Crisalida sfărâmată

Tania Radu | 22.01.2019

Gabriela Adameșteanu are un mod aparte de a fuziona fără afecte cu personajele ei. Le studiază nemilos, așa cum fac uneori anchetatorii ascunși după geamul numai pe-o parte transparent.

Pe aceeași temă

În multe privințe, Gabriela Adameșteanu e un prozator uimitor. Lasă impresia unui fel de „delăsare“, ca și cum și-ar ignora cititorii în anii lungi în care nu publică literatură, apoi revine când nu te-aștepți cu altă carte răscolitoare și inconfortabilă prin absența speranței, populată cu personaje lucide uneori până la automutilare sufletească sau cinism (după caz). Rar lumi ficționale aparent banale (căci e vorba de iubiri, trădări, eșecuri, destine) cu mai puține puncte de sprijin în bucurie, bunătate, inocență. Nu sunt de căutat nici măcar parabole, realitatea nu beneficiază de această căptușire. E îmbrăcată direct pe piele, cu neplăcere, într-o nesfârșită dimineață tulbure, neprietenoasă.

Cu Fontana di Trevi nu a intenționat actul final al unei trilogii, dar așa a ieșit. Cel puțin așa rezultă din interviuri date de autoare în preajma apariției. Letiția Branea este din nou personajul central. Acum chiar și-a epuizat iluziile, ezitările și bifează clarificări urgente. După eșecul amorului secret cu Sorin Olaru, a părăsit România înainte de revoluție. A ales să se întoarcă lângă Petru Arcan, acum deja bătrân și bolnav. Armistițiu cu viața: vocea, judecățile soțului, altădată rejectate cu furie, trec acum în Letiția ca o a doua voce interioară, de control, de unde și o siguranță nouă, calmă, adultă. Își pune fără ezitare și diagnosticul. Și e crunt: „Nu sunt singura care, dintr-o viață, cel mai bine am păstrat resentimentele“. O carte finalmente puternică, încheiată în forte, deși se mai clatină pe alocuri manevrând multe personaje, întâmplări și timpuri ale narațiunii. Încheie până la urmă toți nasturii, ba chiar mai coase și goluri din urmă.

Astfel, biografia faimosului personaj care este Letiția Branea poate fi povestită cursiv, la pachet cu anii comunismului și cu bonusul năclăit al postcomunismului în curs. Știm ce a trăit de la 16 la 60 de ani și putem întoarce capul odată cu ea către ce a fost, într-o cernere incomodă, din care nu rămâne decât desenul unui destin dominat de disconfortul nesiguranței. De la Drumul egal al fiecărei zile (1975) la Provizorat (2010) ea străbătuse viața în abur lipicios de crisalidă somnoroasă, amorțită de indecizii din ce în ce mai acute. Acum crisalida s-a spart sticlos, iar rezultatul e o femeie cicatrizată, hotărâtă să rejudece și să claseze cât mai repede. Pare că nu se va mai întoarce în căldura dubioasă a acelei vieți, ci va înainta în aerul liber, indiferent al unui surogat de destin ales la rece, ca dintr-un raft de magazin.

Am pus personajul înaintea autoarei, căci Gabriela Adameșteanu are un mod aparte de a fuziona fără afecte cu personajele ei. Le însoțește, are cu ele o relație de vecinătate dată (ceva din condiția prealabilă a locuirii la comun, într-o casă străină, în aceeași cameră cu doi adulți nefericiți, în viața adolescentei Letiția Branea), le studiază nemilos, așa cum fac uneori anchetatorii ascunși după geamul numai pe-o parte transparent. Și cu istoria, trecută sau acut înconjurătoare în prezent, are același raport: nu o înfruntă, ci i se opune surd, milimetric, tenace, tatonând, căutând mai mult sau mai puțin abil ieșirea.

Ca și în cazul volumului al treilea din Orbitor, trilogia lui Mircea Cărtărescu, prezentul inundă ficțiunea. Evident, nu sunt de stabilit comparații pe niciun plan, dar nevoia de a descurca încâlceala prezentului presează la amândoi. La Gabriela Adameșteanu, această fază are nevoie de încă o nuanță: inundă și contaminează ficțiunea. Revenirile în țară ale Letiției Branea, sub pretextul revendicării unei ipotetice moșteniri, sunt artificiul necesar distanțării igienice de prezent. Revoluția, Piața Universității, mineriada din iunie 1990, scurta și frustranta iluzie a reconstrucției civice, reconvertirile convertiților (anticomuniști, monarhiști etc.), ascensiunea fulminantă a dubioșilor, graficul acut al creșterii și decăderii (sau invers?) ale destinelor individuale, corupția, suspiciunea inerțială devenită cronică, anomia și legea paralelă a junglei, plecarea tinerilor – toate sunt trecute în revistă odată cu amănuntele vieții de fiecare zi de la București din casa cuplului de vechi prieteni Sultana și Aurelian Morar, unde se întretaie problemele familiei lor și ale familiei Branea.

Din fericire, acest plan al narațiunii, foarte expus la sentimentul de déjà vu, e spart de neașteptate plonjeuri în amintire. Montajul e suplu și ingenios. Folosește artificiul romanului în roman, într-o variantă proprie. Letiția Branea revede locuri, oameni (pe fostul iubit Sorin Olaru, de pildă) și retrăiește pe îndelete felii de trecut, spre clarificare și clasare, cum spuneam, dar vine la București și cu manuscrisul unui roman, la care face referire uneori, atunci când s-a diluat senzația că exact pe acela îl citim. Fapt e că trebuiau închise definitiv amintirile acelei Letiția Branea care zăcea în pat scăldată în sânge, după un avort provocat în plină epocă a Decretului. Trebuia pus în raft episodul de la spital, cu procurorii și securiștii vânând doctorița care-i salvează viața. Trebuiau stinse cu orice preț emoțiile întâlnirilor ilicite cu Sorin.

Ce a mai fost adevărat până la urmă?

Marea iubire adulterină ascunsă într-o garsonieră mizerabilă, de împrumut? Iluzie jalnică, zece ani pierduți, isprăviți cu o scenă teribilă: 3.000 de lei pentru avort, aruncați înapoi cu furie de Letiția, apoi regretați aproape comic pentru că s-au amestecat în molozul blocului dărâmat la cutremurul din martie ’77.

Relația cu Petru Arcan, soțul vânat, apoi înșelat din răzbunare, finalmente acceptat cu senină resemnare? Iluzie. „Dragostea celuilalt trezește în noi mai multă emoție decât a noastră“, spune Letiția, și e altă lespede care cade greu.

Activismul anticomunist, fie și îmbrăcat din mers, al soților Morar? Iluzie. Cei doi sunt lăsați de căruță de alții care chiar știu jocurile și alunecă într-o bătrânețe anxioasă și strâmtorată financiar.

Fontana di Trevi, unde arunci bănuțul neîntoarcerii acasă, adică ieșirea din țarc? Iluzie. Claudia, răsfățata fiică a cuplului Morar, înnoadă burse după burse, școli de vară, masterate și o doctorantură căznită peste ocean, ca să ajungă la Fundeni cu diagnostic de cancer grav. Petru Arcan, ajuns la un moment dat redactor la Europa Liberă, apoi victimă a atentatului faimos pus la cale de Carlos Șacalul, își rumegă bătrânețea pe terasa casei din Franța, în postura de „clochard intelectual“.

// GABRIELA ADAMEȘTEANU

// Fontana di Trevi

// Editura Polirom, 2018, 396 pag.

Gabriela Adameșteanu lasă să se dezvolte aici latura mai puțin arătoasă a caracterului Letiției (fuziunea fără afecte față de propriile personaje): egocentrismul ultragiat, calculul rece, sentimentul că trebuie să-și ia singură ceea ce viața a refuzat să-i dea. Moștenirea fraților Branea, de pildă, ale căror destine îi compromiseseră parcursul în vremea când „dosarul“ conta. Alege să facă pace cu soțul de care se despărțise în fapt. Dublu calcul: „fără protecția lui redevenisem timida Letiția Branea care ducea în spate, resemnată, o povară neștiută“, cea a dosarului pătat de rudele trecute prin pușcăria comunistă. Dar și nevoia de siguranță la modul cel mai concret: „Aici îmi lipsesc morții din cimitire, în schimb am o căsuță, în România am șiruri întegi de morți, știuți și neștiuți, dar n-am decât speranța unei treimi din casa de la Câmpina a lui Traian Branea“. Se văd acum trăsăturile pe care i le-am reproșa unei Letiții în carne și oase: limita de acceptare plasată prea departe (în fond, amănuntele relației cu Sorin, care ocupă cea mai mare parte din Provizorat, rămân triste, dar mai ales sordide); un grad de meschinărie (de la bombănelile în aparteu față de cheltuielile pe care trebuie să le facă la București ca „venită de dincolo“ până la refuzul atent cântărit de-a o ajuta pe Claudia să-și plătească asigurări de sănătate în America. Chiar și când iese prost, căci tânăra descoperă prea târziu că are cancer, Letiția Branea raționează calm: „Dar să fi intrat în rezerva mea de bătrânețe, pentru că ea trăia fără constrângeri de timp, la fel cum am trăit eu cu Sorin? A, nu! Am făcut-o o dată, am plătit-o și mi-a ajuns, acum știu că viața e scurtă, gata! «Adu, te rog, platoul cu brânzeturi și deschide vinul», îi spun lui Petru și mă fac că nu observ fața lui încruntată“.

Ales ca final, acest pasaj trimite înapoi asupra Letiției un jet înghețat, pedepsitor din partea autoarei. O cheie de lectură surprinzătoare și o despărțire de propria creație feminină.

Mărturisesc că nu cred în tema feminității care s-ar regăsi în toate romanele Gabrielei Adameșteanu. Mai precis, nu cred că trebuie lăsată să se îmbibe de semnificațiile tendinței feministe la modă acum. Avem de a face pur și simplu cu o prozatoare care citește fără complexe și fără complezență în datele destinului de femeie. Am tresărit plăcut găsindu-mă confirmată într-un interviu, în care autoarea Dimineții pierdute spune: „Am vrut întotdeauna să fiu un scriitor, nu o scriitoare, și să am și personaje masculine la fel de puternice ca cele feminine“.

Și are. Mai rar, ce-i drept, tocmai de aceea sar în ochi. În toate cele trei romane pomenite aici, figura unchiului Ion e singura înconjurată de căldură. Tot ce ține de amintirea lui topește imediat armura dură a celei care scrie.

În Fontana di Trevi, altfel de reușită. Una dintre scenele cele mai bune se petrece la un restaurant de lux, unde Letiția, însoțită de fratele vitreg Caius Jr., urmează să se întâlnească cu un nou avocat, pe tema moștenirii. Întâmplător sau nu, în local mai sunt două persoane cunoscute din împrejurări nu neapărat plăcute (una este Manuela, fosta iubită a lui Petru Arcan, pentru care și părăsise România), care și ele așteaptă pe cineva. În locul noului avocat, care întârzie și tot întârzie, apare Macovei, avocatul doamnelor. Situație jenantă, fiindcă Macovei este în același timp fostul avocat din dosarul Branea. Spectacolul e fastuos. Fostul consilier juridic ponosit și timid care preluase dosarul fraților Branea era acum un avocat elegant, prosper, cu mașină luxoasă, cu replică acidă și intratabilă. Felonia nu e ascunsă, ci etalată ca un blazon. Sunt lesne de dibuit asemănări cu un personaj din viața noastră politică, pentru că avocatul nostru tocmai fusese numit Avocat al Poporului, dar nu contează. Contează doar paginile excepționale în care Gabriela Adameșteanu intră în langajul specific avocățesc, în retorica potrivită acestui caracter și în ritmul accelerat, cu suspans ușor parodic anunțând deznodământul – cum altfel decât păgubos pentru Branea? – al afacerii.

Macovei este, iată, un portret masculin din seria ilustră începută cu Dinu Păturică. //

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22