Mario Vargas Llosa: nu numai o reîntoarcere

Cristian Patrasconiu | 22.06.2021

Putem considera „Vremuri grele” și ca un fel de bemol, ca pe un fel de încetinitor pentru unele discursuri poate prea înflăcărate care încremenesc în idei ale epuizării, ale decăderii.

Pe aceeași temă

Una dintre notele recurente cu privire la cel mai recent roman al marelui scriitor din Peru e aceea că asistăm la o revenire, că „Vremuri grele” e o reîntoarcere. Putem face o asemenea apreciere, desigur, deși mai just e să consemnăm faptul – splendid – că, odată cu această carte, asistăm la continuarea unei linii care nu se întrerupe. Va fi fiind, desigur, o revenire, ba chiar una dublă – Mario Vargas Llosa se reîntoarce la regina literaturii, la roman adică și, de asemenea, el revine la literatura cu o puternică amprentă politică. Roman de mare forță și de mare complexitate, „Vremuri grele” stă, pe de altă parte, și ca argument puternic, ca referință semnificativă pentru linia continuă a creației lui M. V. Llosa la cel mai înalt nivel; pentru linia continuă a unuia dintre marii creatori ai literaturii moderne.

Dacă alegem să rămânem la ideea, argumentabilă fără discuție, cum notam și mai înainte, că avem de-a face cu un roman politic – o idee pe care trebuie să o și depășim în raport cu „Vremuri grele” – să spunem direct așa: fericită acea perioadă istorică și acea țară sau regiune a cărei istorie pică pe mâna lui Mario Vargas Llosa! Este cu adevărat o binecuvântare – pentru că felul în care spune o poveste și felul în care înțelege Llosa articulațiile poveștii care e despre acea perioadă de istorie fac parte din zestrea rară a „clarității morale” în literatură. Cum scrie roman politic Mario Vargas Llosa? ne putem întreba. Cum poate să scoată la iveală asemenea comori de stil, de povești, de stări sufletești? De unde vine geniul său de a intra adânc și de a imagina cum e „tapetată mintea” – deopotrivă, a celor care pierd și a celor care câștigă, uneori, chiar cu orice preț?

Dacă (ne) vom întreba, din nou, cum scrie roman politic Mario Vargas Llosa? va fi util să reamintim câteva dintre reperele viziunii lui Mario Vargas Llosa despre roman, despre cum înțelege acesta să facă literatură. Desigur, mergând pe urmele viziunii lui Llosa despre roman, vom implica și ideea că această viziune despre roman, în sens larg, această viziune despre literatură are parte în „Vremuri grele” de o declinare de excepție!

În 2010, atunci când Premiul Nobel a avut onoarea să ajungă în mâinile lui M. V. Llosa, scriitorul din Peru – dar locuitor de vază în Republica Literelor – a povestit câte ceva despre antecesorii și maeștrii săi și, în mod evident, despre contururile, și despre nivelurile viziunii sale cu privire la roman, cu privire la literatură.

Iată, într-un decupaj util, o suită de semnale în acest sens:

  • a) „Flaubert m-a învățat că talentul înseamnă disciplină neabătută și o mare răbdare”;

  • b) „Faulkner, că forma – scrisul și structura – înalță sau împovărează subiectele”;

  • c) „Martorell, Dickens, Balzac, Tolstoi, Conrad, Thomas Mann, că volumul și ambiția sunt tot la fel de importante într-un roman pe cât sunt abilitatea stilistică și strategia narativă”;

  • d) „Sartre, că un cuvânt este un act și că un roman, o piesă de teatru sau un eseu, angajate în actualitate și în cele mai bune opțiuni ale ei, pot schimba cursul istoriei”;

  • e) „Camus și Orwell, că o literatură dezbărată de morală este inumană;

  • f) „și Malraux, că eroismul și epicul sunt tot atât de posibile în prezent pe cât erau în vremea argonauților, a Odiseei și a Iliadei“.

Tot atunci, cu ocazia discursului său de la binemeritatul Nobel (prilej cu care a adus un omagiu cald și lui Cioran și Ionescu!), Mario Vargas Llosa mărturisea și că confesiunea sa e cu atât mai importantă cu cât suntem, cu „Vremuri grele”, în vecinătatea unui roman politic: „Deziluzia mea față de statism și colectivism și tranziția mea spre democratul și liberalul care sunt – care încerc să fiu – a fost lungă și dificilă și s-a datorat unor gânditori ca Raymond Aron, Jean-Francois Revel, Isaiah Berlin și Karl Popper, cărora le datorez reevaluarea culturii democratice și a societăților deschise”.

Revenind, din nou, la „Vremuri grele”, dar fără a povesti (e inutil să povestești pur și simplu pentru un roman modern și cu atât mai inutil pentru construcții complexe al căror arhitect e Mario Vargas Llosa!): ce fel de roman face aici scriitorul peruvian? Iată de la distanță: despre Guatemala, istorie (relativ) recentă, schimbări de regim (politic), despre violență, intrigi, servicii secrete, despre confruntări ideologice, comunism, democrație dură, regim militar, despre (și cu) personaje trecute dintr-un roman în altul (Trujillo bunăoară și mai ales torționarul celebru din „Sărbătoarea țapului”), de­spre un mix de istorie mare și istorie mică, despre iubire pasională, despre meandrele memoriei – acestea sunt o suită de borne tematice. „Vremuri grele” e și un amestec de realitate și ficțiune, fiindcă povestea lui Mario Vargas Llosa e riguros documentată de istoria ultimelor decenii ai micii, dar agitatei și disputatei țări din America Latină. La finalul cărții, ca o închidere a unei somptuoase bucle romanești avem și relatarea unei conversații reale, care ajunge la un moment dat să fie chiar o confruntare a autorului romanului cu femeia care a inspirat unul dintre cele mai puternice personaje ale cărții, Marta Borrero Parra, „Miss Guatemala”.

Pe de altă parte, tematic, stilistic, compozițional – a propos și de referințele de la discursul de Nobel al lui Mario Vargas Llosa la care am făcut apel ceva mai devreme – regăsim, între altele, în acest roman: a) un exercițiu exemplar al rigorii – remember: „disciplina neabătută și o mare răbdare”; b) șarm, suplețe stilistică și toate ingredientele unei povești de rang înalt. Să nu uităm: Mario Vargas Llosa a scris și superbissima „Povestașul”, iar el însuși este un Mare Povestaș. Să ne amintim, de asemenea, din discursul său de la Nobel: „forma – scrisul și structura – înalță sau împovărează subiectele”. În „Vremuri grele”, în mod evident, verbul potrivit e „înalță”! A propos de extraordinara disponibilitate stilistică a lui Llosa, să mai notăm și faptul că avem în romanul de față și numeroase exemple ale artei de a glisa – acea artă de a schimba timpul, de a schimba, adesea, în aceeași frază, epocile istorice, acea magie a la Llosa prin care trece de la istoria adevărată la ficțiune; c) amploare, cantitate, aglomerare, volum (de fapte, intrigi, istorie), robustețe. Să ne amintim, tot din discursul mai înainte pomenit: „volumul și ambiția sunt tot la fel de importante într-un roman pe cât sunt abilitatea stilistică și strategia narativă”; d) ideea (care se vede ca un fir roșu și care decurge și din poziția de deținător al clarității morale, așa cum, e de repetat, este Mario Vargas Llosa) că literatura bună e un mod privilegiat de a învăța gândire critică, spirit critic, cetățenie matură și responsabilă. Precum și ideea, vecină cu aceasta, că literatura nu e numai un act artistic (estetic), ci și unul social, politic în sens general (că politica, fie și aceea adusă într-un roman politic, nu trebuie să fie separată de morală). Acea idee pe care, într-o intervenție publică recentă, disponibilă video, Mario Vargas Llosa o sublinie cu zâmbetul său inconfundabil: că e „more Camusiano”. Că, altfel spus, și aici, în ce privește literatura ca oglindă a politicului, el merge pe mâna lui Albert Camus!; e) nu în ultimul rând, personaje excepționale, nu atât eroi, cât antieroi. Ceea ce ne trimite din nou la ce spunea Llosa cu ocazia discursului său de Nobel: „eroismul și epicul sunt tot atât de posibile în prezent pe cât erau în vremea argonauților, a Odiseei și a Iliadei”.

În altă ordine de idei, s-a vorbit de multe ori despre o sumedenie de crize în legătură cu literatura. S-a vorbit, de pildă, despre criza romanului, în mod particular, despre criza romanului politic. Sau despre, pur și simplu, criza povestirii. Ori despre defensiva accelerată a ficțiunii literare, a literaturii în genere. Ei bine, ce scrie și cum a scris Mario Vargas Llosa e tranșant împotriva unor astfel de discursuri ale crepusculului, ale decăderii. Putem, așadar, considera „Vremuri grele” și ca un fel de bemol, ca pe un fel de încetinitor pentru unele discursuri poate prea înflăcărate care încremenesc în idei ale epuizării, ale decăderii. Dimpotrivă, opera întreagă a acestui uriaș scriitor – care se simte în literatură ca „peștele în apă” – dă seama de o vitalitate, de o inventivitate, de o anduranță și de o forță ieșite din comun. E numai și numai spre binele nostru! //

Mario Vargas Llosa

Vremuri grele

Traducere: Marin Mălaicu-Hondrari

Editura Humanitas Fiction, București, 2021, 376 pagini

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22