Comunismul e-napoi?

Codrut Constantinescu | 02.06.2020

Interviurile lui Cristian Pătrășconiu, reunite în volumul Comunismul de apoi, gravitează în jurul comunismului și enigmelor provocate de această utopie politică, transpusă, din nefericire, în realitate.

Pe aceeași temă

Cristian Pătrășconiu este, probabil, cea mai inspirată, disciplinată și harnică prezență discretă din cultura noastră, pentru că o bună parte din energia sa o oferă celorlalți actori culturali români (și nu numai) și implicit publicului. Este un gest de altruism acela de a te dedica tehnicii interviului, nu o poți face oricum, este nevoie de cultură (nu poți pune întrebări aiurea, fără să ai informații vaste și lecturi ample), dar și de inspirație, mai ales când îți propui să descoși mari personalități culturale ale momentului, fie că sunt din România sau români stabiliți în străinătate (Ana Blandiana, Lucian Boia, Vladimir Tismăneanu, Dragoș Paul Aligică), fie din Occident (Thierry Wolton, Stephane Courtois, Dennis Deletant) sau Polonia (Adam Michnik). Recunosc că am citit câteva din interviurile pe care Cristian Pătrășconiu le-a publicat în diverse reviste de cultură, la care colaborează cu perseverență (în ciuda faptului că acest sector este în moarte clinică de ani buni), însă reunirea lor în cartea Comunismul de apoi le oferă o nouă viață și, de ce nu, și durabilitate, un termen atât de uzitat astăzi. Ziarele sunt perisabile, cărțile, nu. Toate interviurile se învârt în jurul comunismului și enigmelor provocate de această utopie politică, transpusă, din nefericire, în realitate.

Interviul luat Anei Blandiana s-a concentrat asupra înființării și dezvoltării/funcționării Muzeului Memorial de la Sighet, dar reflecția domniei sale se extinde, inevitabil, și asupra sistemului în sine. „Una dintre concluziile cinice pe care le lasă în urmă comunismul este aceea că oamenii nu pot fi făcuți fericiți împotriva voinței lor, propunându-le și impunându-le o anume fericire, cea comunistă. Nu poți să impui fericirea în masă - când încerci așa ceva, de regulă, iese invers decât intenția inițială, iese ceva inuman, antiuman”. Organizând un muzeu memorial, cel mai important dedicat comunismului românesc, doamna Ana Blandiana credea că „Memoria nu e un drum spre trecut, e un drum spre viitor. Trebuie să înțelegem ce a fost, ca să ne explicăm ce este și să ne ajute să hotărâm ce trebuie să fie sau să nu fie”. Despărțirea de iluzia că oamenii politici români de după 1989 pot însănătoși corpul social românesc de cancerul comunist i-a dispărut după dezamăgirile provocate de noua putere politică democrată, dezvoltate mai pe larg în cartea Fals tratat de manipulare. „Abia după 1996, când alegerile au fost câștigate de forțe politice democratice și s-a produs rotația la putere, care nu a atras după sine o adevărată schimbare, a fost momentul punctual de cotitură când am înțeles că nu există nici o șansă să se schimbe ceva în mod esențial doar prin politic. Am descoperit că lucrurile trebuie să se schimbe undeva mult mai adânc, în profunzime. Iar acest adânc însemna, pentru noi, românii, cunoașterea comunismului; cu alte cuvinte, să aflăm ce ni se întâmplase în fond. Să aflăm care sunt reziduurile în prezent a ceea ce ni se întâmplase.”

Reputatul istoric francez al comunismului Stephane Courtois, autorul și coordonatorul Cărții negre a comunismului, ne permite să înțelegem mai bine mecanismul prin care a funcționat comunismul în Franța. Noi știm de stângismul mediilor academice, dar și politice franceze (etatismul contaminând și dreapta franceză), dar uităm că destui istorici de primă mână ai comunismului au fost tot francezi, iar în cărțile lor denunță cu virulență comunismul, poate și pentru că-l cunoșteau relativ intim, de acasă (François Furet, Stephane Courtois, Thierry Wolton, extraordinarul filosof politic liberal Jean-François Revel, care denunța comunismul încă din anii 1970) „(comunismul) moare, mai întâi, foarte greu acolo unde a fost la putere. Simplu de tot: pentru că era la putere. Și atunci când pierd puterea, cei care erau la putere fac tot ce se poate pentru a păstra câte ceva. Fie și numai pentru a se apăra de cei care vor să le ia locul. Sau, mai rău pentru ei: de oamenii care ar fi vrut să îi acuze, să îi aducă la tribunal”. Courtois dezvoltă și exemplul Rusiei și al ascensiunii unui personaj atât de anonim și anodin inițial, precum era Vladimir Putin în anul 2000. Dar aceeași logică a avut loc și în România după decembrie 1989: frica de a fi trimiși în judecată a făcut elita contopită între nomenclatură și Securitate să-l sprijine pe Ion Iliescu. La finalul interviului, întrebat de Cristian Pătrășconiu dacă regretă ceva în legătură cu apariția Cărții negre a comunismului, Stephane Courtois răspunde tranșant „Nimic. Dimpotrivă. Cred că am fost prea blând în această carte. De altfel, opera mea ulterioară ei este, în bună măsură, o aprofundare a acestei tematici”.

Interviul profesorului Vladimir Tismă­nea­nu s-a concentrat asupra celebrului Raport de condamnare a comunismului (probabil una din cele mai importante zece măsuri care rămân după mandatele lui Traian Băsescu), care a fost asumat de statul român și citit de președintele Băsescu la 18 decembrie 2006, în mijlocul tribunei de ultrași nostalgici ai național-comunismului românesc, galerie condusă de Corneliu Vadim Tudor. Rezultatul palpabil al Raportului ar fi că s-ar fi născut o direcție intelectuală și morală care l-a susținut, o constelație valorică menită să susțină democrația liberală din România și care nu se dă bătută cu una, cu două. „Inamicii Raportului au fost beneficiarii regimului prăbușit în decembrie 1989, nomenclaturiștii de varii niveluri, securiștii și ideologii fără șira spinării, toți cei care se simțeau și încă se simt solidari cu sordida încrengătură de interese ce și-a zis «societate socialistă». Apoi istoricii de formație și formulă național-stalinistă, de la Florin Constantiniu, Viorica Moisiuc la Ioan Scurtu”.

Interviul luat istoricului britanic Dennis Deletant se concentrează, firesc, pe decorticarea comunismului românesc, în care cunoscutul istoric britanic este unul din cei mai reputați specialiști. „Pentru mine, istoria României constă din mai multe straturi de tristețe. Într-o istorie destul de tragică, aici, comunismul a introdus încă un strat, în mod evident. Un tânăr, poate nu la 18 ani, când toată lumea e a lui, dar la 20 de ani, la 21 de ani, ar trebui să își amintească de aceia care au reușit să se opună acestui strat de tristețe comunist, gros, atât de gros... Un tânăr ar trebui să fie atent la oamenii care, în comunism, au visat visul libertății și care au încercat să își amenajeze, în viața reală, cât de mult au putut, acest vis. Și mai e ceva, elementar, ce ar trebui să facă: să nu fie naiv, să nu fie foarte naiv dacă se poate...”. Lucian Boia, care a scris și despre comunism și versiunea sa românească, dezvoltă reflecțiile lui Denis Deletant despre efectele lui „istoria aceasta a comunismului fiind foarte recentă, depinde încă foarte mult de memoria oamenilor care au trăit-o. Și, desigur, ea depinde și de interpretările acestora - care sunt, inevitabil, subiective și au o încărcătură afectivă foarte mare (…) oamenii participă sufletește încă în prea mare măsură la ce s-a întâmplat atunci, în comunism. Într-un sens sau în altul, suntem încă prea legați de comunism. Oamenii au trăit comunismul, iar acesta a marcat teribil viața oamenilor; pe unii i-a scufundat, unora le-a scufundat viața, pe alții i-a ridicat”. Sau „comunismul a fost, fără discuție, criminal; dar într-o mai mare măsură și într-o manieră mai generală și cu efecte foarte ample, a fost o greșeală, nu una oarecare, ci o greșeală imensă. Cu alte cuvinte, s-a mers pe un proiect utopic, unul care nu avea nici o șansă să te ducă undeva...” Lucian Boia, după cum se știe, a studiat poziționările elitei culturale românești atât în perioada interbelică, cât și ulterior, în regimul bolșevic. Urmele comunismului în România ar fi mai profunde decât în alte locuri pentru că s-a dus adânc în societate, dereglând-o profund, iar nota de plată nu a fost încă achitată, aceasta revenind inclusiv generațiilor viitoare de români, copiii noștri și poate nepoții noștri. Într‑adevăr, comunismul a accelerat ascensiunea socială pe verticală, dar aceastä nu era inexistentă în România tradițională de după 1866. Avem destule cazuri de fii de țărani modești care au promovat social (totuși o mică minoritate, foarte mulți în Armata Regală).

Universitarul Dragoș Paul Aligică amintește de un studiu academic mai amplu, al unor cercetători de la Duke University și Universitatea din München asupra celor care au fost mai mult timp expuși experimentului comunist. Concluzia ar fi: „Cu cât indivizii sunt mai îndelung expuși socialismului /comunismului, cu atât crește probabilitatea ca ei să se comporte imoral, să înșele, să trișeze. Cu cât cineva este mai mult și intens înconjurat de comunism și comuniști, cu atât standardele lui etice sunt diminuate și comportamentul său înclină în direcția înșelăciunii și egocentrismului interesat. Interesant, dar nu surprinzător pentru noi. Prin comparație, comportamentul celor expuși sistemului capitalist este etic superior”.

Nu putem decât să-l încurajăm pe Cristian Pătrășconiu să continue lupta cea bună, cu puținele mijloace pe care societatea românească le mai pune la dispoziția celor care mai cred în cultura română, dincolo de demagogia populistă și constantele triluri naționaliste. //

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22