșevicii împotriva cărora el luptase cu arma în mâna timp de patru ani, ceea ce nu-i puţin lucru, când i s-au recunoscut şi oficial meritele militare.

1.
Radu Mărculescu, Pătimiri şi iluminări din captivitatea sovietică, Editura Humanitas, Bucureşti, 2010.

2.
Aurel State, Drumul Crucii. Amintiri de pe fronturi şi din gulaguri, Editura ROST, Fundatia Sfinţii Închisorilor, Ediţia a III a Bucureşti-Piteşti, 2013.

3.
Aurelian Gulan, Victime şi călăi. Amintiri din Gualg, Editura Criterion Publishing, Bucureşti, 2010.

4.
Pierderile celor două armate române au fost mult exagerate, au existat şi trupe care s-au strecurat în afara încercuirii.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22