Pe aceeași temă
Când l-am cunoscut pe Ovidiu Hrin, la Herculane, în 2018, nu îmi dădeam seama că acest sclipitor designer din Timișoara va fi și un conector de neînlocuit pentru câteva întâlniri memorabile cu universul creativ și oamenii din lumea sa. Așa cum se întâmplă foarte adesea în România, valoarea talentului se măsoară în afara țării și harul e descoperit și pus la locul său de cei care nu se tem că înzestrarea cuiva le va umbri propria reușită.
Pe Hrin l-au „văzut”, așadar, mai bine, Steve Heller și Mirko Ilić din NY. Așa a luat naștere o foarte generoasă donație, din partea colaboratorului foarte apropiat lui Milton Glaser (Mirko), către designerul timișorean. E vorba despre 100 de postere originale ale celui care a imaginat, printre atâtea altele, atotcuprinzătorul I <3 NY.
Ideea de a face expoziții în spații publice sau în galerii de artă, cu aceste inegalabile postere ale lui Milton Glaser, i-a aparținut lui Ovidiu Hrin (curatorul lor). Anul trecut, pentru festivalul de documentar de la ARAD (fARAD), a fost o bună ocazie să plasăm o asemenea sarabandă vizuală în fața Primăriei locului. Iar la București, explorând galeriile din Piața Amzei, opțiunea a fost imediată pentru una dintre ele, cu sprijin de la Romanian Design Week. Cu acest prilej, a venit și Mirko Ilić la București, pentru a lansa expoziția Milton Glaser: ART is WORK – o coproducție TypopassageTM, Insula 42 și Mirco Ilić Corp. Împreună cu Ovidiu Hrin, el a susținut o conferință și un atelier de design la UnARTE.
Întâlnirea cu Mirko la București a fost radicală. În prefața cărții lui Dejan Kršić despre acest designer originar din fosta Iugoslavie, Steve Heller scrie, printre altele, că, atunci când a fost în țara sa de origine, colegii lui Mirko l-au tratat ca pe un rege. El exclamă: „Whatever Mirko says, they do!” (Orice le spune Mirko să facă, ei fac...).
Spectaculoasă și iritantă este, în același timp, exigența – extravagant totalitară, aș numi-o – a creatorilor precum e Mirko. O exigență pe care ei o aplică însă și față de propria persoană și calitate a creației. O exigență care este deschisă și provocatoare, care te invită să răspunzi și să te situezi, te zgâlțâie să reacționezi, te obligă să ieși din orice plafonare și să îți amintești că exiști pentru un sens. În cazul său și al altora ca el, sensul este imaginea care „îți vorbește” despre lume. De altfel, asta a fost, probabil, una dintre puternicele punți de comunicare dintre el și Milton Glaser, ambii iremediabili cetățeni-designeri.
Ajuns la București, Mirko Ilić nu s-a sfiit să critice cu umor și să observe cu preocupare totul, să constate că, în ciuda oportunității de a putea întâlni pe cineva care a fost art director la ediția internațională a Time magazine și The New York Times op-ed pages, foarte puțini au fost cei care au dorit să îl cunoască mai bine. Pe Calea Victoriei, oprindu-se în fața afișelor electorale, a conchis că acestea arată foarte bine cât de necesar și de esențial este designul ca să transmiți un mesaj. Nu l-am putut contrazice, contemplând alinierea de fotografii fals expresive și vetust puse în pagină.
Într-un anumit fel, prezența neobservată în România a unui important profesionist al imaginii e revelatoare pentru gradul de dezinteres real și pentru lipsa de curiozitate pe care o au comunitățile creative de la noi pentru tot ceea ce iese din autoreferențialitatea proprie. Ne fascinează ceea ce e legitimat în afară, dar nu adâncim informația despre ceea ce depășește cercul nostru de referință. E păcat. Aș spune chiar că este fatal.
Din fericire, Mirko Ilić a adus cu sine un volum splendid și voluminos (Fist to face), o biografie vizuală a sa, cea realizată de Dejan Kršić. Cartea oferă, pe larg, revelația extinsă și vizual impresionantă a unui parcurs de creator ce traversează – faraonic, aș spune – de la comicsuri la ilustrație de revistă, coperți de disc, coperți de reviste, postere de spectacole și de film.
„Mirko Ilić e un ochi, unul nemilos și jucăuș”, scrie Laetitia Wolff, o specialistă în rolul strategic al designului pentru societate. Undeva, cheia se află tocmai acolo – în capacitatea unui asemenea profesionist creator de a influența perspectiva celor care sunt în plină formare. Vizita la București a lui Mirko Ilić a avut, de aceea, efectul său esențial asupra tinerilor care au participat la atelierul pe care l-a condus împreună cu Ovidiu Hrin. Convins că designul e un extraordinar instrument al spiritului civic, Mirko a invitat participanții să realizeze postere despre „Toleranță”. Lucrările realizate au fost expuse la închiderea expoziției Milton Glaser: Art is Work și vor fi prezentate din nou în această toamnă la UnArte. Acompaniind participanții, dându-le libertatea „să fie”, Mirko a tulburat din nou apele acelui „trebuie făcut așa”, de care educația – și nu doar cea dedicată artelor, în România – nu s-a dezbărat, încă. Neîndoielnic, asta a creat, la început, confuzie... adică și teamă, și confuzie. Încet, încet însă, cei prezenți au acceptat convenția libertății, dar și pe cea a rigorii, și rezultatul pe care l-am văzut la finissage în Piața Amzei a fost unul extraordinar. De la afișul cu toleranță trans, sub forma de pastile, până la cel în care cineva deschide o ușă pe care scrie Mihail Neamțu (într-o cameră tapisată cu simboluri care te trimit la AUR) și strecoară prin crăpătura ușii un mesaj cu toleranță, diversitatea stilurilor în care sunt realizate afișele este intensă. E ca un fel de „manifest vizual” sintetic, multiplu și complementar, al libertății de expresie. Suntem foarte diferiți, credem lucruri diferite despre ceea ce înseamnă toleranța, dar însăși coexistența asta ne dă forță...
Vorbind cu două participante la atelier, aflu că, da, Mirko a fost sever, dar și plin de umor, încurajându-i să fie autocritici, dar să fie și foarte atenți și dedicați către ideile pe care le au. Cu o exigență mare, ce ar putea părea limitativă, dar dându-le ghes să se simtă liberi și individuali în ceea ce fac. Să se exprime. Să își construiască sensul subiectului, prin vizual, așa cum îl cred și așa cum îl simt. Ascultând aceste testimoniale, mi-am spus că, până la urmă, întâlnirile sunt totul. Așa cum a fost întâlnirea lui Mirko Ilić cu Milton Glaser, a lui Ovidiu Hrin cu Mirko, a mea cu Ovidiu Hrin. Așa cum a fost întâlnirea studenților de la UnARTE cu un mentor care, ca în bine-cunoscuta poveste despre maestrul Zen, le arată elevilor săi luna și spune: „Uită-te la lună. Ce vezi?”. Elevii oferă răspunsuri diferite: „Văd o minge mare și strălucitoare”, „văd o suprafață craterizată”, „văd lumina reflectată de Soare”. Maestrul le răspunde: „Toate acestea sunt adevărate, dar nu sunt luna. Luna este ceea ce vezi tu când nu mai privești cu degetul”.
Afișele electorale ale acestei campanii vor dispărea curând. Ceea ce a generat Mirko Ilić în tinerii de la UnArte însă rămâne. Peste zece ani vom avea, sper, pe Calea Victoriei, postere care să nu mai arate ca niște fotografii de buletin luate la repezeală. Ar fi frumos dacă am constata că, în sfârșit, nu mai privim cu degetul către lună.
