Pe aceeași temă
„Aici erați, domnule inspector principal? Cum ați reușit să intrați în amintirile mele?”
Cu această replică a lui Choubert din „Victimele datoriei” de Eugene Ionesco, ultimul spectacol al regizorului (Teatrul Bulandra, 1968), se încheie cartea „Crin Teodorescu: învinsul învingător – Investigație critică” a tânărului cercetător Radu Crăciun.*
Identificând în circumstanțele absurde în care personajul din piesa citată este anchetat (un polițist îi cere insistent lui Choubert să-și amintească de un anume Mallot), experiența carcerală a regizorului și presiunile la care a fost supus în proces, autorul punctează aici definitoriu în privința destinului de învins al celui care, peste doar doi ani, avea să-și pună capăt zilelor. Dialectica răsturnării care-l transformă pe învins în învingător și argumentele acestei alegații urmează să fie probate de ampla cercetare întreprinsă. Cu acribia cercetătorului pasionat, Radu Crăciun urmărește contextul istoric, politic, social, cultural al perioadei, parcurgând o bibliografie impresionantă extinsă asupra arhivelor CNSAS, Muzeului Teatrului Național, UNATC, teatrelor prin care a trecut Crin Teodorescu (Brăila, Galați, Teatrul Tineretului – actual Comedie, Bulandra), făcând descoperiri bulversante.
Prima și cea mai șocantă se referă la Ion Sava, regizorul reformator care stă la originile teatralizării și reteatralizării teatrului alături de Haig Acterian. Responsabil de formarea primelor generații de regizori adevărați care fac trecerea de la perioada proletcultismului la autonomia estetică a teatrului, din care face parte și Crin Teodorescu, Ion Sava s-ar face vinovat de anumite simpatii fasciste, nu îndeajuns cercetate, după cum remarcă Radu Crăciun, documentând amplu și insistent subiectul. Cu toate acestea, contribuția lui Ion Sava, autorul antologicului spectacol Macbeth cu măști, la înnoirea teatrului nu este obnubilată de acestea, fiind, dimpotrivă, relevată o dată în plus. Vorbind pe larg despre cursurile de regie ținute de Sava în cadrul ARLUS, pe care le urmează și Crin Teodorescu, și despre noul program preconizat al teatrelor în privința repertoriului și a organizării, cartea aduce o contribuție importantă la istoria învățământului teatral. Această secțiune poate forma, de altfel, ea însăși, obiectul unei cărți. Pentru că, da, sunt mai multe cărți în acest opus conceput detectivistic, care face lectura pasionantă.
În privința lui Crin Teodorescu, autorul se ocupă mai întâi într-o largă abordare de elita gay a anilor '50-'70, în care și-a găsit refugiul inadaptatul Crin T. și care motivează inițial persecuțiile sale soldate cu o dublă condamnare: între 1958 și 1959, cu acuzația de inversiune sexuală și, ulterior, până la 6-7 ani, pentru uneltire împotriva orânduirii sociale.
Preocupat să descopere misterul acestui personaj livrat parțial și adesea inadecvat de unii dintre cei care s-au aplecat asupra vieții și operei sale regizorale, Radu Crăciun ne furnizează suficiente argumente ca să descoperim în Crin Teodorescu persoana vulnerabilă și vulnerabilizată, între altele, de homofobia din societatea comunistă în care și-a consumat tinerețea. În plus, date din jurnalul său, citat amplu în monografia care i-a dedicat-o Valeriu Moisescu, corespondența cu familia, cu amicii gay Mihai Rădulescu și Petre Sirin, parcurse de autor, pledează pentru un profil psihologic dominat de depresie și o acută tendință suicidară. Determinat de un pronunțat sentiment al eșecului, acest sindrom al disperării, care se revarsă în pagini literare de o mare frumusețe, este, cred, pentru prima dată, documentat serios, contribuind la risipirea misterului asupra acestui caz. Oroarea și absurdul existenței despre care scrie Crin Teodorescu, epidemia de sinucideri din sânul comunității gay relatate în carte vorbesc despre presiunea autoritară a regimului asupra libertății individului, resimțită acut mai ales în mediile artistice. Destabilizarea psihică e văzută ca o consecință directă a acestei atitudini, care mistifică adevărul în privința acestor acte de autoapărare. E de presupus, pe de altă parte, că ura împotriva comunității gay se transformă în ură de sine, acoperind o revoltă mocnită. Să te conformezi lumii din nonconformism. … neacceptarea destinului, lupta chiar fără speranță, orgoliul sancționat de riscul suprem, iată titlurile de noblețe ale existenței mele triste, notează Crin Teodorescu, citat de R.C.
Secțiunea care se ocupă de activitatea artistică aduce, de asemenea, informații prețioase pentru cunoașterea profilului atât de puțin înțelesului regizor. Absolvent al Institutului de Teatru în 1951, după abandonarea studiilor de medicină și filosofie, Crin Teodorescu face parte din primele generații de regizori care au marcat reforma teatrului. Alături de George Rafael, Valeriu Moisescu, Radu Penciulescu, Mihai Dimiu, Valeriu Grama, reușește să se afirme, chiar în condițiile impuse de regim, ca un creator autentic. E aproape ilar să constatăm că, în cadrul unor festivaluri de tip stahanovist, gen Tinere talente pe tărâmul teatrului, spectacole ale sale pot atrage atenția pentru creativitate și inovație. E cazul poate celui mai comentat spectacol al momentului, Preludiu de Ana Novak, realizat în timpul directoratului său la Galați (1956), care are drept țintă chiar lumea teatrului. La fel de apreciate sunt Viață Nouă și Curentul subteran după Poemul pedagogic al lui Makarenko, pentru care primește premiul de regie. Analiza fenomenului teatral din această etapă a noului regim cu schimbările de mentalitate survenite e făcută în cartea lui Radu Crăciun, urmând-o pe aceea a Soranei Coroamă Stanca, cea care distinge două etape ale evoluției: faza anarhică și cea științifică. Definite, prima ca luptă individuală, iar cealaltă ca aspirație la coagularea unei echipe, a unei școli, acestea exprimă o sinteză viabilă a momentului. După o scurtă experiență ca regizor la Teatrul radiofonic, Crin Teodorescu este arestat în 1958, inițial pentru homosexualitate, ulterior, în urma unui denunț, pentru prelegerile considerate cu caracter reacționar ținute în închisoare.
După detenție, Crin Teodorescu își acordă o ultimă șansă: spectacolul emblematic Victimele datoriei, care, nu doar din punct de vedere estetic, poartă marca propriului destin. Demonstrație pertinent făcută de Radu Crăciun în evocarea acestui incontestabil succes. Punându-și capăt zilelor prin ceea ce organele au încercat să mușamalizeze numind sinuciderea sa crimă pasională, Crin Teodorescu nu se pedepsea doar pe sine. Considerându-l un învins învingător, cartea lui Radu Crăciun urmează imperativului etic al rezistenței ofensive împotriva a ceea ce artistul apăra, inclusiv în depozițiile sale la proces, și anume, libertatea, ca atribut uman, în general, și de creație, în mod special.
*Realizată în cadrul proiectului de cercetare a arhivelor din perioada 1960-1989, Tab The Past, finanțat de Uniunea Europeană și coordonat de UNATC în parteneriat cu Centrul de Teatru Educațional Replika din București și Citizen Kane Kollectiv din Germania, lucrarea depășește în interes cadrul universitar, fiind o importantă contribuție la cunoașterea și înțelegerea istoriei comunismului.
În cadrul aceluiași proiect al UNATC a apărut și cartea de interviuri Nuanțe teatrale și umane în comunism și după, rezultat al cercetării realizate de teatrologul Ruxandra-Vera Ștefan. Vom comenta într-un număr viitor.
