O istorie globala a comunismului romanesc

Inceput in anii 1980, volumul* ar fi trebuit initial sa se intituleze Intre tragedie si farsa. O istorie politica a comunismului romanesc de la Ana Pauker la Nicolae Ceausescu(1). Vladimir Tismaneanu a renuntat la acest titlu nemijlocit polemic pentru a concentra in formula Stalinism pentru eternitate rezultatul unei reflectii care decapeaza de o maniera unica structura mentala si comportamentala a elitelor comuniste romanesti. Autorul a recunoscut nu o data importanta propriei sale biografii in geneza cartii. In lumea copilariei si adolescentei lui Tismaneanu evolueaza figuri pe care acesta le va evoca apoi ca istoric si eseist - de la Leonte Rautu la Nicu Ceausescu, de la Valter Roman la Paul Niculescu-Mizil - si se discuta cu necesare precautii despre “episoadele misterioase din istoria comunismului” si despre “rivalitatile secrete, tenebroase dintre membrii elitei comuniste romanesti”. Una dintre intrebarile care nu ii dau pace priveste chiar destinul tatalui sau: cum ajunge un vechi ilegalist, luptator in Brigazile internationale din Spania si mare mutilat al bataliei de la Teruel, sa ocupe trei decenii mai tarziu functia de bibliotecar-sef in comuna Catelu, dupa ce fusese exclus din partidul pe care il servise nu doar cu pusca in mana, ci, mai ales, cu armele propagandei la Moscova, la Bucuresti sau la Praga?
Raspunsul rezida in modul in care se naste si se perpetueaza o identitate de grup - cea a comunistilor romani - de la minuscula secta complet aservita Cominternului in anii ’20, la brutalul si demagogicul sindicat de interese ostil destalinizarii dupa 1956. Inceputurile Partidului Comunist din Romania stau sub semnul servitutii ideologice fata de Moscova, a lipsei de luciditate referitoare la realitatile politice si culturale ale Romaniei Mari, a luptelor interne neincetate. Sfarsitul mizerabil, in vartejul Marii Terori staliniste, a majoritatii liderilor initiali ai partidului - “o poveste borgesiana despre interminabile tradari, comploturi si crime” - consacra si sanctioneaza un esec politic persistent ce va handicapa psihologic comunismul romanesc pana in vremea lui Ceausescu. Tismaneanu sugereaza insa, pe buna dreptate, ca, dincolo de acest esec, de exclusivismul alienant al doctrinei si de psihologia particulara a initiatilor, comunismul interbelic este revelatorul unor tensiuni ramase, orice s-ar zice, putin studiate: existenta in anii 1918-1921 a unui real ferment revolutionar de stanga in siajul revolutiilor bolsevice din Rusia si Ungaria, tensiunea dintre minoritatile proaspat integrate intre noile frontiere si statul national roman, agitatiile periodice din randurile unui proletariat industrial putin numeros, dar in crestere si nu inactiv (in medie cate 70 de greve pe an intre 1927 si 1938). “Daca partidul nu ar fi fost scos in afara legii in 1924, acesta ar fi putut avea in perioada interbelica un impact si un numar de membri mult mai mari decat a avut efectiv”, scrie Vladimir Tismaneanu.
Daca victoria URSS in 1945 a reprezentat sansa istorica a comunismului romanesc, marginalitatea initiala a acestui curent politic, atat la scara Romaniei, cat si la cea a miscarii comuniste internationale, a conditionat profund profilul si actiunile elitei PCR in primii ani ai “regimului democratiei populare”. Sectarismul si “comploturile de tip bizantin” care au condus la asasinarea lui Foris in 1946, la arestarea lui Patrascanu in 1948 si la epurarea grupului Pauker-Luca-Georgescu in 1952 se aseamana cu luptele fractioniste din perioada interbelica si nu anunta defel aparitia stalinismului national din a doua jumatate a anilor 1950. Fara sa minimalizeze antisemitismul oportunist al lui Dej din 1952, Vladimir Tismaneanu administreaza ultima lovitura unei legende tenace referitoare la inlaturarea Anei Pauker, inradacinata in perioada lui Ceausescu: “Faptul ca in aparatul de partid comunisti de origine evreiasca precum Chisinevschi si Leonte Rautu... au avut pozitii-cheie si ca sucesorul lui Pauker la Ministerul de Externe a fost Simion Bughici, evreu si el, arata ca eliminarea grupului Pauker-Luca-Georgescu a fost rezultatul unei lupte pentru puterea absoluta, si nu o «purificare» etnica a partidului”. Teama elitelor comuniste romanesti de o destalinizare in profunzime, combinata cu dorinta de a obtine autonomia fata de Moscova, face din 1956 (si nu din 1952) anul matricial al national-stalinismului romanesc, prefigurat de lichidarea grabita a “alternativei” Patrascanu in 1954. In reactia negativa a lui Dej fata de raportul lui Hrusciov la Congresul XX se inradacineaza si Declaratia din aprilie 1964, si scena balconului jucata de Ceausescu in Piata Palatului, in august 1968, si tentativa sa de a rejuca aceasta scena in decembrie 1989. Aici se vadeste capacitatea lui Tismaneanu de a varia explicatiile pe care le da functionarii elitei comuniste romanesti. Psihologia membrilor ei, registrul lor comportamental explica nu doar solidaritatile sau luptele necrutatoare din interiorul acestui grup. Ele apar si ca resorturi ale unei politici care, inlocuind, in cele din urma, de o maniera oportunista, teroarea generalizata cu manipularea de masa, a reusit sa-si creeze legitimitate in randurile societatii romanesti in anii ’60 si ’70. Factorul ideologic si cel psihologic interactioneaza in mintea indivizilor care compun elita comunista, in relatiile din interiorul grupului conducator si in relatia acestuia cu societatea romaneasca, dar analiza lui Tismaneanu nu confunda niciodata cele doua planuri. Acest lucru ii permite sa sesizeze “incompatibilitatea psihologica” dintre Gheorghiu-Dej si traditia cominternista sau, pe un plan mai larg, adancile complexe de inferioritate ale elitei comuniste romanesti care vor alimenta nu doar reactia “nationala” a lui Dej fata de Moscova, ci si megalomania autodestructiva a lui Ceausescu. “Casa Poporului” reprezentata pe coperta cartii lui Vladimir Tismaneanu n-ar fi astfel decat sfidarea suprema si grotesca pe care Ceausescu o arunca atat umilelor sale origini, cat mai ales trecutului de umilinte indurat de primele generatii de comunisti romani. Istoria impartirii rolurilor si a luarii deciziei in interiorul elitei comuniste, atat de importanta in conceptia lui Vladimir Tismaneanu, nu se poate lipsi de reconstituirile biografice. Autorul recurge cu grija la marturii si detalii anecdotice, schiteaza portrete, redacteaza note cu caracter biografic. De la demersul prosopografic la biografia elaborata, o cale distincta si cu siguranta fecunda de cercetare a acestui mediu ramane larg deschisa in fata istoricilor.
O istorie globala a comunismului romanesc, a institutiilor sale, a propagandei, a represiunii, a opiniei publice are nevoie de acest gen de microistorie a elitei, axata atat pe figuri individuale, cat si pe mentalitati si comportamente de grup modelate ideologic. Aceasta cu atat mai mult cu cat comparatia cu elitele comuniste maghiare, cehe sau poloneze este mereu prezenta de-a lungul cartii lui Vladimir Tismaneanu, pentru ca trasaturile stalinismului romanesc, fie el infeudat Moscovei sau antisovietic, sa apara mai limpede. Cu atat mai semnificativa si plina de consecinte apare absenta unor corespondenti ai lui Gomulka, Imre Nagy sau Dubcek in galeria liderilor comunisti romani. Astfel se explica nu doar preeminenta logicii staliniste pana in ultima zi a comunismului romanesc, ci si irezistibila ascensiune a lui Ion Iliescu in anul I al postcomunismului. Campul magnetic al leninismului fondator si al stalinismului national al defunctului PCR a continuat sa actioneze asupra societatii romanesti de dupa 1989, inclusiv prin intermediul comportamentului politic al lui Iliescu, prin actiunea structurilor vechii Securitati si a “intelectualilor organici” ai regimului Ceausescu, reveniti in primul plan al vietii publice. Una dintre cauzele ambiguitatilor si lentorii tranzitiei din Romania este formulata cu claritate de Vladimir Tismaneanu in ultimul capitol al cartii sale: “In comparatie cu alte tranzitii de la socialismul de stat, prima etapa postcomunista a Romaniei (1990-1996, n.n.) s-a caracterizat in principal prin lipsa unei rupturi decisive cu traditiile leniniste”. Cordonul ombilical ce ne mai leaga si astazi de trecutul leninist-stalinist pare, insa, ca s-a mai subtiat. Imbogatind memoria noastra critica relativa la acest trecut, Stalinism pentru eternitate este unul dintre dizolvantii cei mai necesari ai acestei tragice legaturi.

1.Vladimir Tismaneanu - Ghilotina de scrum, Editura de Vest, Timisoara, 1992, p. 118.

* Vladimir Tismaneanu: Stalinism pentru eternitate. O istorie politica a comunismului romanesc, Polirom, 2005.