O prepoziție imperială

Se spune, în mod evident, „fata pe care am cunoscut-o“, nu „fata care am cunoscut-o“; „călătoria minunată pe care am făcut-o“, nu „călătoria minunată care am făcut-o“; „cărțile pe care, nătâng fiind, nu le-am citit“, nu „cărțile care, nătâng fiind, nu le-am citit“. Culmea este că tocmai acest „pe“ dat dispărut face, în realitate, o carieră magnifică în limba română. Graiul nostru de azi nu e deficitar în „pe“-uri, ci excedentar. Prepoziția nu apare acolo unde trebuie, acolo unde este locul ei natural, dar apare în mii de contexte în care nu are ce să caute, în care prisosește. Dezertează din rolul ei obișnuit, unde vorbitorii au găsit-o decenii bune, dar cotropește teritorii ce nu i-au aparținut niciodată, punând stăpânire, cu un fel de veselie bezmetică, pe întreaga cuvântare românească.

Cât de des se întâmpla, odinioară, ca prepoziția „pe“ să se substituie prepoziției „despre“? În zilele noastre, când limba are tot atâta ținută cât un dicționar răsfoit cu târnăcopul, genul acesta de substituție a devenit o banalitate. „Parlamentarii discută pe buget.“ „Deși a ținut o conferință lungă, directorul spitalului nu a zis nimic pe scandalul recent.“ „Profesorul pregătește o lucrare pe Platon. Colegii săi fac pe Descartes.“ Se mai miră cineva când întâlnește, în presă sau aiurea, asemenea năzbâtii, asemenea arătări lingvistice? În urmă cu doar câțiva ani, orice om cu capul pe umeri ar fi spus că parlamentarii discută despre buget, că oficialii nu au declarat nimic despre scandal, că merită scrisă o lucrare despre Platon. În niciun caz, nu ar fi încurcat borcanele, punând sub jurisdicția lui „pe“ ceea ce nu i-a aparținut nici ieri, nici alaltăieri, nici în trecutul trecutului. Dar anomaliile de acest fel au devenit, între timp, cel mai firesc lucru din lume. Ele sunt printre noi de dimineața până seara, ca un popor de spectre transformat, pe neștiute, într-o națiune de cetățeni. Nimeni nu le mai resimte bizareria, nimeni nu le arată cu degetul. Dimpotrivă, într-un ev șui ca al nostru, ele prosperă din cale-afară, răspândindu-se precum sporii în vântul primăverii și întruchipându-se în variante din ce în ce mai stranii. Exemple? Gândiți-vă la o exprimare de tipul următor: „E bine că ne-am întâlnit și că am stabilit traseul călătoriei. Trebuie să ne vedem și pe calendar“. În traducere: „E bine că ne-am întâlnit și că am stabilit traseul călătoriei. Trebuie să ne vedem pentru a discuta și despre calendar“. Inutil de spus că, într-o asemenea construcție, „pe“ nu mai înlocuiește doar nefericita particulă „despre“, ci un întreg grup de cuvinte. Fraza e nu doar dizgrațioasă, ci și ciuntită, mutilată, contrasă până la absurd.

De altfel, „despre“ nu e singura parte de vorbire în dauna căreia, în vremea din urmă, „pe“ își extinde imperiul. Lipsite de vlagă în fața noului stăpân sunt și celelalte prepoziții („în“, „din“, „prin“, „cu“, „la“, „pentru“, „după“), ca și destule locuțiuni („conform cu“, „privitor la“, „prin intermediul“, „în baza“). Cu alte cuvinte, mai toată suflarea prepozițională românească stă să se prăbușească, precum spicele, sub sabia mongolă a noului cuceritor. Nu se știe de ce, de unde până unde, prin ce miracol negativ s-a ajuns aici, dar fandacsia există. Românii au făcut o pasiune pentru plebeul „pe“, iar efectele se văd pretutindeni. Iată, spre exemplu, un ziarist: „E trist că atâția impostori sunt numiți pe funcții importante“. Un economist: „Deși cifrele arată încurajator, abia la sfârșitul anului vom ști dacă direcția pe care mergem e bună“. Un profesor: „Pe educație, Anglia este un model demn de urmat“. Un polițist: „Judecând pe ceea ce știm până acum, nu avem de-a face cu un omor premeditat“. Un instalator: „Au fost înlocuite ferestrele stricate de pe fiecare etaj“. O directoare de școală: „Dacă vrem să știm ce cred părinții elevilor, trebuie făcut un chestionar pe întrebări inteligente“. Un jurist: „Tâlharul va fi condamnat pe noul Cod Penal“. Un om de afaceri: „Pe luna mai, vânzările noastre au fost excelente“. Un sportiv: „Dacă nici acum echipa nu câștigă, atunci greu o va mai face pe viitor“. Un politician: „Partidul a venit la guvernare pe un puternic mesaj de înnoire“. Un critic literar: „Oricât de puțin îndrăznețe, metaforele tânărului poet nu sunt create pe o simplă suprapunere de imagini“. Un primar: „Clădirea muzeului a fost cumpărată pe bani împrumutați“. Un pacient: „Medicul m-a consultat, apoi mi-a dat trimitere pe chirurgie“. O mamă: „După ce a terminat școala, fata mea s-a angajat la un magazin. Lucrează pe raionul alimentar“. O cititoare: „Cărțile mă ajută să evadez de pe lume“. Un astronom: „Potrivit calculelor, un meteorit imens este pe curs de coliziune cu Pământul“. O altă mamă: „Un adolescent e o ființă cu care te înțelegi greu. Ei au tendința să trăiască pe lumea lor“. Un arhitect: „Șeful nu mi-a cerut, deocamdată, un raport pe rezultatele muncii mele“. Un filozof: „E bine să ne păstrăm cumpătul și să judecăm pe rece“. Un alt ziarist: „Câtă vreme informațiile vin pe surse neclare, e preferabil ca presa să nu le răspândească“. O actriță de teatru: „Am emoții la fiecare spectacol, indiferent de piesa jucată. Pe pauza dintre acte, încerc să mă relaxez“. Un preot: „Din nefericire, se întâmplă ca prieteni de-o viață să se certe pe bani“. Un cetățean: „În ziua de azi, nu mai poți fi sigur pe nimic...“.

Este imposibil, când treci în revistă o asemenea panoplie de greșeli, să nu te întrebi: ce îi mână „în luptă“ pe acești vorbitori? Ce demon năuc îi face să ia o prepoziție absolut ternă și să o proiecteze, ca pe un soare maiestuos, deasupra întregii limbi? Exemplele citate sunt de facturi diferite. În unele cazuri, folosirea lui „pe“ e deja bătătorită de timp și cititorul se va fi întrebat (parcă îl aud...) ce e în neregulă cu ea. În altele, apariția prepoziției e relativ nouă, nu s-a impus, iar cititorul se poate întreba, dimpotrivă, unde am găsit eu o astfel de formulare, dacă nu cumva am născocit-o. Dar tocmai această varietate ieșită din comun, acest proteism ne arată vitalitatea fenomenului. Unele abateri au câștigat atât de mult teren, încât lumea nici nu mai realizează că ceva nu e în ordine. În același timp, forme noi apar zi de zi, cu o forță cameleonică uimitoare. Întrebarea este, deci, legitimă: ce se întâmplă? Ce-i face pe oameni să uite că normal e să spui „în funcții importante“ (nu „pe funcții importante“), „direcția în care mergem“ (nu „direcția pe care mergem“), „în materie de educație“ (nu „pe educație“), „judecând după ceea ce știm“ (nu „judecând pe ceea ce știm“)? De ce, în urmă cu 20 de ani, am fi zis „ferestrele de la etaj“, „chestionar cu întrebări inteligente“, „în baza noului Cod Penal“, „în luna mai“, „cu mesaj de înnoire“, iar acum, brusc, nu mai putem? Nu e mai elegant să spunem „printr-o simplă suprapunere de imagini“ (decât „pe o simplă suprapunere de imagini“)? Nu sună mai firesc „cu bani împrumutați“, „trimitere la chirurgie“, „lucrător la raionul alimentar“? De ce, dintr-odată, „informații venite din surse neclare“, „raport cu privire la munca mea“, „în pauza dintre acte“ ar fi formulări anacronice? Și, mai ales, de ce până și expresii fixe, vechi de când limba, încep să se clatine dinaintea unui capriciu? „A evada din lume“, „în curs de coliziune“, „a judeca la rece“, „a nu fi sigur de nimic“ – iată sintagme pe care le-aș fi crezut săpate în marmură, nu în rumegușul trecător al modei.

În ce mă privește, recunosc că nu am răspunsuri. Oricât m-aș strădui, nu înțeleg atracția exercitată de o simplă prepoziție și nici nu-mi dau seama ce viitor are acest fenomen. În zilele bune, înghiontit de soare, îmi spun că orice dambla are și un sfârșit. În zilele rele, mă gândesc că o fixație atât de tenace nu va trece fără să lase urme. Când sunt optimist, văd că multe dintre „inovațiile“ de mai sus, mai ales cele ce privesc expresii fixe, au șanse minuscule să se impună. Când sunt pesimist, îmi amintesc că multe alte aberații, la fel de mari, s-au impus cu aplomb. Oricum ar fi, până se alege la un fel, îl invit pe cititor să încheiem cu un exercițiu de imaginație. Să ne închipuim împreună cum ar fi dacă, într-un viitor absurd, improbabil, vorbitorii limbii române ar decide să renunțe la toate prepozițiile, în afară de una singură. Și cum ar arăta capodoperele literaturii noastre, dacă am hotărî să le rescriem, să le aducem la zi, să le traducem în noul idiom. Personal, pentru a arunca mănușa, am început deja să lucrez, cu un amestec de joc și amărăciune, la tălmăcirea baladei naționale:

Pe-un picior pe plai,

Pe-o gură pe rai,

Iată vin pe cale,

Se cobor pe vale

Trei turme pe miei,

Pe trei ciobănei... //