Pe aceeași temă
„O să meargă aşadar la mare: prin lumina aceea glorioasă ce se întindea în faţa ei, abis atât de adânc de nu se străvede nimic în el, toată lumina aceea în care va păşi oarbă ca în întunecimea nopţii. Până la mare, cuvintele palpită în ea... Atunci o să îngenuncheze în sărutările uşoare pe care marea le dă nisipului şi pietricelelor, parcă le şi aude, o să-şi cufunde mâna căuş în apă, nu ca s-o umple, nu, ci ca s-o lase să vină la ea, s-o întâmpine, s-o primenească, apoi o s-o ducă la gură.“
Astfel începe una dintre povestirile volumului Testamentul lui Adam de JeanFrançois Haas, scriitor elveţian contemporan. Este un fragment care descrie, prin sugestie, în mod tulburător, toată sensibilitatea ultragiată a eroinei, femeie „fără vârstă“, care după ce şi-a crescut singură fiul, a trebuit să asiste la decăderea lui totală. Odiseea lui Homer, pe care i-o cumpărase băiatului demult, îi rămâne ei, o ia cu ea în excursia la malul mării şi se împotmoleşte mereu la prima pagină. O lectură prea grea. Ca o treaptă a vieţii prea înaltă, pe care o ratezi din neputinţă şi atunci trebuie să rămâi undeva, jos. Marea e simbolul vieţii infinite din care ea nu a putut să guste decât câteva picături amare sau e, poate, o visată întoarcere în pântecele matern.
Personajele principale ale lui J.-Fr. Haas din cele şapte povestiri ale volumului sunt toate nişte fiinţe „periferice“, într-un fel sau altul, care nu se lamentează şi nici nu se revoltă. Îşi trăiesc viaţa încercând să asume cât mai liniştit suferinţa care le este dată, ca pe ceva firesc aproape.
Astfel, José e fiul unor imigranţi portughezi, care îşi ia bacalaureatul cu succes şi abia aşteaptă să devină student, dar care e adesea adumbrit de figura tatălui său, obligat să se trezească în fiecare zi la ora 5 dimineaţa, să muncească din greu şi care, deşi e mândru de diploma fiului său, nu prea ştie să citească ce scrie pe ea. În altă proză, o Penelopă modernă se trezeşte la uşă cu doi bărbaţi care–i caută soţul, pe care urma să nu-l mai revadă niciodată. Ea va naşte, câteva luni mai târziu, un copil despre care i se va spune că a murit şi nu-i poate recupera nici măcar trupul. Viaţa femeii se frânge, iar scriitorul ştie s-o descrie în acelaşi „bemol“ care-şi conţine însă dramatismul intact: „Pe peretele din bucătărie, cerneala albastră a poemului [Cântec pentru Penelopa, scris de soţul ei] începea să se şteargă încet, ca absorbită parcă de hârtie: din cauza luminii care o uza făcând-o cenuşie, de culoarea prafului... Culoarea pulberii de pe trotuare depusă pe picioarele mele goale de copil: voi merge întruna pe drumul meu spre tine. Hârtia se îngălbenea. Vremea trecea. Aşa a trăit ea singură“. Douăzeci şi şase de ani mai târziu, Penelopa modernă crede că îşi vede soţul pe stradă, tânăr, aşa cum era când dispăruse. Se dovedeşte a fi fiul său, sustras de maternitate, la naştere, pentru o adopţie, iar finalul nu este un happy-end. Soarta tatălui biologic al băiatului, implicat politic, ca şi aceea a tatălui adoptiv, implicat şi el politic, se împletesc, lăsând-o pe Penelopa nemângâiată.
În Doamna de la etaj avem o femeie în vârstă, care moare în fotoliul ei, singură, iar fiul, venit pentru formalităţi, nu vrea să ia absolut nimic din casă, ca amintire. Prin vocea unui narator, vecinul care îi mai ţinuse companie femeii, din când în când, cititorul află că există, de fapt, două poveşti de viaţă ale „doamnei de la etaj“: una perfectă, descrisă de ea, şi o alta, care ascunde nişte traume trăite în tinereţe de soţul ei, participant la războiul din Algeria. Violenţa şi alcoolismul lui nu ştirbesc însă cu nimic dragostea femeii pentru bărbatul care, înainte să plece în Algeria, fusese nu doar foarte îndrăgostit, dar şi pur.
De la fostul student care admirase tabloul Lăptăreasa lui Vermeer şi care ajunge traficant de droguri, până la Bo-Bo, tânăr handicapat mintal, dar de o bunătate ieşită din comun, trecând prin povestea unui extremist care construieşte adăpost pentru familia sa, în munţi, împotriva migranţilor, proza lui J.-Fr. Haas descinde în cotidian, dar sensurile povestirilor sale merg departe, în explorarea sufletului uman, a miracolelor, dar şi a limitelor lui, înnobilată de un stil aparte. Dramatismul este exprimat pe un ton calm, dar nu mai puţin apăsător. Există figuri de stil, aşa cum remarcă şi traducătorii, în Prefaţă, cum ar fi metafora, oximoronul, comparaţia.
Deşi scrie din copilărie, J-Fr. Haas debutează abia la cinzeci de ani, in 2007, si cunoaşte rapid succesul. Are deja cinci romane publicate la Ed. Seuil din Franţa şi trăieşte, în fine, din scris, după o viaţă de profesor de limba franceză şi istorie, la Fribourg.
Editura Şcoala Ardeleană, din ClujNapoca, din ale cărei publicaţii am ales să scriem deja despre romanul De te duci peste râu de Geneviève Damas şi În căutarea îngerilor pierduţi de Doina Cornea, confirmă deci o alegere foarte profesionistă a titlurilor pe care le traduce şi o execuţie grafică de bun-gust, atât prin Testamentul lui Adam de J.Fr. Haas, cât şi prin Ataşamentul de Florence Noiville. Testamentul lui Adam de J.Fr. Haas a fost tradus din franceză de Florica Ciodaru-Courriol şi Jean-Louis Courriol. De asemenea, traducerea romanului Ataşamentul de Florence Noiville, scriitoare franceză contemporană, este asigurată de aceeaşi Florica Ciodaru-Courriol. Critic literar la ziarul Le Monde şi autoare a unor romane traduse în 14 limbi, Florence Noiville publică romanul Ataşamentul în 2012, selecţionat pentru Premiul Femina.
Romanul este, după cum menţionează autoarea, o încercare de a respune povestea Lolitei din punct de vedere feminin. O relaţie amoroasă dintre o tânără de şaptesprezece ani, Marie, şi profesorul ei, de patruzeci şi nouă de ani, însurat, numit H. Relaţia va dura şapte ani şi sfidează societatea şi familiile celor doi.
După moartea lui Marie, care la aproape 50 de ani îi scrisese o scrisoare iubitului ei din tinereţe, netrimisă, şi pe care o des coperă fiica ei, Anna, povestea de dragoste se desfăşoară sub ochii cititorului, deci, à rebours. Fragmente din scrisoarea Mariei sunt intercalate cu fragmente de meditaţie aparţinând Annei, care citeşte şi vrea să afle adevărul şi de la alte persoane. „Scena iniţială“ dintre Marie şi H. are loc într-o oră de literatură, la liceu, când ei recită, ca la teatru, în faţa clasei, o bucată dintr-un dialog de Molière: între Alceste şi Célimène.
„Dragostea mea nu este oarbă. Este mioapă“, scrie în scrisoarea ei tardivă Marie. Miopia destul de avansată o face să cocheteze cu acest handicap, spunând că „are şi miopul plăcerile lui: invită imaginarul în realitate“.
Contrariată de dragostea mamei ei pen tru un bărbat mult mai în vârstă decât ea, Anne caută în studii ştiinţifice şi găseşte că există un hormon, ocitocina, numit şi „molecula ataşamentului“. Cum să explici altfel dragostea unei tinere superbe şi inteligente, de şaptesprezece ani, pentru un bărbat nu doar mult mai în vârstă, dar care în plus nici nu arată deloc bine fizic? Îi înţelege pe bunicii ei, părinţii lui Marie, care au fost revoltaţi şi dezgustaţi de legătura fiicei lor şi împotriva căreia nu au putut face nimic.
În scrisoarea ei, Marie rememorează că într-unul dintre sejururile petrecute cu iubitul ei într-un hotel, recepţionera nu îşi poate reprima o expresie facială care trădează consternarea şi eroina precizează un lucru interesant: „... că te iubesc, asta nu poate concepe ea. Nu sexul o şochează, ci ataşamentul“. Prin urmare, această societate normată are şi ipocrizii. Faptul că o adolescentă ar face sex pe bani cu un bărbat în vârstă ar fi justificabil, dar dragostea? Cum e posibil, atunci, să înţelegi dragostea altcuiva? Dar propria-ţi dragoste, până la urmă? Ce e de înţeles, raţional, aici?, ar fi întrebarea. Marie îşi anunţă iubitul, în tinereţe, că într-o zi va scrie romanul lor, iar el, profesorul, îi dă (încă) un sfat: „... fără docilitate, fără modestie. Uit-o pe fata bine educată. Fii imorală, trufaşă, arogantă, dezagreabilă. Îndrăzneşte impoliteţea absolută. Dar rămâi şi cea care eşti tu, delicată, narcisică, hipersensibilă, egocentrică, fantezistă, provocatoare. Nu-ţi fie teamă să ieşi din tipar. Alege viaţa. Viaţa vie“.
H. a fost un profesor sclipitor, cum e denumit de foşti elevi, dar iubirea dintre el şi Marie trece dincolo de barierele raţionalului. Nimeni nu poate să înţeleagă şi să accepte, nici la câteva decenii după ce s-a consumat, această relaţie de dragoste. Şi asta pentru că nu e nimic de înţeles. Miza, în roman, este deci nu doar a misterului iubirii, dar şi a libertăţii şi a autenticităţii. Marie mărturiseşte că tatăl ei i-a dat o lecţie de viaţă atunci când i-a spus că cineva perfect integrat într-o societate bolnavă nu este, de fapt, sănătos. Felul în care evoluează vieţile lor după ce se despart, la dorinţa ei - ea având atunci 25 de ani, iar el, 67 -, devine aproape nesemnificativ. Anna are în prezentul naraţiunii douăzeci de ani şi vrea să îşi cunoască mai bine mama, pe care a pierdut-o într-un accident de maşină, pe când avea paisprezece ani. Soarta scrisorii, ca şi accidentul în sine, ascunde secrete, iar Anna le va descoperi. Ataşamentul de Florence Noiville, un roman despre dragostea pasională, dragostea ca forţă cosmică, aşa cum nu se mai scriu în zilele noastre. //
