Maghiari în Gulag

„Muream de foame. Aveam 45 de kilograme. Vedeam negru în faţa ochilor, chiar dacă trebuia să urc câteva trepte. Când sufeream de foame, tot timpul ne gândeam numai la mâncare. Nu ne mai gândeam la casă, la libertate sau familie. Doar la mâncare.“ (Stefan Klesitz)

Numărul prizonierilor de război maghiari în captivitatea sovietică a fost mai mare decât al celor români, în ciuda implicării masive a Armatei Regale Române pe fron­tul de est, spre deosebire de cea maghiară, care a par­ti­cipat doar cu Armata a II-a, formată din 208.000 de mi­litari (la care se adău­ga şi un contingent de 50.000 de evrei folosiţi pe post de forţă militară auxiliară), pro­babil la fel de prost echi­paţi precum românii din zona Stalingradului. Aceas­tă armată maghiară a fost spul­berată şi ea de ofensiva sovietică Sa­turn, din zona Stalingradului, chiar dacă ea trebuia să susţină o porţiune de front mai la nord, pe Don. Din sfertul de milion de oameni, 100.000 au murit, 35.000 au fost răniţi, iar 60.000 luaţi prizonieri de răz­boi, numai 40.000 revenind în Un­ga­ria. Dacă în stepele ruseşti maghiarii nu au pierdut foarte mulţi militari, ei au fost obligaţi, volens nolens, să lupte alături de nazişti, în momentul în care şi România a întors armele, iar Armata Roşie a trecut cu uşurinţă de bariera naturală re­pre­zen­tată de Munţii Carpaţi, înaintând către Bu­dapesta. De altfel, Hitler ocupase Ungaria manu militari în martie 1944, fiindu-i frică de o posibilă trădare (care avea să ai­bă loc puţin mai târziu, în acelaşi an, dar puţin mai la sud-est).

Documentele Ministerului Un­gar al Apărării din noiembrie 1944 consemnează cifra de 70.000 de prizonieri (probabil alţi 10.000 fiind luaţi de so­vietici din iunie 1941 până în momentul dezastrului de la Stalingrad). Retragerea trupelor maghiare în Germania a avut loc din toamna anului 1944 până în aprilie 1945. Aproape un milion de cetăţeni ma­ghiari fugeau de înaintarea sovietică, in­clusiv 580.000 de militari, care erau dis­peraţi să ajungă într-una din zonele care se bănuia că va fi controlată de aliaţii ves­tici. Se pare că 300.000 au reuşit să ajun­gă în zonele britanice, americane şi fran­ceze, însă 280.000 au nimerit în cea sovie­tică.

Alături de populaţia de origine maghiară din Transcarpatia, care fusese iniţial ane­xată de regimul lui Horthy, cu acordul lui Hitler, de la defuncta Cehoslovacie, iar apoi, în octombrie 1944, deportată de so­vietici, care pregăteau integrarea ei în Uni­unea Sovietică (mai precis, în RSS Ucrai­neană), şi prizonierii Armatei a II-a, aproape 600.000 de maghiari, s-au aflat internaţi în Gulag sau Gulavi. Cel puţin 40% din deţinuţii maghiari nu erau mi­litari. Nici Armata Roşie şi nici NKVD nu au oferit cifre exacte în această privinţă şi probabil că nici nu se vor cunoaşte vreo­dată. Fiind un grup etnic atât de numeros (polonezii în mare parte plecaseră cu cele două armate sau muriseră), maghiarii au fost folosiţi că forţă de muncă în întreaga Uniune Sovietică. A fost identificată pre­zenţa maghiară în 44 de lagăre din Azer­baidjan, 158 în ţările baltice, 131 în Bie­lo­rusia, 119 în Rusia nordică, 53 în veci­nă­tatea Leningradului (lucrând probabil la refacerea oraşului distrus), 627 în Rusia Centrală, 276 în Munţii Urali şi 64 în Si­beria. În perioada mai-octombrie 1947, a fost eliberat şi repatriat un prim val de de­ţinuţi maghiari, 100.288 de oameni re­ve­nind în Ungaria. Au mai fost şi alte valuri de re­pa­triere, ultimul, format din 3.000 de supravieţuitori, du­pă moartea lui Stalin, în perioada 1953-’56, iar nu­mărul celor care se es­ti­mează că au revenit în Un­garia (comunistă) ar fi de ma­ximum 400.000 de oa­meni, cel puţin 200.000 ne­maiîntorcându-se nicio­da­tă. 20% din deţinuţi au murit direct în tim­pul transportului sau în lagărele de tranzit instituite de sovietici în România, unde deţinuţii sufereau de dezinterie, su­pra­aglomerare. Evident că autorităţile so­vie­tice nu au respectat Convenţia de la Ge­neva care stipula drepturile prizo­ni­erilor de război.

Stefan Klesitz la 18 ani, cu puţin timp înainte să fie recrutat. El a purtat această fotografie asupra lui pe toată perioada de captivitate.

Relevantă pentru drama şi malaxorul în care s-au aflat etnicii germani din Europa Centrală este experienţa lui Stefan Klesitz. Născut în orăşelul Bakonysárkány din Un­garia, în anul 1926, într-o familie de ori­gi­ne germană (întregul oraş era ger­ma­no­fon, rămas în graniţele Ungariei după des­trămarea Imperiului Austro-Ungar), după ocuparea Ungariei de către germani, în mar­tie 1944 şi în contextul continuei ofen­sive sovietice şi române, a fost recrutat la vârsta de 18 ani, în 1944, şi repartizat, datorită originii sale germane, tocmai în Divizia SS 22 Maria Teresa, fiind chiar tatuat în interiorul braţului stâng, pentru a fi deosebit de ceilalţi militari germani obişnuiţi din Werhmacht. În noiembrie 1944, a făcut parte din patrulele de re­cunoaştere ale diviziei SS angajate în de­fensiva Budapestei. Rănit în lupte, operat la Pesta fără anestezic, a rămas în capitala Ungariei, asediată în ianuarie 1945. Îşi adu­cea aminte de lipsurile alimentare, cum asediaţii mureau de foame. 30.000 de mi­litari germani şi maghiari au încercat să spar­gă încercuirea, dar nu mai mult de 1.000 au reuşit să ajungă la liniile ger­mane. Astfel a început calvarul său, fiind fă­cut prizoner de sovietici când avea nu­mai 18 ani. Încolonaţi, cei care erau con­si­deraţi inapţi de marş erau pur şi simplu împuşcaţi de gărzile sovietice. La scurt timp, a fost ameninţat de una dintre găr­zile convoiului cu arma pentru a-i ceda ciz­mele din piele. De fapt, pentru a face schimb, armata-tăvălug nu reuşea să-şi în­calţe corespunzător propriii soldaţi! Smul­gându-şi cizmele, a resimțit dureri insu­portabile la picioarele umflate. După cinci zile de marş forţat şi selecţie, coloana a fost îmbarcată în camioanele americane Stu­debaker şi transportată până la Ti­mi­şoara, unde se afla un mare lagăr de tran­zit ad-hoc. Stefan Klesitz îşi aducea amin­te de teribila suprapopulare din lagărul din Timişoara, unde stăteau câte 400 într-o cameră! Mâncarea se rezuma la aceeaşi supă - apă chioară, în care plutea câte o foaie de varză, în cel mai bun caz şi un cub de pâine. După două luni au fost îm­barcaţi în vagoane de animale şi, timp de cinci zile, transportaţi până la Ploieşti, fă­ră să li se dea nimic de mâncare sau băut. După o noapte petrecută în Ploieşti, a ur­mat călătoria, care a durat 34 de zile, că­tre Siberia, convoiul fiind format din 2.000 de oameni. A traversat Munţii Urali, ajun­gând la Sverdlovsk, unde o parte dintre prizonieri au fost debarcați, convoiul de reaprovizionare continuându-şi drumul către est, până când nu mai rămânea ni­ciun deținut (în viaţă sau „de livrat“). La Sverdlovsk (fostul şi actualul Eka­te­rin­burg), a muncit timp de trei luni la o fa­brică de armament, în construcţii şi în pă­dure, oriunde era nevoie de forţă de mun­că.

Viaţa în Siberia era foarte grea, cu o temperatură care putea aju­nge şi la –68 grade Celsius, frig teribil de care se apărau doar încotoşmănindu-se cu ab­solut orice cârpă, trăind în barăci su­pra­populate în care se înghesuiau 250 de deţinuţi, fiecare deţinut fiind obligat să se întoarcă după o zi de muncă măcar cu o bu­cată de lemn, aspecte pe care le descriu de altfel toţi autorii de mărturii din Gulag. Regimul alimentar era foarte sărac, „dacă sovieticii din zonă avuseseră o recoltă bună de porumb, atunci mâncam numai porumb, dimineaţă, la prânz şi seara, dacă avuseseră recolta de grâu, la fel“. După Sverdlovsk a fost mutat mai la nord, în lagărul de muncă de la Nijni Tagil, un­de a stat trei ani şi de unde maghiarii care nu făcuseră parte din trupele SS au fost eliberaţi, în 1948. Elementele potenţial periculoase au fost păstrate.

Perioada 1946-’48 a fost foarte grea pen­tru întreaga Uniune Sovietică, distrugerile materiale şi umane în urma devastatorului război punându-şi amprenta cu atât mai mult asupra prizonierilor de război şi de­ţinuţilor din Gulag. „Muream de foame. Aveam 45 de kilograme. Vedeam negru în faţa ochilor, chiar dacă trebuia să urc câteva trepte. Când sufeream de foame, tot timpul ne gândeam numai la mân­ca­re. Nu ne mai gândeam la casă, la liber­tate sau familie. Doar la mâncare.“ A sfârşit prin a mânca ciuperci otrăvitoare, fiind salvat în ultimul moment, internat în spitalul lagărului. Supravieţuiau doar cei care erau puternici şi lăuntric, nu nu­mai fizic. „Întotdeauna am avut în­cre­dere că ne vom întoarce acasă.“ Un co­leg de sclavie maghiar îi mărturiseşte lui Stefan Klesitz: „Dacă aş fi ştiut că mă vor ţine aici atât de mult timp, m-aş fi si­nucis“. Transferat şi mai la nord, în lagărul Krosna Ural, a lucrat în uriaşe mi­ne de cupru, iar apoi la Karpinsk, a mun­cit în minele de cărbune. Karpinsk era şi orăşel sovietic de tip nou, cu străzile pline de noroi, fără trotuare. Deţinuţii au lucrat tocmai la asfaltarea şi civilizarea acestei aşezări uitate de Dumnezeu. În tot acest timp a primit doar o singură scrisoare, din Canada, de la o mătuşa. După alte ze­ce luni petrecute aici, un grup a părăsit lagărul cu destinaţia Voronej, în Rusia eu­ropeană, oraş distrus de război şi care şi în 1950 era în continuare ruine, unde gru­pul de prizonieri a muncit la înlăturarea efectelor războiului, munca fiind oricum mai uşoară, iar hrana mai bună.

Ulterior a fos repatriat în noua Republică Populară Ungară. La fel cum Radu Măr­culescu a fost întâmpinat la Sighet de noua armată şi forţele de Securitate ale R.P. Română, şi grupul din care făcea parte Ste­fan Klesitz a fost preluat de Securitatea maghiară în gara Nyíregyháza, cu câini lupi şi arme automate la brâu, primind şi dosarele fiecărui deţinut de la „partenerii“ sovietici. Au fost internaţi în închisori din Budapesta, unde a cunoscut aceeaşi su­pra­populare de 150 de oameni într-o celulă. Este evident acum că sovieticii i-au re­ţi­nut pe cei mai „periculoşi“ prizonieri de război din Ungaria, România, Polonia, pentru a da ceva răgaz noilor autorităţi co­muniste din aceste ţări, devenite sateliţi so­vietici, pentru a-şi pune la punct apa­ratul represiv, considerându-se că aceşti foşti militari ar fi reprezentat o ame­nin­ţare fizică la adresa regimurilor comuniste şi s-ar fi putut alătura mişcărilor de partizani active în întreaga zonă.

Stefan Klesitz şi-a continuat odi­seea concentraţionară, asemenea lui Radu Mărculescu, în Gulagul ma­ghiar, calchiat după cel so­vietic, muncind în lagărul de la Tiszalök, care deservea ridicarea unei hi­drocentrale pe râul Tisa, fiind necesară să­parea unor canale pentru devierea cur­sului râului. Precum Belmorkanal-ul din 1931-’33, şi lucrările din albia râului Tisa din anii 1950 se efectuau cu lopeţi și căruţe. Hrana era mizerabilă, apă chioară, provoca diareea deţinuţilor. Stefan Klesitz a fost repartizat să fie vizitiul căruţelor care transportau pământul, o muncă mai uşoară. După părerea lui, Gulagul din Un­garia era chiar mai nemilos decât cel din Siberia. Una dintre gărzi era supranumită boxerul, pentru că iubea să-i altoiască pe deţinuţi. În 1953, deja atinseseră punctul cel mai de jos, în care nu le mai păsa. Un protest în lagăr a degenerat, trupele de Se­curitate trăgând în plin, făcând 5 morţi şi 30 de răniţi. A rămas în Gulagul maghiar până în decembrie 1953, când, se pare, în urma unei campanii publice din Republica Federală Germană, unde ajunsese vestea că etnicii germani erau exploataţi şi exter­minaţi, la opt ani de la sfârşitul războiului, a fost dus la graniţa cu Austria şi eliberat. Din Austria a ajuns în RFG, la Stuttgart, unde a suferit cinci operaţii la buza su­pe­rioară, aproape smulsă, şi dinţii din faţă, care-i fuseseră scoşi când fusese rănit în război. După multe păţanii, s-a reunit cu familia sa care emigrase în Canada, tră­indu-şi restul vieţii, una fericită (un pri­vilegiat şi un norocos), în Canada şi Sta­tele Unite. Concluzia amintiriilor lui: „Am văzut atât de multă durere, foamete şi răutate...“.