Înfrângerea Japoniei

Sir Max Hastings este un istoric militar și jurnalist britanic cu un background foarte solid, publicând articole inclusiv în ziare prestigioase și cunoscute în întreaga lume, precum The Times, The Guardian, The Sunday Times, corespondent în străinătate al BBC. Domeniul său de specializare este istoria contemporană universală. În masivul volum Nemesis. Bătălia pentru Japonia 1944-1945^[1], istoricul britanic înmagazinează un volum uriaș de muncă. Hastings nu urmărește neapărat evoluția cronologică a ultimelor faze ale războiului din Pacific, ci recompune piesele unui puzzle extrem de complex, oferind un tablou al schimbărilor de natură umană pe care războiul le produce asupra participanților, de multe ori de o manieră definitivă. Este și o încercare de a explica diferențele de mentalitate care au existat între anglo-americani și niponi.

Unul dintre unghiurile de abordare îl reprezintă analizarea în detaliu a stării Japoniei în acest interval, înainte de colapsul din august 1945. Trebuie să recunoaștem că aceste informații sunt foarte puțin cunoscute pe la noi. „La fiecare patru tone de echipamente și provizii pe care SUA le trimiteau trupelor sale terestre din Pacific, Japonia era capabilă să le transporte soldaților săi doar un kilogram. Un infanterist japonez căra doar jumătate din povara unui omolog de-al său american, fiindcă nu avea decât echipamentul de bază.” Una dintre ideile recurente este sublinierea că trupele japoneze au dat dovadă de o imensă capacitate de rezistență la toate privațiunile cu care au fost nevoite să se înfrunte. Era destul de clar că nu aveau nicio șansă să câștige un război modern, dominat de cantitate, odată ce factorul-surpriză era epuizat. Japonezii reușiseră să înregistreze victorii majore numai în China continentală, unde luptau oricum împotriva unui adversar mult mai slab și, în plus, divizat între naționaliștii lui Chiang-Kai-shek și comuniștii lui Mao. Dar și aici au recurs la atrocități inimaginabile. Trupele de recruți trimise aici se căleau, exersând atacul la baionetă și decapitarea prizonierilor chinezi. Comandamentul japonez calculase greșit încă de la început și avea să plătească niște costuri mari, ducând în final la prăbușirea Imperiului și ocuparea arhipelagului, pentru prima și ultima oară în istoria lui. „În decembrie 1941, Japonia inițiase un război contra unor dușmani mult superiori ca resurse și potențial. Liderii săi au mizat pe două presupuneri: în primul rând, că Statele Unite nu vor avea curajul să se implice într-un conflict lung; în al doilea rând, că Germania va triumfa în Europa. Ambele au fost greșite. Într-adevăr, intrarea Japoniei în război nu a consolidat nicidecum Axa, ci a contribuit la prăbușirea lui Hitler, făcând din America dușmanul lui.” Nu numai soldații cunoșteau lipsurile alimentare, dar și populația civilă din Metropolă, chiar înainte de 1944, când lațul american se strângea inevitabil (lăsam la o parte faptul că populația era dezinformată în mod voit, pentru a nu fi demoralizată suplimentar). „Ani la rând, austeritatea fusese un însoțitor frecvent. Circulația vehiculelor neesențiale fusese interzisă cu 18 luni înainte de Pearl Harbor. Se făceau rezerve de petrol și minereu de fier, ba chiar se colectau și țevi de la instalațiile din locuințe. Autoritățile au impus și o zi de post pe lună pentru întreaga familie. Aportul caloric al japonezilor era de doar 2000 de calorii în 1941, iar în 1944 scăzuse cu o sută, ajungând în 1945 la numai 1.680.” Aportul de calorii în Marea Britanie, notează autorul, nu scăzuse niciodată sub 2.800, nici în cele mai sumbre perioade din anii 1940-1941. Un soldat american din Pacific primea 4.758. Oricum, armata americană a fost, probabil, cel mai bine hrănită dintre toate armatele combatante în cel de Al Doilea Război Mondial.

Autorul britanic oferă multe informații interesante și despre luptele pe care Armata a 14-a britanică le-a susținut în 1944-1945 în Birmania, care fusese cucerită de forțele nipone, care la un moment dat păreau să amenințe chiar India, perla sistemului colonial britanic. „Bătălia din 1944-1945 pentru Birmania a fost ultima mare aventură a armatei imperiale britanice. A reunit sub comanda lui Slim soldați britanici și gurkha, africani din estul și vestul Africii și îndeosebi indieni: sikh și baluchi, madras, dogra și rajputi, mândria Rajului. Doar două divizii dintre cele care au luptat pentru cauza aliată în Birmania erau britanice și doar unu din treisprezece soldați aflați sub comanda lui Mountbatten în Asia de Sud-Est.” Luptele au fost sporadice, pentru că forțele japoneze erau inferioare numeric și complet lipsite de aviație sau de artilerie antitanc. Marele inamic al britanicilor, care țineau morțiș să-și recupereze teritoriul Imperiului colonial pentru a mai salva din prestigiul autohtonilor (mai ales în India, ceea ce se va fi dovedit complet iluzoriu) era geografia birmaneză: junglă nesfârșită, munți acoperiți de vegetație, râuri, defilee abrupte etc. La toate acestea se adaugă lipsa drumurilor practicabile, care să poată susține mii și mii de vehicule. De aceea s-a apelat mult la transportul munițiilor și alimentelor cu diverse animale, de la catâri până la elefanți (folosiți și de japonezi). În octombrie 1944, Churchill se plângea: „Părem condamnați să ne târâm încet prin junglă”. Cu toate astea, nu a renunțat la ofensivă.

Un alt aspect important, poate cel mai important, al teatrului de război din Oceanul Pacific a fost componenta maritimă-navală, dominată în 1944 și 1945 în mod zdrobitor, de U.S. Navy. Între 1941 și 1945, tonajul a crescut de la 3 la aproape 30 de milioane de tone! O treime din cele o sută de miliarde de dolari^[2] cât au cheltuit americanii în timpul războiului a fost destinată construirii de nave. La un moment dat, americanii au conștientizat că industriile lor combinate reușeau să producă atât de multe nave, încât instruirea echipajelor care să le opereze nu făcea față în același ritm și nici japonezii nu scufundau sau avariau nave pentru ca echipajele lor să fie mutate pe cele noi. În 1944, peste un milion de muncitori construiau și reparau nave, 55% dintre ei pe Coasta de Est, 27% pe Coasta de Vest. Două milioane lucrau în celelalte industrii auxiliare. La sfârșitul anului 1944, flota americană din Pacific o depășea pe cea japoneză de patru ori ca număr de nave, care oricum erau și mult mai performante. De fapt, U.S. Navy ajunsese mai mare decât toate celelalte forțe navale din întreaga lume la un loc și, dacă o punem la socoteală și pe cea britanică, ne dăm seama de performanța americanilor. Max Hastings oferă informații captivante despre viața cotidiană a militarilor sau marinarilor implicați pe aceste teatre îndepărtate (de noi, europenii) de război. Aflam care era meniul standard la bordul navelor mari ale U.S. Navy în 1945 (acesta putea suferi schimbări în rău dacă navele erau angajate în lupte, nu se întâlneau cu navale de aprovizionare, era hulă etc.). La micul-dejun se servea suc de grepfrut, fulgi de porumb, cârnați prăjiți, pâine prăjită, sirop de arțar, unt, lapte, cafea. La prânz meniul consta în supă-cremă de legume, friptură de vită, sos brun, cartofi cu unt, sfeclă roșie Harvard, salată de morcovi și țelină, înghețată, chifle, unt, cafea. La cină, marinarii se delectau cu tocană de miel, piure de cartofi, salată verde, sos franțuzesc, gogoși cu jeleu de cocos, pâine, unt, cafea. Pas mal.

În antiteză totală cu meniul diversificat pe care-l aveau militarii și marinarii americani a fost tratamentul teribil la care au fost supuși prizonierii de război ai Aliaților de către japonezi și, în aceeași măsură, populația civilă internată de japonezi după ofensivele victorioase din prima fază a războiului, iar istoricul britanic tratează pe larg acest subiect, care a fost folosit și de cinematografia americană (și nu numai). „Infanteria, marina și trupele americane și britanice aparțineau unei culturi în care era considerat firesc și adecvat să te predai atunci când rezistența armată nu mai putea fi susținută rațional. Prin contrast, atât soldații, cât și civilii japonezi erau îndoctrinați cu ideea că moartea este întotdeauna de preferat.” Opinia publică și elita politică occidentală au fost șocate, pentru că diferența între tratamentul la care fuseseră supuși prizonierii aliați de către germani, spre deosebire de japonezi, a fost foarte mare^[3]. Numai 4% dintre prizonierii aliați căzuți în prizonieratul german au murit, în timp ce 27% la japonezi (35.756 din 132.134) „Marea majoritate a personalului militar aliat și a civililor ajunși în mâinile japonezilor au fost capturați în primele luni ale războiului din Orientul Îndepărtat: americanii, în Filipine, olandezii, în colonia lor din Indiile de Est; britanicii, australienii și indienii, în Hong Kong, Malaezia și Birmania. Ulterior, lor li s-au adăugat foarte puțini: soldați de pe teatrele de luptă, supraviețuitorii navelor scufundate, piloți ale căror avioane fuseseră doborâte pe teritoriul Japoniei. Chiar dacă lipseau detaliile, un mesaj se răspândise ferm în rândul forțelor aliate: merita să te străduiești să eviți să fii luat prizonier. Semnificativ e faptul că americanii și britanicii nu se mai retrăgeau și nici nu se predau, ci, în cel mai rău caz, rămâneau pe poziție și cel mai adesea înaintau.” Celebră a rămas și nebunia construirii unei căi ferate prin jungla din Birmania, fiind folosită mâna de muncă a sclavilor - prizonieri de război, mortalitatea fiind uriașă.

Extrem de bine documentată, folosind memoriile unor sute de participanți din toate taberele implicate, cartea lui Hastings este în sine și un avertisment.

1. Polirom, 2024, traducere din limba engleză de Miruna Andriescu. De același autor a mai apărut la aceeași editură ieșeană  volumul, la fel de masiv și incitant, Războiul secret – spioni, coduri și partizani (1939-1945).

2. Paritatea ar fi de un dolar din 1944 la 17,85 dolari de acum.

3. În schimb, germanii nu au mai fost la fel de grijulii față de prizonierii sovietici, pe care i-au tratat la fel de rău precum japonezii pe occidentali.