Pe aceeași temă
Cu: David Zimmerschied, Axel Moustache, Ioana Iacob, Alicja Bachelda-Curus, Victoria Cocias, Dorel Visan
Regia: Radu Gabrea
Muzica: Stefan Zorzor
Scenografia: Florin Gabrea
Costumele: Svetlana Mihailescu
Coproductie: Romania-Germania-Ungaria-Austria
Filmul lui Radu Gabrea surprinde, in lentila unei epoci centrata pe ziua de 23 august 1944, reverberatiile destinului comunitar. Tema putin frecventata in cinematografia noastra, dupa mistificarile triumfaliste impuse de ideologia totalitara, care si-a insusit-o discretionar pana la a o converti intr-o emblema a dedublarii. Aceasta dedublare, devenita loc comun in spatiul cotidian, este perpetuata azi prin confuzia intretinuta intre calai si victime. Uimitoarea metamorfoza a celor dintai (a calailor) in cetateni onorabili, pionieri ai progresului de tranzitie sau impenitenti lideri de opinie, reproduce, la vremuri noi, arheologia simbolica intreprinsa in decapitat. Romanul pastorului Eginald Schlattner, best-seller publicat in editii succesive de prestigioase edituri internationale, a constituit sursa de inspiratie a filmului omonim, comprimand, in imaginea de fresca istorica, analogii ale raului in ascensiune. Si, in contrapunct, laitmotivul copilariei; o lume paradisiaca, rezistand prin memorie impotriva conjuncturilor repetabile… Poate de aceea, povestea celor patru tineri, Felix (erou principal si povestitor), Hans Adolf, Gisela si Alfa Sigrid, privita prin prisma momentului celebrarii traditionalului "" - sarbatoare a trecerii la varsta responsabilitatii si a "confirmarii" in confesiunea evanghelica -, depaseste episodicul, dupa cum insasi drama sasilor din Fagaras reflecta, pe de alta parte, cu valente arhetipale, fractura, exodul si dezradacinarea (ori exilul interior), definitorii pentru generatii intregi, indiferent de nationalitate. Regizorul Radu Gabrea introduce in naratiunea cinematografica axata, in principal, pe analiza evolutiei personajelor, avand in plan secund oripilanta expansiune a masificarii - vezi competitia involuntara in domeniul marsaluirii cazone, mai laxa la detasamentele legionare romanesti si mai batos-perfectionista la trupele de Hitlerjugend -, motive ce trimit spre zona oniricului. Dintre acestea, unul cum nu se poate mai revelator: in timpul slujbei de "confirmare" a straniei Alfa Sigrid (interpretata convingator de Ioana Teodora Iacob in registrul artei seductiei, dublat de obsesia mortii iminente), limbile orologiului din turla bisericii o iau razna inainte, ca urmare a incidentului provocat, involuntar, de Felix insusi, prefigurand, in reductie simbolica, iminenta prabusire istorica ce avea sa vie. Spatiului vast, naturii imuabile (de-alungul unui fluviu, Aluta, care curge intre maluri etern-edenice), parca neatinse de mana omului, ca emblema a libertatii si a refugiului salvator (dupa dezmatul legionar, tatal Giselei se ascunde intr-o pestera, metafora a dorintei subconstiente de regresie ontogenetica, intru aflarea protectiei prenatale), ii sunt contrapuse edificiile cenusii, ce trimit cu gandul la recluziunea de tip concentrationar: scoala-cazarma sau buncarul din gradina familiei Goldschmidt, ca adapost in fata catastrofei dezlantuite, dar si ca premonitie sepulcrala.
Ratacirilor adolescentine ale lui Felix Goldschmidt, actorul german David Zimmerschied le-a conferit, in afara fizionomiei prototipului "ales" (dupa modelul inventat de Führer pentru uzul slujitorilor sai), dubiile, stupoarea si apoi refuzul inregimentarii, care aveau sa conduca la o noua demonizare. Dragostea lui, destul de sovaitoare la inceput, pentru Gisela, a reprezentat motivul unei "stigmatizari" din partea "camarazilor", doritori sa se lupte cu monstrul Ygdrasil, precum sperjurul Hans Adolf, "fratele de cruce" (Axel Moustache), hotarat sa-si transfere sorgintea proletara si complexele sociale in visuri de putere si impliniri ariene, dar, in acelasi timp, nu l-a ferit nici de propriile acte de lasitate, ca cel din momentul excluziunii tinerei evreice, cititoare asidua a lui Thomas Mann. Dar, in inconstanta lui (erotica si de caracter), Felix are, totusi, doua puncte solide de reper: o mama neconditionat iubitoare (remarcabila Victoria Cocias) si un vizionar cu presimtiri apocaliptice, ce stie sa citeasca in cartea viitorului: romanul Mailat, pazitor al bacului peste Aluta si responsabil cu "trecerile dincolo" (Dorel Visan, intr-o aparitie memorabila). Cat priveste aneantizarea brusca a Giselei (excelenta actrita poloneza Alicjia Bachelda-Curus, intr-un rol dificil, evitand riscul unei partituri monocorde), dupa sfarsitul bombardamentului si iesirea din captivitatea buncarului de beton, ea contureaza filigranat intreaga metafizica a Holocaustului. Iar in licarul de oroare al martorilor cu privirile atintite asupra incendiului devastator care mistuie caminul familial, palpaie umbra unei intrebari nepuse: va mai gasi pasarea Phoenix resurse pentru a se naste? Istoria a raspuns cu raceala unei cifre statistice: din sutele de mii de sasi au mai ramas doar cateva sute.
Unele accente transante ale filmului nu depasesc limitele realismului poetic, cu care ne obisnuise Rosenemil, productia germano-franco-romana din 1992. Daca acolo, insa, primau "legaturile primejdioase", intr-un Berlin frivol si darnic, inca neatins de spaima conflictelor ulterioare mondializate, fara sa fi alterat, in profunzime, fibra umana - si la final eroul "merge mai departe", asemenea unui Charlot care si-a jucat rolul -, in Cocosul decapitat legendele au murit sau sunt deja pe patul de moarte. Nu si cutumele, substratul magic si nici avertismentele provenind din imaginarul colectiv. Ramane memoria, un continent insuficient explorat, si statistica atotbiruitoare. Este, la urma urmei, marea ironie a vremurilor postmodernitatii, atasate jocurilor combinatorii, rastalmacind cu egala disponibilitate o realitate si un adevar.
