Blandiana. O carte-unicat

Ana Blandiana tocmai a publicat la Editura Humanitas jurnalul pe care l-a ținut între 31 august 1988 și 12 decembrie 1989. Adică, după ce i s-a interzis să mai publice, pentru a treia oară în viața ei, de altfel. Cartea se numește Mai-mult-ca-trecutul și este posibil să stârnească, în presă sau pe Facebook, reacții negative în lumea literară, așa cum se întâmplă când adevărul este spus răspicat în spațiul public. Sau poate că nu, din cauză că suntem prea răvășiți de un prezent prea apăsător politic, economic și medical... Pentru cine are urechi de auzit și ochi să vadă, jurnalul Anei Blandiana din ultimii doi ani de dictatură nu este doar o mărturie despre o persecuție politică și efectele ei asupra lumii literare din România.

Este, în primul rând, un tablou al anilor ‘80, în anii ei cei mai crunți, care conține informații autentice, un text care ține de documentul istoric, dar și de vibrația specială pe care o are emoția profundă care rezultă din relatarea unor evenimente personale aproape traumatizante. Este textul unui scriitor care, fiindu-i interzis dreptul la semnătură, începe să scrie aproape zilnic ce i se întâmplă, fără autocenzură, fapte povestite în amănunt, ca să rupă într-o măsură bariera interdicției și, nesperând la publicare pentru foarte multă vreme, speră să lase o urmă dintr-o epocă, în care e vorba de un popor întreg, nu doar de drama unui scriitor. Aceasta și transformă textul într-o carte de o excepțională valoare și este, în plus, o carte singulară, pentru că nu avem jurnale din timpul comunismului. Cu siguranță oamenii, nu doar scriitorii, ar fi avut nevoia să se defuleze în anii comunismului scriind jurnale, dar frica – justificată - de descoperirea lor i-a împiedicat să o facă. Cu excepția lui Gheorghe Ursu… Scriitoarea adaugă o nuanță interesantă asupra necesității acestui jurnal: „[aceste caiete] trebuie să fie nu atât un jurnal (...), cât un loc în care să-mi pot descărca revoltele pentru a nu turna întreaga lor zgură în cărțile adevărate”. Pentru cei care nu au cunoscut comunismul pentru că ori erau copii, ori s-au născut după 1989 și pentru care dreptul la libera exprimare e ceva de la sine înțeles, această carte atrage atenția asupra valorii libertății și asupra felului în care un sistem totalitar poate modifica chiar actul de creație.

Întorcându-ne la ceea ce a declanșat scrierea Jurnalului, este vorba despre poeziile avându-l ca personaj pe motanul Arpagic, cel care a fost identificat cu Ceaușescu însuși. Nu a fost intenția autoarei, dar paranoia regimului a văzut această posibilitate de citire și a reacționat. Întâi retrăgându-i rubrica permanentă de la revista „România literară”, apoi dreptul de a publica pur și simplu. Ceea ce ne uimește pe cei care aveam atunci o vârstă care ne permitea să înțelegem în ce lume trăiam, reacția lumii literare la interdicția de semnătură a Anei Blandiana este și tristă, și justificabilă, până la un punct. Nu vom da nume, pentru că nu persoanele în cauză ne interesează, ci felul în care reacționează în acea epocă niște scriitori la ocazia de a se solidariza cu o colegă, riscându-și, e drept, propria semnătură și liniștea. Colegii ei de breaslă ori îi spun în șoaptă că sunt alături de ea și o felicită pentru curaj, ori o evită pur și simplu, ori se prefac că nu știu ce i s-a întâmplat, ori relativizează faptul, asigurând-o că interdicția e ceva trecător și deci nu e nimic grav. Nu vom aduce nicio acuză faptului că nu s-a solidarizat nimeni în mod public cu scriitoarea. Contextul era o dictatură ajunsă la contur orwellian și ar fi simplu și poate și nedrept să lansăm acuzații nete, fără o interpretare nuanțată. Am putea să întrebăm cine ar avea dreptul să formuleze sentințe, când el însuși nu a făcut atunci vreun gest care să-i amenințe liniștea? Fuga de asumare a unei solidarizări publice ar trebui să ne arate cât de departe ajunsese dictatura și felul în care a arătat mai apoi postcomunismul, pe care îl trăim și azi. Autoarea însăși nu aduce vreo acuză oamenilor de rând, ci doar intelectualilor: „..dacă merită cineva disprețuit nu este poporul, ci noi, intelighenția, cei care înțelegem totul și nu facem nimic”. Rolul intelectualilor în Cetate a rămas un subiect sensibil și după 1989.

Revenind la faptul că textul e un document istoric foarte prețios și necesar, vom găsi în jurnalul Anei Blandiana descrierea umilințelor la care erau supuși românii nu doar pentru a-și cumpăra benzină, stând la cozi interminabile, uneori nereușind să „apuce”, cum se spunea, sau suferința frigului din case, dar și aceea de a alerga de la un magazin la altul și stând iar la cozi interminabile pentru mâncarea de zi cu zi: „Pe drum întâlneam oameni care se târau încet pe gheață, bucurându-se la vederea chiflelor mele și pe care trebuia să-i dezamăgesc și să-i sperii spunându-le că mai sunt doar câțiva covrigi. Încercau să se grăbească, dar după o primă mișcare imprudentă reveneau la precauție [era iarnă- n.a.], iar această ciocnire între spaima de a nu rămâne fără pâine și spaima de a nu cădea (…) dădea târârii lor un accent patetic, neînchipuit de umilitor, pentru care mă simțeam, în mod ridicol, vinovată”.

Evadarea din acest cadru de viață infernal din București se află la casa din paiantă de la Comana. Acolo, scriitoarea, împreună cu soțul ei, scriitorul Romulus Rusan, scriu și grădinăresc. Contactul cu natura e purificator, dar în același timp îi creează Anei Blandiana remușcări pentru că pierde din timpul de scris: „...simt că timpul trece pe lângă mine ca un fluviu enorm de idei și imagini pe care nu le pot culege pentru că sunt în cea mai mare parte a vieții ocupată cu altceva (...). Nu aș vrea să scriu neapărat mai mult, dar aș vrea să fiu o mai mare parte din viață cu spiritul ocupat, concentrată asupra esențelor din care se împletește scrisul…”.

Scriitoarea revine de multe ori la regretul că e nevoită să piardă mult timp pentru a sta la cozi, a face treburi manuale banale, dar necesare, care nu doar că sunt cronofage, dar incertitudinea reușitei procurării hranei și a benzinei sunt consumatoare de multă energie nervoasă. Atât ea, cât și soțul ei simt că lipsesc astfel de la misiunea lor de a scrie. Pentru ei, scrisul nu e o îndeletnicire care să fie făcută lejer, într-o stare de inspirație romantică, ci este chiar o muncă. Alta decât ce se înțelege în mod obișnuit prin muncă, dar este o muncă, una care cere perseverență, răbdare, concentrare, continuitate.

În perioada scrierii acestui jurnal, Ana Blandiana scrie de asemenea un roman pe care știe că nu-l va putea publica. Titlul inițial este Arta fugii, care se va transforma, după apariția cărții lui Paul Goma, Arta refugii, în Sertarul cu aplauze. Romanul va apărea abia în 1992. Este un roman despre dictatură în care scriitoarea nu se autocenzurează deloc, este un text care e scris din nevoia pură de libertate în actul creației. Puterea cu care Ana Blandiana scrie în anii cei mai duri ai dictaturii un roman liber și mai ales după interdicția de semnătură face încă o dată dovada vocației reale a scriitoarei. Comparând libertatea totală - uneori periculoasă tocmai pentru că nu are nicio limită - a accesului la o lume întreagă, servindu-ne de internet, cu lipsa totală de libertate de exprimare din acei ani, nu putem decât să fim șocați și impresionați în același timp de felul în care au rezistat mulți scriitori în acele vremuri fără să facă compromisuri.

Ceea ce, iarăși, este impresionant e faptul că, în pofida bănuielilor că oricine din cercul de prieteni sau colegi poate fi informator, incertitudini și întrebări la care unii nu și-au găsit răspunsul nici azi, în vremea aceea oamenii făceau eforturi să se întâlnească unii cu alții. Neprielnice erau toate condițiile, de la posibilitatea să fii „turnat” pentru că spui un „banc” și până la frigul din apartamente sau la căldura excesivă de vară, pentru că nu exista aer condiționat, iar în anii ‘80 anotimpurile erau bine definite, de la faptul că dacă invitai niște prieteni acasă nu prea aveai cu ce să îi servești și până la penuria din restaurante sau prăjiturile și sucurile de proastă calitate din cofetării (aici există un episod antologic în jurnal), de la mijloacele de comunicare precare sau supravegheate (telefoane fixe „ascultate” și scrisori care făceau zile întregi dintr-un oraș în altul), totuși oamenii simțeau nevoia să fie împreună, tocmai pentru că în atmosfera generală a dictaturii s-ar fi alienat teribil. Își ofereau, din puținul pe care îl aveau, mâncare unii altora, de la o sacoșă cu fructe până la un valoros kilogram de carne sau un pachet cu brânză, într-un spirit de ajutor dat celuilalt despre care astăzi oricine ar admite că a dispărut de mult. Desigur, vremurile s-au schimbat și mâncarea sau orice altceva sunt de găsit foarte lesne, nu înseamnă însă că toți au acces la ele și că mai există acel spirit de ajutorare.

La finele anilor ‘80 încep să dispară sau să fie stricate cabinele de telefon de pe stradă, pentru că regimul își dăduse seama că, vrând să evite telefonul fix „ascultat”, mulți oameni dădeau telefon de la acestea, făcând cozi lungi la care așteptau pentru a găsi, de fapt, un spațiu de comunicare liberă. Sunt lucruri care au fost uitate prea repede și sunt complet ignorate de generațiile tinere de azi.

În jurnal sunt, deci, relatate întâlniri atât cu scriitori, cât și cu oameni simpli din Comana, cu bucuria socializărilor, dar și cu riscul pe care îl presupun, pentru că regimul instalează, prin chiar natura lui, obligația la dedublare a tuturor și care a făcut parte din cancerul care a distrus ceva din ființa celor care au trăit acele vremuri: „…această ambiguitate generală, în care toată lumea este nemulțumită, de o dedublare în care toți gândesc în aparteuri, mai mult sau mai puțin secrete, altceva decât spun sau fac în situațiile licite sau oficiale. Reflex al generalei lașități, această stare de lucruri generează în același timp un fel de complicitate universală care face posibilă viața”.

Regimul nu se mulțumește să pună microfoane în casa scriitoarei, iar Securitatea lasă urme ale intrării în apartamentul de la București, ca și în casa de la Comana (așa cum făcuse și în cazul Hertei Müller), dar încarcă abuziv nota de plată la telefon în perioade în care cuplul de scriitori se află la țară, la Comana. Pentru a avea un dram de libertate, ei decid să nu mai folosească telefonul fix și ies să vorbească de la un telefon public. Există și o mașină care staționează în fața blocului de fiecare dată când cuplul de scriitori se află în București și în care stă permanent cineva, și care îl exasperează pe Romulus Rusan.

Ca și cum spaima inculcată adânc poporului și umilința de a trăi în foame și frig nu ar fi de ajuns, proiectul lui Ceaușescu de a face demolări masive, atât în orașe, cât și în comune, zguduie ființa umană până în resorturile ei cele mai intime. Ana Blandiana și Romulus Rusan trăiesc inclusiv cu teama că le va fi demolat blocul, dar și casa de la Comana. Zvonurile, lansate abil, sunt eficiente. Regimul a funcționat și prin lansarea de zvonuri față de care nu apucai să te mai liniștești, văzând că nu se îndeplinesc, pentru că apărea imediat un altul. În cazul interdicției de semnătură al scriitoarei, au existat multe zvonuri pentru a o discredita: s-a tot lansat zvonul că scriitoarea a plecat din țară, așa cum s-a tot lansat și zvonul că, de fapt, ar fi reprimit dreptul de a publica. Numai cine a trăit acele vremuri știe cum toate aceste strategii de confuzionare și distrugere a psihicului uman erau eficiente.

Ana Blandiana descoperă că există, paradoxal, și o anumită vulnerabilitate în această Putere care pare de neînvins. Într-o discuție cu o informatoare, care vrea să afle dacă scrie totuși ceva, în pofida imposibilității de a publica, scriitoarea își dă seama că „le e frică deci nu numai de ceea ce public, ci și de ceea ce scriu, de ceea ce aș putea scrie. Închisă în camera mea, pot să fiu deci la fel de periculoasă ca și ieșind în piață, dacă nu le risipesc această bănuială, dacă nu intru în universalul joc de-a face pe prostul pe care îl joacă întreg poporul român. Nu numai că cine știe cât timp de acum înainte nu voi mai putea publica ceea ce scriu, dar va trebui (…) să le țin secrete, să nu le mărturisesc, să le ascund”.

Cel mai mare sprijin îl găsește autoarea la soțul ei, Romulus Rusan, la sora ei, Geta, și la mama ei. Mai există figuri, printre care una a strălucit după ‘89 în presa anticomunistă, jurnalista Tia Șerbănescu, profesorul universitar și criticul Dumitru Micu sau cuplul numit Boerașii, care invită adesea la masă scriitori, dar predominantă este frica, acest sentiment cu care comunismul a otrăvit toate popoarele pe care le-a condus. O replică a surorii Geta, la o coadă pentru cașcaval, oferit în ajunul zilei de naștere a dictatorului, face să înlemnească toți oamenii de la coadă. Observația scriitoarei: „Ce ar fi putut păți? De ce le era frică? Faptul că logica nu mai are niciun amestec în declanșarea mecanismelor terorii vorbește de la sine despre perfecțiunea acestora”.

Într-o discuție cu regizorul Lucian Pintilie, acesta îi spune, referindu-se la un viitor incert și îndepărtat: „Ne vom întreba cum de a fost posibil și nu vom ști să răspundem”, la care scriitoarea se gândește că „de ce să nu ne întrebăm acum?”. Cei care au trăit acea epocă știu că majoritatea oamenilor credeau că regimul nu se va sfârși în timpul vieții lor. Cu toate acestea, gândindu-se la sfârșitul regimului, scriitoarea consideră că lucrul cel mai necesar și urgent va fi să fie analizat tot ce a fost, „trecutul apropiat, dar și trecutul îndepărtat, istoria și arta, caracterul și firea, tot ce ține de poporul român - nu numai fără urmă de complezență, ci și fără urmă de milă, numai asuprirea, severitatea și chiar cruzimea, aplicate cu minuție tuturor faptelor și trăsăturilor noastre, ne vor putea salva din mocirla călduță din care a izvorât disprețul de noi înșine care ne înăbușă, care ne împiedică să fim. Numai după o asemenea exorcizare, numai după ce vom scoate la suprafață și vom arăta cu degetul toate murdăriile, toate lașitățile, toate neputințele firii și conduitei noastre, numai după ce vom încerca să le găsim explicațiile și cauzele, vom mai putea să ne întoarcem la patriotismul redefinit, vom mai putea să ajungem din nou la îmblânzirea noțiunii de dragoste de țară, cea din care au izvorât de-a lungul unor întregi decenii atâtea suferințe și rușini”. Avem aici formulată o viziune de analiză care privește comunitatea largă și care e fondată pe niște principii înalt etice. Cu dezamăgire profundă, la final, când regimurile comuniste din jur încep să cadă, scriitoarea constată: „Tot ce mi se pare eficient este irealizabil și tot ce se poate realiza este ineficient… Pentru că tot ce pot eu imagina este de natură individuală și singura soluție este un cuvânt care în limba română se folosește rar: solidaritate, solidarité, solidarità, solidarnost… Șmecheria nu este opusul prostiei, ci al inteligenței”.

Ceea ce va face ca după evenimentele din 17-22 decembrie ’89 scriitoarea să se angajeze să vorbească public despre adevărata democrație, să demisioneze din Frontul Salvării Naționale (alături de Doina Cornea), unde fusese inclusă fără să fie întrebată și cu rol de garanție de moralitate, de care aveau nevoie acoliții lui Ion Iliescu, va face ca apoi să înființeze Alianța Civică, alături de Romulus Rusan, să îi consacre zece ani din viață, după care să înființeze și Memorialul de la Sighet, de care se ocupă și în prezent. Avem în Ana Blandiana cazul rar al unui scriitor care, implicându-se în evoluția civică a societății, ocolind Puterea și sinecurile, alege calea dreaptă și e departe de ceea ce Julien Benda numea, cu o expresie deja consacrată, „trădarea cărturarilor”.

La replica lui Mircea Dinescu, dată la un telefon, că meseria lui este libertatea, scriitoarea meditează și ajunge să îl contrazică, definindu-se pe sine astfel: „Nu, meseria mea nu e libertatea și nici nu a fost vreodată. Libertatea nu a fost decât cel mult instrumentul meu de lucru, unealta de care m-am folosit pentru a scrie. Meseria mea este durerea. Capacitatea de a suferi și de a exprima suferința, iar această meserie aproape că nu are legătură cu libertatea, în orice caz se află, se desfășoară, se exercită într-un plan mult mai profund decât ea”.

Jurnalul Anei Blandiana din 1988-1989, Mai-mult-ca-trecutul, este o carte de sertar care, dacă ar fi apărut în anii ‘90, nu ar fi avut poate prea mare impact, în gălăgia politică enormă a acelui deceniu. Publicată acum, este ca o lovitură în centrul conștiințelor noastre. Pentru cine vrea să cunoască sau să–și amintească, pentru că nu trebuie uitat, acest trecut recent care ne-a mutilat pe atâția și care a determinat cursul evenimentelor și în decembrie 1989, dar și după, până în ziua de azi. Este ca o carte de istorie foarte corect scrisă și care ar conține și documente video și audio autentice. Este o călătorie în trecutul apropiat care explică multe și de după ‘89, și din prezent.

Ana Blandiana este de mult o instanță morală care trebuie ascultată tocmai pentru că nu se impune de pe vreun piedestal, ci are modestie, justețe și nuanțări necesare în ceea ce face și scrie. //

Ana Blandiana

Mai-mult-ca-trecutul.

Jurnal, 31 august 1988–12 decembrie 1989

Editura Humanitas, București 2023, 536 pagini