Pe aceeași temă
Marmură, The Bach Files şi Raţa sălbatică sunt trei dintre cele mai recente premiere ale Teatrului Bulandra.
Contrariile lui Brodsky
Yuri Kordonsky revine în România, la Teatrul Bulandra, ca să monteze Marmură de Iosif Brodsky. Vine de mână cu poetul rus considerat de Anna Ahmatova drept cel mai talentat al generației sale. Deportat în Siberia, considerat parazit social în statul lui Brejnev, Brodsky (1940-1996) părăsește Rusia, scriindu-i conducătorului țării: „chiar dacă poporul meu nu are nevoie de trupul meu, sufletul meu îi va fi de folos“. Despre acest suflet exaltat în poeziile sale premiate cu Nobel în 1987 e vorba, într-un fel, și în piesa Marmură, scrisă în 1982, un fel de dialog socratic ce se petrece într-un spațiu abstract, chiar dacă atât de concret descris de autor și spectacol. Un turn de fildeș al Poetului care, închis pe viață în propriul său trup, dar și în temnița numită societate, meditează asupra condiției de încarcerat a Omului („Viața e o închisoare“). Meditează și emite idei, ca odinioară poeții din băile romane, înconjurat de busturile acestora pe care le comandă unui Pretor imaginar, responsabil de destinul său.
Metaforă atotcuprinzătoare, Turnul îi permite lui Brodsky să vorbească despre toate temele esențiale ale gândirii și cunoașterii, despre libertate, timp („acesta e sensul vieții, să te contopești cu timpul..., postum, postum aleargă anii în zbor“) și spațiu („închisoarea presupune o carență de spațiu compensată printr-un exces de timp“), despre iubire, femei, copii, politică și politicieni („să stai în Senat când plouă și înăuntru e cald și să ridici brațul“), despre democrație. Ideile sale, pe care le proclamă drept adevăruri absolute, nu sunt noi, dar sunt clamate cu atâta convingere și radicalism încât aproape că sperie. Și totuși, singurătatea, deșertăciunea vieții, ca și a gloriei (busturile adorate vor fi distruse rând pe rând), răul uman care ne înconjoară pot fi învinse pentru că, spunea Brodsky într-o conferință: „victima trebuie să se dovedească întotdeauna mai inventivă, mai originală și mai întreprinzătoare decât ticălosul“.
Imagine din spectacolul Marmură (foto: Cosmin Ardeleanu) |
În Marmură, poetul întrupat în personajul Tullius alege însă să părăsească această lume. Somnul veșnic, pe care și-l pregătește minuțios mai toată piesa printr-un discurs cinic, survine după o evadare pasageră din turn și ca o concluzie a acestei ultime confruntări cu lumea din care revine zdrobit la propriu. Lângă Tullius, cu aceeași sentință de condamnat pe viață, se află Publius, barbarul, considerat astfel de Poet pentru apucăturile lui lumești (îi plac prăjiturile și femeile), cel care îi va sta însă alături în ultima clipă înlocuind bustul lui Horațiu. „Omul e singur, ca un gând pe care-l uiți“, spune Tullius, sentință contrazisă de Publius, care–i reproșează în timp ce-i ia locul lui Horațiu: „Ți-e mai apropiat un clasic din acesta din marmură decât un om viu“. Substituire interesantă care ar putea să însemne că spectacolul lui Kordonsky, cu vădite simpatii pentru gândirea lui Tullius, dă, totuși, credit și vieții, barbarului care o reprezintă, adică omenescului.
Balansând între abstract și concret, între realism și metaforă, spectacolul de la Teatrul Bulandra, o piesă rară pe scena unui teatru, trăiește nu doar prin propunerea regizorală a unui Kordonsky, devenit între timp un sceptic învederat, dar mai ales prin interpretarea celor doi actori uriași: Victor Rebengiuc și Marian Râlea. Dificultatea de a vorbi din cărți, de a vorbi filozofie e transformată de Marian Râlea în șansă, în prilej de a demonstra cum pot fi ideile trăite, trecând prin mintea și sufletul unui artist care poate să le simtă. La rândul său, Victor Rebengiuc, întruchipând fața cealaltă a binomului, adică barbaria vieții, pune în mișcare resurse de sensibilitate, de tandrețe mereu surprinzătoare la acest experimentat artist. De la ascultatul canarului la contemplarea ferestrei sau a fotografiilor de familie, actorul ne arată că poate să dea micilor gesturi sens și să le livreze mai apoi poetului pentru a le rafina. Împreună alcătuiesc acel cuplu dual pe care Brodsky îl aduce pe scenă ca expresie a contrariilor din care e făcută, la urma urmelor, viața.
Bach performance
Spectacolul The Bach Files, prezentat inițial în cadrul Festivalului „George Enescu“ și ulterior în programul Bulandra per Musica!, nu este un documentar. Greu de încadrat ca gen, el e cu atât mai surprinzător și îmbucurător pentru cei ce caută la teatru forma nouă pentru care s-a inventat termenul performance. Cum în acest concept intră felurite mixturi postmoderne, să-i zicem și noi așa acestui The Bach File, care i-a deconcertat pe cei care au venit să vadă un spectacol despre Bach, ca și pe cei care au crezut că vor asculta acum la Bulandra muzică de Bach. Într-un fel, acest din urmă lucru s-a petrecut pentru că muzica scrisă de originalul și experimentatul Adrian Enescu și interpretată de formația la fel de celebră Zoli Toth Project pleacă de la Bach, de la temele ilustrului compozitor, partitura fiind mai înainte ascultată sub cupola Ateneului Român și denumită pe atunci de compozitorul însuși Bach în showbiz.
Spectacolul de la Bulandra - un mixaj fastidios de muzică, dans, desene animate, marionete, video-proiecții - are o structură liberă, respirând bucuria creației pe care și-o împărtășesc în scenă toți cei din echipa amplă de realizatori. Despre povestea menită să închege părțile, Alexandru Darie, în calitate de regizor-autor, ne-a spus câte ceva, fără prea mare importanță la urma urmelor, fiindcă ea nu se impune ca un libret lizibil în spectacol, ci mai degrabă ca un pretext narativ. Cu sau fără această poveste inventată, naivă, cum zice că e chiar regizorul, despre una dintre cele zece fete ale compozitorului (amănuntul biografic e real) pe care pleacă să o caute prin lume un detectiv care-i devine iubit, dar o pierde în favoarea unui malefic violator, spectacolul de la Bulandra are o viață a lui. Impresionează prin energia debordantă pe care o transmite, prin țesătura abilă de sunet, mișcare, lumini, imagini proiectate simultan, într-o expresie sintetică performantă. Rapelul Bach e omniprezent prin prelucrările muzicale, dar și prin chipul lui Bach însuși, care baleiază multiplicat prin scenă sub forma unui desen animat. Din fundalul cu proiecții, create și animate de specialiști precum Ana-Maria Crișan, Ioana Țurcanu, Anna Florea, Radu Pop, Ana Cristian, ne invadează și alte sugestii ambientale evocând lumea trepidantă a marilor metropole orientale unde s-ar petrece acțiunea (scenografie și video-proiecții - arh. Octavian Neculai).
Imagine din spectacolul The Bach Files (foto: Radu Sandovici)
E adevărat că „viața e o efervescență de muzică, idei, desen și culoare“, cum bine spunea Adrian Enescu într-un material de presă. Că a fost ales Bach ca să ne ducă spre această concluzie acceptăm doar per contraria, fiindcă, pentru cei mai mulți dintre noi, compozitorul e asociat cu sacrul catedralelor și muzica inconfundabilă de orgă. Violența acestui spectacol, furia execuției vizibilă la muzicienii de la Zoli Toth Project par o răzbunare îndârjită a prezentului la adresa vremurilor de liniște în care a trăit și creat dragul nostru Johann Sebastian Bach. Teatral vorbind, performance-ul pe care-l croiește cu temeritate și multă disponibilitate ludică Alexandru Darie are în centru un modul de teatru-dans desenat coregrafic de Arcadie Rusu, același care s-a făcut celebru prin participarea la Olimpiada Culturală de la Jocurile Olimpice din 2012, la Londra. Actori-dansatori precum Antoaneta Cojocaru, Adrian Ciobanu, Raphaela Lei, Alin State, împreună cu o întreagă echipă de tineri dinamici, unii afirmați în spectacolul West Side Story, i se alătură pentru a da corp fascinantei alcătuiri sonore. Într-o laterală a scenei, un grup de marionete complică tabloul scenic cu sensuri ascunse. Dar, în ciuda șaradelor nedeslușite, spectacolul ține treaz interesul spectatorului, agresat, ce-i drept, pe alocuri de un fortissimo scăpat parcă de sub controlul sonorizatorilor.
Nu putem să închidem ochii așadar și să ascultăm muzica, așa cum am face-o la un concert Bach, dimpotrivă, îi ținem larg deschiși, ca să nu pierdem nimic din fanteziile mirobolante și simultaneitatea exprimării audio-vizuale din acest spectacol-experiment. Nu e un thriller, cum proorocea regizorul, e un spectacol aparte, din care mie una mi-a rămas bătaia de aripă a unui înger protector plutind peste nebunia lumii. Și amintirea muzicii lui Bach. Cu sau fără files la coadă.
Disputa despre adevăr la Ibsen
Una dintre cele mai frumoase și poetice piese ale dramaturgului norvegian Henrik Ibsen – Rața sălbatică - e și cea mai filozofică. Fiindcă, așa cum rățușca din titlu – o frumoasă metaforă - rănită fiind, ar fi trebuit poate să fie lăsată să se retragă, conform obiceiului, în liniștea adâncurilor ca să moară (o spune chiar autorul), și adevărul – căci despre adevăr e vorba în piesă - ar fi fost mai bine să rămână îngropat, pentru a nu tulbura liniștea familiei Ekdal. Din păcate, nici rața sălbatică nu ajunge unde trebuie, ci în podul casei, îngrijită și protejată ca o candelă de veghe, nici adevărul despre trecutul Ginei și relația vinovată ascunsă soțului ei nu poate să rămână o taină.
Imagine din spectacolul Raţa sălbatică (foto: Radu Sandovici)
Cel care aruncă în aer misterul, pacea și armonia familiei Ekdal e idealistul Gregers, propovăduitorul adevărului abstract, ideologul radical care înarmează cu ură și răzbunare mâna destinului. Fanatismul lui Gregers, care în pledoaria lui pentru adevărul absolut calcă peste cadavre, ne amintește de personaje abominabile ale istoriei. Sinuciderea micuței Hedvig, pe care tatăl adoptiv nu o mai iubește la aflarea adevărului, e cumplită, ca și ghilotinarea revoluționarilor în numele luptei de principii și a radicalismului unui Robespierre.
Estompând planul social atât de drag dramaturgului în favoarea celui filozofico-moral, Ibsen ne atrage într-o dispută pe care versiunea spectaculară de la Teatrul Bulandra în regia lui Peter Kerek o face și mai dificil de tranșat. Pentru că Gregers, în interpretarea însuflețită a lui Șerban Pavlu, nu mai e atât de antipatic, în ciuda inflexibilității gândirii sale, actorul jucând sentimental, atașant partitura prietenului cu bune intenții. Iar Gina – Manuela Ciucur -, femeia încolțită între dragostea pentru familie și greșelile trecutului, e mult prea pragmatică, pierzând misterul, ambiguitatea personajului și dând prea mare atenției mopului. Așa încât spectatorul e în dificultate. De partea cui să fie? Hialmar, despre care Ibsen spunea că are un „sentimentalism onest și o melancolie atractivă“, e interpretat de Gheorghe Ifrim, actor cu carismă și abilități în zona comediei, ceea ce face ca personajul să fie mai degrabă compătimit pentru naivitatea și bonomia lui, în ciuda faptului că determină prin rigiditatea sa morală o sinucidere. Ioana Anton, în Hedvig, e fragilă și vulnerabilă, lipsindu-i însă, ca și Manuelei Ciucur, un plan doi al neliniștilor și bănuielilor responsabile de misterul acestei piese. El e întreținut în schimb de clar-obscurul din fundalul împădurit (light design - Alexandru Darie).
Pentru reprezentanții unei alte generații, cea a părinților puși în conflict de pozițiile lor sociale, au fost aleși cu mare profit pentru spectacol Constantin Cojocaru (nedreptățitul bătrân Ekdal), aici animat de sentimente belicoase, și Victor Rebengiuc (bătrânul Werle), mai rar distribuit în roluri negative, dar pe care le joacă la fel de atașant. Ca întotdeauna la Ibsen, în piesă e și un doctor pe post de raisonneur, căruia Adrian Titieni îi atribuie o beție veselă. În decorul care creează în simultaneitate spațiu pentru acțiunile interioare și exterioare, proiectat de arh. Octavian Neculai, cu suprafețe vaste, podele goale și siluete de arbori însingurați, regizorul a avut ideea năstrușnică de a schimba lăcașul raței sălbatice din pod în... pivniță. Singura consecință bună a acestei soluții regizorale ar fi aceea că în pivniță se ajunge acum printr-o canapea rabatabilă care-ar putea sugera bomba subterană, adică minciuna, pe care stă aparența de liniște conjugală și armonie a familiei Ekdal. Cam peste mână și inutil, câtă vreme replicile din piesă ne trimit mereu la pod și la vecinătatea lui cu cerul.