Marea carte a inumanității

Volumul lui Matthew White este recomandabil elevilor și studenților, precum și oricărui om educat care vrea să iasă din cadrul european al memoriei negative, pentru a descoperi atrocitățile insediate pe alte meleaguri.

Multă lume confundă istoria cu isto­rio­gra­fia. Nu pentru că ignoră etimologia ter­me­nilor, ci pentru că „istoria“ este automat o istorie-gata-scrisă. Nu există trecutul in­tegral al faptelor omenești, ci doar narațiunile pos­te­ri­oare, menite să filtreze, să reconstituie, să ierarhizeze, să atribuie semnificații. Avem cu toții nevoie de această explorare-exploatare a tim­pilor morți, care devin, sub imaginația conceptuală și arhivistică a istoricilor, pie­se din lego-ul fiecărei so­cietăți umane. Verbul elin historeo înseamnă „a cerceta“, „a con­duce o anchetă“. Istoricul se comportă ca în enigmele polițiste: face eforturi de­tec­tive, pentru a prinde vinovatul, proiectat sub forma mitică a ceea ce numim Ade­văr. Reflecția asupra istoriei, asupra teh­no­logiilor intelectuale care duc la „fabri­ca­rea“ ei discursiv-ideologică, filozofia fi­na­listă, eshatologică sau morală a Istoriei, iată tot atâtea ocupații definitorii pentru epoca modernă.

Cei vechi aveau o percepție di­fe­rită asupra celor trei dimensiuni ale timpului. Timpul era al lui Dumnezeu. Omul recent, post­re­nascentist, este impregnat de pre­judecăți antropocentrice. Se vede pe si­ne ca pe un făuritor al istoriei, pe care o modelează grație voinței autonome a geniului (fie acesta bun sau rău). Cred că tocmai această conștiință istorică po­li­tizată a dus la cascada revoluționară din ultimele două secole, precum și la ac­ce­le­rarea istoriei prin religia Noului. Omul is­toricizat, văzut ca subiect tranzitoriu al unei psihodrame universale căreia trebuie să-i confere un sens și un sfârșit apo­teotic, este și omul demiurgic, stăpân al timpului, al Naturii, al Celorlalți. Și totuși, așa cum reiese din agreabila lectură a cărții despre care țin să vă vorbesc astăzi, dezastrele istorice produse de om nu sunt nici pe departe monopolul antro­po­cen­trismului modern. Matthew White, au­to­rul acestei Mari cărți a inumanității. O istorie a ororilor în 100 de episoade (apă­rută la Humanitas în traducerea Danei-Li­gia Ilin), este un vulgarizator pasionat și plin de talent. Nu doar că nu-i dis­pre­țu­iesc, dar chiar am cea mai sinceră ad­mi­rație pentru toți cei care știu să transpună istoria din zona academică, doctorală, erudită, în limbajul figurat accesibil publicului larg. E bună și știința istorică ri­gu­roasă, împlătoșată cu dis­ciplinele ei auxilare, de la epi­grafie și diplomatică pâ­nă la numismatică, sigi­lo­grafie și paleografie. Ea se adresează însă doar în­gus­tului cerc de universitari și cercetători super­specia­li­zați, care validează, descriu, cla­si­fică și evaluează fiecare nouă descoperire documentară. Pe lângă ei sunt însă mai mult decât utili - și adesea foarte talentați – „vulgarizatori“, autorii de biografii ro­man­țate, mongrafii unor epoci sau, iată, ai unor memorabile dezastre.

Țin minte că un profesor îmi spunea când­va: ereziologia este istoria negativă a Bi­sericii Universale. Așa cum în materie de doctrină ortodoxă există contraexemplul puzderiei de învățături greșite, care au tul­burat pacea cetăților creștine, provocând războaie confesionale, persecuții, dis­tru­geri intelectuale și discriminări scan­da­loase, tot așa și cronica globală a uma­ni­tății nu e doar pozitivă, creativă, ci și dis­tructivă, saturniană, abisal mortiferă. De aceasta din urmă pare fascinat Matthew White.

Dar cine e autorul? Nu e o ve­detă intelectuală internațională de tipul lui Umberto Eco. Lu­crează ca bibliotecar la... Tri­bunalul Federal din Richmond, Virginia. Este, aflăm, și creatorul unui site de succes: Historical Atlas of the Twen­tieth Century. Iată fundalul pe care a apă­rut sinteza tradusă acum în românește. O sumă de „atrocitologie“, o galerie ma­ca­bră, un top 100 al acțiunilor genocidale, por­nind de la ultimul război mondial, cu al său indepasabil bilanț de peste 60 de milioane de morți, până la străvechile ma­sacre din perioada proto-chineză a Re­ga­telor combatante. Publicul este catarctic atras de o asemenea frescă. Ne fascinează propriile orori. Capacitatea aparent ne­sfârșită de a diversifica ipostazele răului. Conservatorii se pot de asemenea consola cu confirmarea ideii că nu există progres moral. Omul căzut în păcat alunecă ma­lefic, înainte sau după Întrupare. Asta nu face Întruparea inutilă, cât volatilă. Pentru că omul rămâne liber: liber a încălcat Adam porunca divină din paradis. Liber va fi fost omul să învețe din lecțiile si­nis­tre ale trecutului și totuși n-a făcut-o, de vreme ce a pus între cele două conflagrații mondiale doar 20 de ani. Sunt teorii (cu nu puțini adepți) care disculpă umanitatea de propriile crime din perspectiva Ha­zar­dului istoric, acompaniat de stolul Le­be­de­lor negre. Fatalitatea strivește voința mo­ra­lă bună a indivizilor izolați, antrenându-i în imparabile catastrofe colective, care în­de­plinesc un ciclic rost „purgatoriu“. Nu știm, iarăși, care să fie Adevărul majuscul și indiscutabil. Doar faptele nude, hâde persistă, independent de grila prin care le interpretăm. Homo sapiens rămâne cam­pio­nul absolut al violenței intraspecifice.

Cartea lui White nu e o carte al­bă. Autorul judecă, rezumă, ex­plică și participă empatic la fiecare dintre episoadele tragice pe care le colecționează. El cer­cetează onest contextele generative și de­ge­nerative, stabilește filiații, surprinde mo­mentele de răscruce speculate de felu­riți iluminați, dictatori, paranoici sau doar complexați de feluritele lor infirmități vă­zute și nevăzute. La un moment dat, m-a iritat un pic suspiciunea că White îmi vinde corectitudine politică în mici pa­che­te congelate. Dar omul nu e pro­pa­gan­dis­tul vreunei dogme. Și testul imparțialității – adică al empatiei sale echidistante față de multitudinea victimelor – e tocmai fap­tul că nu sugerează o ierarhie a ororii.

Volumul este recomandabil elevilor și stu­denților, precum și oricărui om educat care vrea să iasă din cadrul european al me­moriei negative, pentru a descoperi atro­ci­tă­țile insediate pe alte meleaguri. Dacă eu­ro­penii rămân cei mai mari asasini din is­toria umanității e doar reflexul su­pre­ma­ției lor în materie de tehnică mi­li­ta­ră. De­ți­nem, într-adevăr, tristul record de a fi in­ventat războiul industrial, marele aba­tor, dar și economia terorii, de la Bir­ke­nau la Kolîma. Nu există o mai teribilă ironie de­cât aceea care face din societățile cele mai evoluate și societățile cele mai asasine.