Pe aceeași temă
Orice întâlnire cu scrisul și personalitatea Anei Blandiana este un regal, un noroc și un motiv excelente pentru a te îmbogăți, pentru a medita și a ieși din celebra zonă de confort mental. Ultima apariție editorială nu face excepție. Volumul de dialoguri între Ana Blandiana și Serenela Ghițeanu, început la puțin timp de la izbucnirea pandemiei și finalizat între valurile trei și patru, este o necesară completare a celor două cărți memorialistice, atât de remarcabile, publicate în trecut de Ana Blandiana, „Fals tratat de manipulare”(2013) și „Soră lume” (2020). Serenela Ghițeanu a absolvit Universitatea București, Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, secția Franceză-Română și masterul de Studii de Cultură franceză, obținând doctoratul în literatură franceză la Universitatea din Bretagne-Sud, Franța, în 2009. A publicat în limba franceză volumele: Sylvie Germain. La Grâce et la Chute (Institutul European Iași, 2010), Nancy Huston et Nina Bouraoui. Question d’identité (Presă Universitară Clujeană, 2013), Marguerite Duras ou le goût du vertige (Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2016). În limba română i-au apărut volumele: Ora de citit (Ed. Alfa, Iași, 2011), A doua oră de citit (Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2015), fiind coautoare, cu Bujor Nedelcovici, a volumului Scriitorul, cenzura și Securitatea (Ed. ALL, 2009). Este conferențiar universitar la Universitatea Petrol-Gaze din Ploiești, Facultatea de Litere și Științe, unde predă mai multe cursuri foarte interesante.
Care este simbolismul delfinului? În afara faptului că este cel mai inteligent mamifer de pe pământ, după om. „La vechii greci, delfinii erau socotiți foști oameni care și-au părăsit cetățile pentru a locui în mare, fără a-și părăsi și obiceiurile omenești, obiceiuri ale unei umanități ideale, revoltate, revolute”. Dar titlul volumului are legătură și cu definiția pe care i-a dat-o Nicolae Steinhardt Anei Blandiana. „Ca și făptura delfinului, scrisul Anei Blandiana este aerodinamic, cu totul menit vitezei și înaintării; grației și săltării. Jucăuș, blând, prietenos, sprinten; arcuit, precis; și cât se poate de misterios. Așa și vocația Anei Blandiana. Anevoie e a hotărî dacă-i mai cu seamă semnatara unor texte pline de farmec, ironico-emoțional-melancolice, sau o forță virulentă, o clarvăzătoare, o mesageră a dreptății”. O definiție minunată, completă, inegalabilă. Ceea ce este interesant este că cei doi nu s-au întâlnit față în față niciodată, doar s-au petrecut de câteva ori.
Antrenanta carte se structurează pe mai multe paliere: 1. opera literară și construirea ei; 2. mediul socio-politic în care a apărut ea; 3. elemente de biografie care explică scrierile; 4. considerații despre lumea de azi în strânsă conexiune cu cea de ieri. Răspunsurile au nevoie de întrebări inspirate, ceea ce Serenela Ghițeanu a reușit să meșterească și cu multă inspirație și erudiție, căci este clar din substanța lor că înainte de a se aventura în acest dialog plin de substanță, publicista ploieșteană a întreprins o amplă operă de documentare, de recitire și înțelegere. Nu o poți oferi publicului pe Ana Blandiana oricum. Întrebările sunt ample, bine documentate, merg la țintă și oferă posibilitatea unor precizări de mare valoare. „Nu fac parte dintre scriitorii a căror operă este rezultatul unor planuri pe care le gândesc ca pe niște faguri, pe care le umplu apoi, de-a lungul unei vieți de muncă, cu miere. Viața și scrisul meu izvorăsc fiecare din celălalt, ca un fel de ouroboros care se încolăcește și crește din sine însuși. Simt că exist doar în măsura în care rămâne în urmă dovada că m-am transformat în cuvinte, iar ceea ce se află pe hârtie este rezumatul exhaustiv a ceea ce am fost”.
Ana Blandiana este o adeptă hotărâtă a bunătății. „Una dintre multele mele utopii, de dinainte și de după ’89, a fost convingerea că a fi bun nu este doar mai frumos decât a fi rău, ci și mai util. Faptul că de când există lumea, cei care o conduceau (în speță, clasa politică) au fost corupți, egoiști, cruzi, mincinoși, fără rușine nu era pentru mine un argument suficient pentru a nu-mi da o parte din viață ca să încerc să schimb lucrurile spre bine”. Această idee îmbibată în creștinism, dar și în umanism revine spre finalul cărții, când Ana Blandiana se întoarce cu un alt apel sincer la bunătate, „un om care se naște bun trebuie doar să aibă grijă de acest dar primit la naștere, să nu-l piardă, să nu-l degradeze, să-l exerseze ca pe orice talent care, neexersat, dispare. Ceea ce spun eu sună aproape de esența creștinismului, dar este mai mult sau poate mai puțin decât atât. Este un îndreptar practic de obținere a înțelegerii și fericirii”. Ana Blandiana face diferența, printre rânduri, între bunătatea teoretică și cea practică, pe care ne îndeamnă să o exersăm, pentru că teoretic nu credem că există român care să nu se considere om bun și ospitalier, chiar dacă felul cum se comportă în societate oferă mai degrabă motive de îngrijorare. Există discrepanțe majore între imaginea noastră față de noi și rezultatele palpabile externe. Căci altfel nu s-ar explica de ce societatea românească se află în fundătura de acum. Dacă toți suntem oameni (atât de) buni, de ce cumulul de destine pe care-l formează România e atât de disfuncțional? Pentru că românii practică bunătatea doar când le convine. În ciuda faptului că pune atât de mult accent pe bunătate, poeta română înțelege că și lumea actuală are suficiente probleme. Una dintre ele ar fi nepăsarea tinerilor atât față de cultură, cât și față de memorie. „Explicația indiferenței față de istorie la adolescenții și tinerii de azi nu e greu de dat, și abia când încerci să analizezi lucrurile îți dai seama că ei nu sunt vinovați, ci victime. Părinții, școala și lecturile sunt cele trei surse ale aflării adevărurilor și ale cultivării dorinței de a le afla. Dar părinții tinerilor de azi aparțin unei generații care ea însăși nu avea cum să știe care sunt adevărurile istoriei, între minciunile ceaușismului și minciunile revoluției.”
Ana Blandiana oferă și o definiție a libertății: „Cred că a fi liber, oricând și oriunde, înseamnă a gândi totul cu propriul tău cap, cu propriul tău spirit critic, fără a accepta regulile nici unei cenzuri, oricât de corectă. La urma urmei, toate represiunile istoriei – de la Inchiziție la tirani, despotisme, totalitarisme, nazism, comunism și, mai departe, până la corectitudinea politică de azi – asta încearcă să înăbușe și să înlocuiască, stabilind ce este corect și ce nu, ce este bine și ce este rău. Libertatea este refuzul fiecărui om în fiecare clipă de a lăsa pe altul să gândească în locul său”. Iubind libertatea, poeta română revine la corectitudinea politică, pe care o critică deschis și nu înțelege de ce scriitorii occidentali se tem să ia atitudine față de această tendință de autocenzură. Venind din comunism, fiindu-i interzis să publice de trei ori, având un parcurs intelectual ireproșabil, refuzând pozițiile în stat (câți intelectuali după 1990 au făcut-o, indiferent de culoarul politic care i-a atras?), este foarte greu să o acuzi pe Ana Blandiana de rea-voință sau alte intenții ascunse.
Creatorul nu se poate cenzura, dacă vrea să ofere publicului opere de calitate și dacă are puțin respect pentru darul cu care providența l-a dotat. În plus, memoria este extrem de importantă pentru cineva care a trăit patru decenii în regimul comunist, care a suferit intim și direct în urma represiunii comuniste. În strânsă legătură cu definiția libertății este și cea a scriitorului adevărat: „A se implica în luptă, în istorie, în societate nu înseamnă pentru un scriitor a intra într-un partid și a candida pentru parlament, ci a propune soluții și a formula proteste, a deveni lider de opinie”. Dialogul revine mereu la comunism et pour cause, am spune. Cum explică Ana Blandiana atitudinea pe care au avut-o românii în timpul comunismului, o explicație foarte pertinentă și adâncă: „Din cea mai adâncă istorie, românii s-au obișnuit să-și bată joc, să facă bășcălie de cei care încercau să-i stăpânească și, oricât i-ar fi chinuit, nu reușeau să-i domine. E destul să ne gândim la felul în care împrumutau cuvinte din limbile asupritorilor (hazna este numele în turcă al vistieriei sultanului, freier înseamnă în germană, printre altele, amorez, pețitor) ca să înțelegem ironia cu care își priveau dușmanii, ironie pe suprafața căreia teroarea alunecă fără să lase urme adânci. Dar bășcălia care ne-a apărat de malformare ne-a împiedicat să ajungem la revoltă, bancurile din timpul lui Ceaușescu reușeau să dizolve o parte din indignare, să descarce revolta și să facă răul suportabil. Bătându-ne joc de Ceaușescu, îl disprețuiam, chiar dacă el era cel puternic, și nu ajungeam să-l urâm, iar bășcălia nu devenea răscoală, ci dezgust. Un dezgust care, în cele din urmă, ne dezgustă și de noi înșine”.
Mă întreb dacă nu cumva Ana Blandiana este farul moralității și culturii române, cel care ne ghidează traversarea pe marea interioară a spiritului, iar poziționarea față de lumina lui discontinuă ne ajută să ajungem în rada portului. Mai ales în aceste vremuri dominate de ceață, vânturi de tot felul, hulă înaltă. Farul era o adevărată instituție în epoca inexistenței GPS-ului. Nu în ultimul rând, „Cartea cu delfini” este o altă invitație de a citi și reciti opera Anei Blandiana. //
Serenela Ghițeanu, Ana Blandiana
Cartea cu delfini. Convorbiri cu Ana Blandiana
Editura Humanitas, București, 2021, 240 pagini
