Euphoria 

Ajunsesem director la ICR NY în februarie 2006 și veneam direct din Franța, unde locuisem și lucrasem până atunci. Ambiția mea principală, preluând postul de director al ICR NY, era să profit de o conjunctură stelară aflată în fruntea ICR București în acel moment. Horia-Roman Patapievici, Mircea Mihăieș și Tania Radu aveau o viziune care se alinia perfect cu a mea: modernizarea și reconectarea artelor și potențialului intelectual al României actuale cu sistemele culturale internaționale. Mult dezbătuta imagine a României în lume avea mult de câștigat din exportul talentului contemporan, și nu numai. Un export care trebuia făcut însă în mod profesionist și avantajos pentru creatorii și intelectualii atât de plini de har ai României. Asta își dorea echipa lui Patapievici, și asta a reușit, în mod excepțional.

 Din 2006 în 2008, eram pornită, așadar, cu „arme și bagaje”, să reașez imaginea noastră la locul ei meritat, pe „harta  sensibilă” a Statelor Unite, și să cunosc realitatea de dincolo de Ocean, plecând dintr-o Franța de la care învățasem foarte mult despre cât sunt de importante cooperarea și conectarea culturală internațională. 

 Am inițiat, în acei primi doi ani de directorat deja, rezidențe de artiști vizuali (prima fiind Ioana Nemeș, cu al său extraordinar „Weekly evaluations”), l-am invitat pe Cristian Mungiu să prezinte la Yale University filmul „Occident”, chiar cu un an înainte ca el să câștige un Palme D’Or la Cannes, am angajat o majoră colaborare cu MoMa pentru o expoziție DaDa, am adus Teatrul Luni de la Green Hours în spații nonconvenționale din NY, cu piese ale lui Ștefan Peca și cu un desant de tineri dramaturgi la NY University (Gianina Cărbunariu, Vera Ion, Bogdan Georgescu), am colaborat cu Vladimir Tismăneanu, Nina Cassian, Norman Manea, Andrei Codrescu, Carmen Firan și Saviana Stănescu, Șerban Lupu, Dan Perjovschi și Lucian Ban, am co-organizat  conferințe la Columbia University și prima Academie Itinerantă Andrei Șerban la Teatrul La Mama, cu spectacolul „Confesiune la Tanacu”, după romanul Tatianei Niculescu, și am pornit, la Tribeca Cinemas, întâiul festival de Film Românesc de la NY (actualul Making Waves) … Din păcate, arhiva online a celor 7 ani de ICR NY, cea de atunci, nu mai există.

 În 2008, am dorit, pe linia acestei politici deschise și originale, să producem un proiect streetart/poezie. Zis și făcut. 

Galeria ICR NY a găzduit o expoziție a foarte tinerilor Nuclear Fairy, Omar, și Irlo, iar în Cornelia Street café au avut loc lecturi ale poeților Nora Iuga, Elena Vlădăreanu, Constantin Vică, Vasile Leac, Dan Sociu, Cosmin Țupa. Efervescența era în toi, apăruse un articol în NY Magazine, așa încât mi-am spus că, după o lună și ceva de la vernisaj, ar fi bine să o invit la NY pe Andra Matzal, care să vorbească, în galerie, despre mișcarea de street art recentă din România, pentru a genera și mai mult interes. Cu atât mai mult cu cât Marina Drăghici, o foarte cunoscută scenografă de origine română din NY, îi invitase între timp pe tinerii artiști să lucreze cu ea la decorul spectacolului FELA, pe Broadway. (Reamintesc aici că Marina a luat premiul Tony pentru decorul acelui spectacol, realizat în colaborare cu artiștii.) 

 Nimic nu m-a pus, din păcate, mai serios pe gânduri cu o seară înainte de prezentarea Andrei, când ambasadoarea de la acea vreme la ONU m-a sunat să îmi comunice că a dat voie în galerie unui grup de jurnaliști din diaspora, care au văzut, citez, „un măgăruș roz”, cu o svastică desenată pe crupă, pe o masă în expoziție. Jurnaliștii au fost indignați, drept pentru care ea și-a permis să înlăture jucăria din expoziție, pe care mi-o va trimite mâine dimineață la birou. Poate că ar fi trebuit să mă întreb imediat de ce galeria fusese vizitată în lipsa mea sau a unui coleg de la ICR NY. Mai ales, ar fi trebuit să mă mir de interesul brusc al jurnalelor diasporei pentru a vizita galeria noaptea… Nu am făcut-o. Am vrut doar să înțeleg de unde apăruse „măgărușul”, fiindcă el nu făcea parte din expoziție. Ei bine, am aflat că el fusese plasat în galerie în chiar seara respectivă într-o vază, alături de alte câteva obiecte, de către artiști, pentru a reconstitui mai bine ideea de squat, despre care avea să vorbească jurnalista Andra Matzal în intervenția de a doua zi. Poneiul era o lucrare a Lindei Barcasz, iar svastica de pe crupă, plasată în locul desenului pe care îl au aceste jucării pink poney, era o aluzie – spune artista –  la faptul că societatea modernă transformă absolut orice (inclusiv tragicul) în obiect de entertainment. 

 A doua zi, scot „măgărușul roz” din plicul trimis de ambasadoare și primesc, în același timp, un telefon de la București, care mă înștiințează că, în Evenimentul Zilei, o uriașă fotografie a poneiului roz ilustra un articol urmat de sute de comentarii. Textul acuza ICR NY de antisemitism și cerea demiterea mea și a președintelui ICR. Știrea este preluată de mass-media din Romania masiv, într-o rostogolire prea bine instrumentată ca să se datoreze hazardului. Reacția mea și a celor din echipă este defazată… perplexitate, amuzament, șoc… nu înțelegem. Ni se pare absurd și irațional, facem un comunicat exhaustiv pentru presa din România, explicând realitatea, timp în care, pe paginile aceleiași prese, continuă să apară fotografia unui ponei din ce în ce mai mare, unul care pare de dimensiunile colosului din Rhodos, el fiind în realitate de 10 cm. De asemenea, extrem de impresionantă e cantitatea de comentarii, dedesubtul textelor de presă, pe bloguri, în articole. 

Totul a ținut vreo două luni și jumătate. Au urmat atacuri în rafală, cu tentă personală, asupra celor implicați în proiect și a conducerii ICR, în mod special. Apoi, o emisiune la Antena 3 despre subiect a fost urmărită și comentată de o țară întreagă. A fost compusă o comisie senatorială condusă de Adrian Păunescu, care să evalueze activitatea Institutului…

Era preludiul a ceea ce avea să se întâmple în 2012, adică decapitarea brutală a unei instituții publice din România postdecembristă, care se emancipase cu adevărat, aducând un mare serviciu de imagine țării.

 În 2008, noțiunea de fake news era încă în fașă, ideea că sunt „boți” care postează comentarii de abia apăruse. Nu realizam ce ni se întâmplă și, privit din perspectiva de astăzi, acel moment reflectă o mare și aproape înduioșătoare naivitate a noastră în privința consecințelor unei asemenea – violente, tendențioase și mincinoase, campanii. 

 Pentru aceia dintre dumneavoastră care nu au trăit vreodată un scandal de presă în România, trebuie să vă spun că este cumplit, ca efect, asupra persoanei sau persoanelor vizate. Adevărul faptic este ultimul care contează. Ceea ce contează e doar elementul spectaculos – de preferință negativ, al unei întâmplări povestite aparent credibil și al cărei conținut e, în general, exagerat. Caricatura existențială, compromițătoare, pe care, din păcate, mass-media a învățat, cu mare abilitate, să o livreze despre oricine, la comandă, e obiectivul final. Este ca o execuție în public, față de care apărarea e, de fapt, imposibilă.

 În ceea ce mă privește, lecția pe care am învățat-o în 2008 este că nimic din toate reușitele mele profesionale, anterioare sau post „momentului poneiul roz”, nu au cântărit în ochii opiniei publice atât cât a făcut-o acela. Și nu, nu mă refer la percepția comunității culturale, ci la publicul general, cel care își formează opiniile prin intermediul mass-mediei de consum.

În anii care au urmat am fost, de aceea, tot mai atentă la mediatori, la cei care transmit, la cei care compun povestea din mass-media, și am înțeles tot mai clar că ea, această poveste inventată, va prevala întotdeauna asupra adevărului. 

Pe de altă parte, ce s-a întâmplat în 2008 m-a făcut mai cunoscută decât aș fi putut fi oricând, în acel moment, în opinia publică generală din România, m-a livrat publicului larg. A făcut-o însă pentru toate motivele greșite și compunând o persona în care nu mă recunosc, nici eu, nici aceia care îmi sunt aproape. Nimic din ceea ce mă interesează cu adevărat, din ceea ce cred, din modul meu de a fi și din valorile mele nu se reflectă în construcția creată de media, chiar dacă acest portret, și mai ales sentințele lui, rezistă. 

 Această desprindere tot mai totală de adevăr a transmițătorilor și mediatorilor din lumea modernă, această ruptură cu ceea ce este adevărat, în favoarea unei minciuni credibile, dar care servește interese necunoscute și, posibil, perfide, mi se pare, în prezent, una dintre cele mai periculoase trăsături ale lumii în care trăim.

 Aduc, în sprijinul acestei îngrijorări, următoarele: 

În capitolul „Lumea burgheză și lucrurile”, dintr-o carte fundamentală, publicată în anii 1980, Psihologia kitsch-ului, a lui Abraham Moles, autorul spune: „Psihologia vieții sociale se va orienta spre studiul relațiilor individului cu lucrurile” (…) pe scurt, omul va cunoaște societatea mult mai puțin printr-un contact afectiv cu o imagine concretă a acesteia („semenul meu”), cât, din ce în ce mai mult, prin intermediul produselor fabricate, care iau locul naturii. (…) Problema kitsch-ului, spune Moles, este modalitatea nouă a relaționării cotidiene cu mediul înconjurător, ca mediu artificial.

 Citind întreaga sa, magistrală, demonstrație, am spune că trăim, azi, într-o lume unde domină psihologia kitsch-ului. O psihologie pe care lumea internetului a făcut-o să se multiplice la viteză algebrică.

 „Euphoria”, un serial de pe HBO care merită – cred – urmărit tocmai în lumina acestei supoziții, cea în care kitsch-ul blurează perfect și fatal relația dintre adevăr și iluzie, în detrimentul umanului, unul dintre personaje spune celuilalt: „Și ăsta nu e decât începutul”…

Eu, una, îi dau dreptate.