„Matilda şi groparii” sau cine pe cine îngroapă?

Spectacolul „Matilda şi groparii”, de Stela Giurgeanu, în regia lui Mircea Rusu, a avut premiera în februarie, la Teatrul Naţional Bucureşti, ca proiect al Centrului de Cercetare și Creație Teatrală „Ion Sava”. Aleasă „Piesa anului 2018” la Gala Uniter, „Matilda şi groparii” abordează un subiect actual: abuzul împotriva femeilor şi, în general, agresiunea ca formă de modificare genetică a insului contemporan, supus unei duble presiuni: violenţa şi tăcerea vinovată care, din păcate, o acoperă. O temă cu greutate, dar care păstrează, în textul Stelei Giurgeanu, un ton lejer, de tragicomedie. O încercare de a vorbi despre fragilitatea noastră, despre precaritatea vieţii trăite sub asediul minciunilor şi al prejudecăţilor. Textul piesei ne aduce în faţă, ca la un tribunal al conştiinţei, trei femei, toate legate prin acelaşi destin: sunt soţii de gropari şi victime tăcute ale violenţei acestora. Cele trei surori, Sonia (60 de ani), Olga (58 de ani) şi Nora (54 de ani), au ceva din personajele lui Cehov, o tristeţe stratificată, un dizolvant sentiment al abandonului (de sine şi de ceilalţi), dezamăgirea produsă de trecut şi o artificială încredere, hrănită de iluzii, în viitorul incert. După ce şi-au ucis soţii abuzivi - groparii -, cele trei surori au ales să trăiască pe terasa casei din incinta cimitirului, tresărind la fiecare sirenă din trafic. Au pus lacăte la uşi, fiindcă înăuntru încă se consumă finalul tragic al ultimei victime, „unchiul Daniel”. Femeile plănuiesc să lichideze afacerea de pompe funebre şi să evadeze în străinătate. Până atunci, îşi continuă viaţa obişnuită, consumând mari cantităţi de ceai (sau rom), dansând rock, pregătind sosirea fiicei Soniei, Matilda. De fapt, Matilda nu are nicio legătură cu groparii, doar falsa imagine a unor oameni decenţi, pe care mătuşile au încercat să o păstreze în amintirea copilei şi un ultim mesaj de la „unchiul Daniel”, despre care Matilda bănuieşte că ar fi mort, asasinat de propria familie.

Premisa este bună pentru o comedie noir sau pentru o dramă care să ne facă conştienţi de problema stringentă pe care o ridică. Violenţa, abuzul, umilinţa, discriminarea, sistemul care nu funcţionează continuă să fie subiecte grave cu care ne confruntăm zilnic, care ne provoacă uneori să luăm atitudine, alteori ne lasă indiferenţi. Cu toate acestea, din perspectiva felului în care e construit textul piesei, intenţiile, aşa cum sunt specificate în caietul de sală, surclasează rezultatele. Deşi spectacolul are atmosferă şi actriţele construiesc personaje veridice, care dau culoarea potrivită replicilor şi reuşesc să ne câştige prin firescul interpretării simpatia, compasiunea, piesa nu coboară în profunzime, nici nu oferă, ca suport dramatic, o probă de virtuozitate actoricească. Relaţiile dintre protagonişti nu se dezvoltă, nu cresc dincolo de imediatul cotidian. Nici nu trimit la un „dincolo” metafizic. Regia urmează linia textului. Estetic, viziunea se încadrează în logica minimalismului Ikea, căreia îi aparţin şi obiectele de decor. „Matilda şi groparii” rămâne o compoziţie cuminte, salvându-se prin lejeritatea ironică, prin tenta ludică. Însă şi sub acest aspect, de la comicul de limbaj care sfârşeşte prea des într-un schimb de replici previzibile, la ironia situaţiilor rezolvate facil şi până la deznodământul destul de brusc, ce pare să fi căutat o ieşire într-o scenă destul de neverosimilă, spectacolul, deşi agreabil, rămâne un produs volatil.

Scenografia realizată de Gabi Albu are o notă inedită, cu cele trei femei ieşind din sicriele devenite locuri comune, spaţii ale ritualurilor cotidiene; în ele se doarme, se găteşte, se păstrează hainele şi obiectele casnice. Sugestia unei familiarităţi cu moartea e sursă de umor şi induce bunăvoinţa faţă de „necunoscutul” care ne înspăimântă, ne asaltează imaginarul cu fantasme macabre şi superstiţii. Dar şi cu multe imagini comune care nu au forţa să depăşească clişeul. Datorită uzurii constante de care se bucură violenţa în lumea noastră, „crima” nu mai e percepută ca fiind ceva extraordinar, ea devenind subiectul unei conversaţii banale la micul dejun. Dialogul nu are însă tensiune, nu reuşeşte să facă o arheologie a sentimentelor, a stărilor, a situaţiilor capabile să justifice prezentul. Suntem puşi prea uşor în faţa unei stări de fapt care se rezolvă cu un happy end neverosimil: iubitul Matildei, un avocat cu experienţă, intră în camera în care încă se descompune ultima victimă, redactează o scrisoare în numele acesteia prin care mărturiseşte faptele abominabile, apoi promite să trimită un prieten care va scăpa de cadavru şi va lăsa imaculat locul crimelor. Aceasta, în numele iubirii pentru care proaspătul logodnic e gata să acopere minciunile trecutului cu una nouă, pentru fericirea Matildei.

Dilema morală - să uite sau, dimpotrivă, să asume prezentul, cu consecinţele de rigoare - dacă ar fi fost investigată, ar fi dat o dimensine în plus spectacolului. Însă nici unul dintre personaje nu coboară până la rădăcinile răului. Un alt subiect interesant de urmărit ar fi fost relaţia de iubire - ură între mamă şi fiică, Sonia şi Matilda. Sonia, interpretată de Amalia Ciolacu, e o femeie dură, care păstrează o furie reţinută în gesturi şi cuvinte, o ură seculară gata să reizbucnească; dar are şi momente de nostalgie, de duioşie faţă de fiica pe care a alungat-o ca să o protejeze. E şi singura cu adevărat lucidă, coordonând cu sânge rece trio-ul nefericitelor „naufragiate” în insula de pe acoperiş - o insulă ambiguă, ce va pluti atât cât ţine minciuna. Olga, interpretată de Cesonia Postelnicu, e tipul femeii absente, dezabuzate; cedează în faţa alcoolului, păstrând, în general, o atitudine ezitantă faţă de propriile ei fapte şi în relaţia cu ceilalţi. Un personaj interesant, cu o personalitate aparte, e Nora, căreia Erika Băieşu îi imprimă o fire visătoare, candidă, copilăroasă; tocmai în cazul ei reuşeşte efectul de surpriză, ea fiind cea care, în ciuda fragilităţii, găseşte curajul să spună adevărul. Fulvia Folosea, în rolul Matildei, e tânăra independentă, cu succes în cariera de avocat, prin care mătuşile îşi „răzbună” soarta. Dar până la un punct, fiindcă şi Matilda se înrudeşte cu mătuşile prin caracterul defectuos, acceptând o căsătorie fără dragoste, numai din dorinţa de a avea un cămin, o situaţie stabilă. Lari Giorgescu, care semnează şi coregrafia spectacolului, salvează situaţia, aducând în final pe scenă un personaj bonom în „avocatul Peter”, pe care-l construieşte cu fineţe şi umor, făcându-ne să credem că, dincolo de superficialităţile şi laşităţile noastre, peste toată violenţa ce planează ca un stol funebru de ciori, dragostea îşi păstrează forţa răscumpărătoare şi rămâne o sursă de speranţă.

Este dificil să evaluezi un act artistic, un risc pe care merită să-l asumi doar când priveşti lucrurile cu onestitate şi din dorinţa de a cultiva dialogul dintre creator şi spectator. Mai ales astăzi, când Teatrul se luptă să supravieţuiască, trebuind să treacă, la fel ca noi, proba izolării. În teatru, un spectacol valoros nu te lasă să părăseşti sala fără să-ţi ridice vreo întrebare sau mai multe. Dată fiind tematica acestei piese, în primul rând socială, chiar politică, cu mai puţine ambiţii metafizice, e curios cu câtă graţie rămân amestecate lucrurile, până la confuzia morală şi etică. Mă tem că un discurs generos despre dragoste, invocată în piesă ca să justifice şi binele, şi răul, să „îngroape trecutul” („Iubirea adevărată nu se supune unor legi pe care oamenii să le poată înţelege. E dincolo de logică, dincolo de instinct. Iubirea anihilează frică, egoismul, instinctul de supravieţuitor. Iubirea trebuie să fie absolută şi de neînţeles. Altfel e doar un cuvânt, o convenţie, un miraj. O imitaţie.”) nu suplineşte carenţa de fond: spectacolul nu asumă o alegere, nu transmite un mesaj ferm în legătură cu abuzurile şi violenţa casnică, nici chiar cu faptul de a comite o crimă, indiferent de conjuncturile ce o pot justifica. Un subiect serios, îngropat (la mică adâncime) într-un scheci. Mărturisesc că nu m-a însoţit nicio întrebare importantă după „Matilda şi groparii”; doar o uşoară, sinceră îngrijorare legată de calitatea textelor dramatice promovate astăzi. //