FNT 33, vitrina și laboratorul (I)

Schimbarea de paradigmă dorită de noua generație de creatori din domeniul artelor spectacolului vizează între altele și reprofilarea Festivalului Național de Teatru, proiect de anvergură al UNITER. Asta înseamnă cum încercăm să înțelegem din larga expunere de motive a actualei ediții – 33 –, având drept deviză „laboratoarele sensibilului” că preocuparea principală a selecționerilor a fost nu vitrina, ci ceea ce e dincolo de ea în laboratorul care-i premerge. Într-un fel, s-ar putea crede că, dintr-un moment de evaluare critică națională a ceea ce e mai bun într-un an teatral pentru a fi scos în față și pus în vitrină, festivalul ar vrea să devină ochiul curios de tot ce se prepară în culise pentru teatrul de mâine. Cum protocronici n-am prea fost chiar și când ne declaram ca atare, atribuindu-ne calități vizionare, înclin să cred că sensul acestei cercetări de laborator ar fi mai degrabă de natură să răspundă unei întrebări care cu adevărat ne frământă.

Și anume, unde ne aflăm cu această artă în peisajul complex, dar confuz, al lumii de azi, o lume a contrastelor și conflictelor, care proclamă o necesară reașezare, dar nu se poate decide obiectiv, în privința tendințelor. O evaluare corectă a acestora e tarată din păcate de interese, chiar și în domenii care ar trebui să fie curate, respectiv transformarea climatică.

Nici în artele spectacolului, cu tendința lor spre acel „performativ” încă nedefinit cu exactitate și influențate de noile ideologii ale corectitudinii politice, lucrurile nu stau altfel, dar magnetul de sub pilitura de fier nu poate influența desenul, decât după legile fizicii.

Prin urmare, trecerea de la showcase la labo­rator s-a produs, la această ediție, doar pe jumătate, lăsând loc pe afiș și creatorilor, și spectacolelor a căror soartă în lume a fost tranșată dincolo de laborator, iar coabitarea cu aceia care se avântă în războiul dintre trecut și prezent, și implicit dintre generații, adică a celor care reprezentând noul, și nu neapărat avangarda, cu valorile care au trecut proba timpului, a devenit astfel posibilă. O întrebare se pune totuși: când e bine să arătăm lumii oul de aur? Când e scos din cuibar sau doar anunțat de gălăgioasa găinușă. Evident, tot de aur. Ca etapă de lucru, această viziune a cercetării de laborator poate fi însă benefică analizei unui fenomen, dar atunci nu mai avem dreptul să numim reprezentativ un festival național care ignoră, aplicând un pat al lui Procust prea strâmt, creații ale unui artist ca Andrei Șerban sau un întreg teatru, Excelsior, a cărui producție s-a impus cu asupra de măsură în ultima vreme.

Cei trei curatori, Mihaela Mihailov, Oana Cristea Grigorescu și Călin Ciobotari, apreciați critici de teatru la nivel național, au avut, cum se vede, de înfruntat dificultăți majore, de ei înșiși impuse, în alcătuirea afișului care s-a exhibat în timp și spațiu, confirmând cele spuse mai sus cu privire la complexitatea și varietatea peisajului.

În afara spectacolelor propriu-zise, festivalul a ținut să releve și preocupările teoretice și editoriale din domeniu, nivelul școlii de teatru și alte preocupări educative (vezi teatru în școli), inserând ore multe de dezbateri, întâlniri, prezentări de carte sau evocări, așa încât ideea de laboratoare ale sensibilului să-și poată afla o cât mai largă acoperire. Să recunoaștem că sună foarte frumos această sintagmă, aplicabilă, în fond, oricărui fapt de artă. Ce se află dincolo de gardul vopsit, vorba proverbului, abia urmează să descoperim pornind de la mostrele de teatru nou prezentate în festival, fie că ne referim la texte noi de teatru social, documentar, poetic sau angajat agitatoric, teatru de mișcare și dans sau la reevaluări ale marelui repertoriu cu mituri consacrate, la mijloacele tehnologice moderne care schimbă înfățișarea, și uneori și adresantul teatrului, sau la spectacole-studiu, producții cu adevărat de laborator, precum cele ale clujenilor de la Reactor de creație și experiment.

Un loc aparte a fost rezervat scenografilor, de curând organizați ca secție a OISAT (Organizația Internațională a Arhitecților și Scenografilor), care trei zile la rând, sub titlul Next on the stage și coordonarea lui Adrian Damian, au convorbit pe teme la zi și au arătat în final, în re-producere, o instalație numită Podul, care s-a născut la Constanța, într-un sit arheologic (castrul roman).

În privința spectacolelor, cum realitățile teatrului contemporan nu ne erau necunoscute, am regăsit cu plăcere pe afiș nume confirmate de tineri regizori și autori care s-au așezat demult și sigur în barca câștigătorilor. Și o cităm prima pe listă pe Gianina Cărbunariu, autoarea unui spectacol incendiar despre identitate, realizat cu trupa Teatrului Szigligeti de la Oradea: Magyarosaurus Dacus (despre care a mai fost vorba în revista aceasta), scenografie Irina Moscu, traducere și dramaturgie de scenă Kinga Boros. Curajos, inspirat, acest documentar – artistic, alegoric despre trecutul imperiului austro-ungar – pune-n discuție nu doar o problemă de mare actualitate, ci și pe aceea a responsabilității creatorului și a mijloacelor prin care teatrul politic poate găsi aderenți azi. În aceeași discuție se înscrie și spectacolul invitat din Portugalia al regizorului Tiago Rodrigues, Catarina și frumusețea de a ucide fasciști, o replică provocatoare la adresa extremismului care a produs reacții diferite cu prilejul celor două reprezentații și multe controverse, justificate (vom reveni cu o analiză). Exil, spectacolul Teatrului Național din București, și numele Alexandrei Badea, ca reprezentantă de seamă a dramaturgiei și regiei româno-franceze, și-au regăsit confirmarea într-o enumerare a excelențelor din această ediție a FNT. Cum scriam și la data premierei, autoarea-regizoare favorizează de fiecare dată pe multiple planuri o stare de introspecție în relație cu adevărul și subiectivismul mărturisirilor. Un alt experimentat autor care nu încetează să fie o voce lucidă a teatrului contemporan e Matei Vișniec, prezent la festival cu noua sa piesă Lysistrata, în reprezentarea colectivului tânăr al Teatrului Național din Iași, scenogafie: Andra Bădulescu Vișniec. Atins și el de tema feminismului la modă, Vișniec se folosește aici de anticul Aristofan, pentru a vorbi despre război și despre disputa sexelor pe un ton ce-i drept degajat, chiar și în episoadele filmate cu instantanee stradale în care o reporteriță zglobie atentează la indiferența trecătorilor. Face și asta parte din realitate, ca și tonul de divertisment al spectacolului.  Preocupat, cum s-a mai scris, de literatura contemporană, proză sau poezie, care vizează prin conținut actualitatea, Radu Afrim, cel mai căutat autor de spectacole din acest festival, și-a reafirmat puterea de seducție prin cele două producții recente, ambele premiate la Galele Uniter, Ierbar după poemele Simonei Popescu din Cartea plantelor și animalelor, în interpretarea companiei Liviu Rebreanu a Teatrului Național din Târgu Mureș, și Seaside story, după proze de Marius Chivu, Lavinica Mitu, Dan Alexe, Simona Coșu, Tudor Ganea, Nicoleta Dabija, realizat la teatrul din Constanța. Magia, atmosfera inconfundabilă pe care o degajă spectacolele lui Afrim, care-și învăluie publicul pe toate căile aperceptive, dar și dozajul fin de melancolie, umor, reflexivitate fac de fiecare dată din aceste întâlniri un miracol, probat și de afluxul de spectatori care a făcut necesară reprogramarea acestora. (Vom reveni cu analiza.)

În aceeași ordine a confirmaților îl plasăm și pe Bobi Pricop cu admirabilul spectacol Neliniște de Ivan Vîrîpaev de la Teatrul Odeon, o radiografie de o luciditate și o gravitate rare la adresa conștiințelor vinovate din complicata noastră istorie contemporană. Li se alătură în bravură juvenilă Eugen Jebeleanu, Leta Popescu, Catinca Drăgănescu, Andrei Măjeri, Alexandra Felseghi, Adina Lazăr, Irisz Kovacs, cărora Mihaela Mihailov, în calitate de curatoare și moderatoare, le-a dedicat o dezbatere despre textul contemporan de teatru aflat cu adevărat în plină schimbare de paradigmă. Dintre spectacolele acestora, La Academie, scris de Alexandra Felseghi și regizat de Andrei Măjeri pe scena Teatrului din Botoșani, ar putea fi subiectul unei discuții pe tema modului în care realități de lângă noi ajung pe scenă și mai ales despre dimensiunile acceptate ale satirei, ale grotescului, când e vorba de subiecte sensibile privind reevaluarea istoriei, a mentalităților și comportamentelor unui popor aflat și așa sub tiruri demolatoare. (Piesa e inspirată din lumea satului românesc de azi.) Între multele dezbateri pe care festivalul le-a găzduit, asemenea analize de spectacol, care cândva aveau loc, ar fi fost foarte utile.

Am participat în schimb la câteva evocări emoționante privind personalități ale teatrului românesc și universal, precum regretatul George Banu, căruia i s-au dedicat o întâlnire cu cei care l-au cunoscut și o frumoasă expoziție de colaje semnată Oana Maria Cajal. Și Clody Berthola, mare actriță a Bulandrei, care a avut parte de o comemorare cu prilejul reeditării cărții La vie en rose de Ludmila Patlanjoglu, la Editura Nemira, în prezența unor personalități ale scenei precum Mariana Mihuț și Victor Rebengiuc. Un moment frumos a fost creat și în jurul jubileului Festivalului Internațional de teatru de la Sibiu – 30 de ediții – prin prezentarea spectacolului de poezie și muzică Jocuri, vorbe, greieri, în regia lui Silviu Purcărete și interpretarea actorului Constantin Chiriac, directorul FITS. 

Cu titlul DMTR – Feminin, echipa acestui proiect condusă de criticul Cristina Modreanu, care a pus în circulație un însemnat dicționar online de teatru, și-a prezentat intențiile acestei secțiuni avându-le ca invitate, la acest capitol dedicat femeilor, pe câteva dintre cele mai apreciate artiste ale scenei de azi: actrițele Ida Iarcek Gaza, Miriam Cuibus, Mihaela Sârbu și regizoarea Andreea Vulpe.

Lansările de carte, multe și ele, grupate la final de săptămână în așa-numitul maraton al cărții de teatru, au semnalat preocuparea pentru arhivarea și comentarea în scris a fenomenului teatral, efemer, cum se știe, alături de cărți și publicații atente la teatrul contemporan, creații colective, precum acelea coordonate de Oltița Cîntec, cu sprijinul Festivalului de Teatru Tânăr de la Iași, sau numerele tematice ale Revistelor Teatrul azi, și Scena.ro.

Păstrând tradiția, FNT a prezentat în festival și o premieră, care a avut loc la Teatrul Național din București, cu piesa Gertrude de Radu F. Alexandru, în regia lui Silviu Purcărete, scenografia lui Dragoș Buhagiar, cu muzică de Vasile Șirli. Un eveniment asupra căruia vom reveni.

Teatrul Național Radiofonic a însoțit pe tot parcursul celor zece zile festivalul cu spectacolele sale on air, într-o selecție prețioasă de spectacole sonore de ieri și de azi, alăturându-se astfel momentului cu specificul artei sunetului – atât de dezvoltată și prețuită azi în lumea largă.

Imposibil de cuprins, afișul de spectacole și evenimente al FNT 33 a fost, așadar, pentru toate gusturile și orientările pe care, la urma urmelor, orice laborator le conține in nuce. Un efort bugetar și de organizare care sperăm să fie de folos. Vom reveni pe larg asupra unora dintre spectacolele văzute și apreciate drept repere în acest peisaj multicolor. //