Patriotismul ca structură a păcatului

Pasionat nu doar de sovietologie, ci și de cultură creștină, Alain Besançon a consacrat un mic eseu abordării istoriei comuniste din perspectiva teologiei morale. Cum să recunoști comunismul ca structură a păcatului încerca să priceapă îndelunga și larga orbire pastorală în fața fenomenului. Ca un nou demonolog, Besançon iscodește cu precădere modalitățile amăgirii – substratul teologic al tezei sale centrale despre malignitatea inedită a ideologiei –, dar remarcă și formele (mai clasice) de corupere morală puse în joc. Sub impactul comunismului a avut loc o (inevitabil) dublă exacerbare: pe de-o parte, a păcatelor obișnuite ale stăpânilor – abuz de putere, violența represiunii, trufia nedreptății impenitente –, pe de alta, a celor mai la îndemâna slugilor – lașitate, minciună, turnătorie, lene. Cu alte cuvinte, tehnologii de ultimul răcnet – o specialitate a versatilității diabolice – pentru adormirea conștiințelor, cu efecte, însă, de (doar) banală imoralitate, devastatoare totuși prin caracterul de molimă care decimează. Dincolo de rafinamentul analizei distinsului sovietolog, ar trebui să ne atragă atenția permanența vechilor păcate, ca un țarc restrâns la care mereu ne întoarcem. Ce-i drept, nu-i prea încurajator pentru mândria speciei că nu suntem în stare să inovăm cu adevărat în practica păcatelor. Dar altceva ar trebui să ne preocupe cu precădere: oricât am schimba cadrul istoric, vulnerabilitățile noastre morale rămân cam aceleași, iar noi – fapt și mai îngrijorător – înaintăm ca și cum mai nimeni până acum n-ar fi fost în stare să conceapă antidoturi mai eficiente. Poate problema stă tocmai aici: nu le mai privim în față, mistificând, în fel și chip, chestiunea morală. Adică pe cea a binelui și răului, mai ales după ce am învățat să aplicăm un relativism salutar. Și mai exact: asociem cele două concepte cu tot felul de chestiuni, de la clonare la fake news și de la politici comerciale la deșeuri radioactive, dar ne dezinteresăm de ce înseamnă, de fapt, bunătatea și răutatea omului. Nu e vorba de a ne categorisi semenii operând discriminări simpliste, dar, oricât am evita subiectul, tot cu vechea luciditate ne confruntăm: nu poate face pomul bun roade rele, nici pomul rău roade bune. Desigur, omul nu e un pom bun sau rău, ci un ghem de tendințe, într-o potențial continuă reconfigurare. Totuși, unii se îmbunătățesc, alții se înrăiesc.

Atât timp cât escamotăm astfel de (dezirabil smerite) judecăți morale, nu doar comunismul, ci aproape orice valoare poate deveni capcană funestă a istoriei. De pildă, patriotismul. După câteva secole de ravagii naționaliste, acesta pare o alternativă judicioasă, în postura unei rude mai înțelepte, capabile să răscumpere rătăcirile iresponsabile. De fapt, patriotismul nu e, la nevoie, mai puțin exclusivist decât naționalismul, doar că pe baza altor criterii, nu cu mult mai onorabile. Naționalismul nu e o patologie a patriotismului, din simplul motiv că acesta din urmă nu e un etalon de sănătate morală. Pentru unii, ținta nu ar trebui să fie cultivarea patriotismului – în fond, principalul rezultat, pe lângă valuri nesfârșite de demagogie, e creșterea producției de carne de tun –, ci progresul moral al omului. Iisus, de pildă, nu era tocmai patriot: nu l-au înghițit, politic vorbind, nici romanii, nici evreii. Mai și tulbura mințile compatrioților cu vorbe despre o altă patrie, de nu se știe unde. Patriotismul ar fi, în cel mai bun caz, o valoare secundară, în raport cu altele, mult mai semnificative.

Astfel de precizări – scandaloase pentru mulți, anesteziați într-un fals confort al conștiinței, cu locuri comune în loc de o minimă judecată – conduc către o întrebare pieptișă: este patriotul un om mai bun? Deseori, nu. Să nu ne ascundem în spatele unui (atât de versatil) criteriu al autenticității, conform căruia un patriot pus pe rele nu ar fi unul veritabil. Fals. Sadicul Vlad Țepeș – să nu ne amăgească lectura mistificatoare a justițiarului sever –, nesăbuitul Ștefan cel Mare – cel care mai băga sabia prin boieri la chiolhanuri voievodale – ori chiar grandomanul Nicolae Ceaușescu nu erau oare patrioți? Chiar dacă aplicăm – cum se și cuvine – o grilă specifică conducătorilor (puși în situații cumva diferite de ale celor fără astfel de responsabilități, cu gestionarea unor multiple și extinse conflictualități), tot cu greu putem împăca aplecarea noastră spre mitologii eroice cu exigențele eticii. E adevărat, însă, că virtuțile sunt nu o dată concurente, dacă nu chiar radical contradictorii, dar chiar și așa, marile virtuți nu pot justifica marile vicii. O personalitate poate fi un puzzle (parțial) incoerent, dar judecata morală tinde să-l evalueze unitar, fiindcă această unitate corespunde, în fond, unei conștiințe de sine pentru care dedublările nu pot fi decât problematice. Un nazist, de pildă, se considera bun în străduința sa de a curăța lumea de evrei, fiind totodată (și nu o dată) un tandru familist, un soldat curajos și un profesionist harnic. Pe scurt, întreaga viață morală a omului e subîntinsă de încercarea de a conferi un caracter cât de cât sintetic diverselor sale aspecte. Într-o astfel de perspectivă, patriotismul nu ar trebui să constituie o acoperire pentru răutăți de tot felul.

Imagine din spectacolul „Patrioții“, regizat de András Urbán și prezentat în cadrul ediției de anul trecut a festivalului Interferențe de la Cluj (foto: Biró István)

Dar aceasta se întâmplă. Nu rar, ci dezgustător de des. Despre asta a încercat să le vorbească sârbilor Jovan Sterija Popović, acum un clasic al literaturii naționale a vecinilor noștri, în ultima lui piesă. Patrioții nu e doar o satiră despre moravurile unei societăți (din Voivodina secolului al XIX-lea) în febra prefacerilor istorice și despre protagoniștii emergentei elite sârbești, menite s-o înlocuiască pe cea maghiară. Spre deosebire de burghezii lui Caragiale, mai mult hilari și de-o înduioșătoare inconsistență, cei ai lui Popović sunt mai agresivi și fără scrupule. Mai fuduli, mai răzbunători, mai perfizi – precum mulți dintre mulții parveniți ai naționalismului. Pojghița de moralitate în care se ambalează emergența națiunii în istorie ascunde niște simple procese de reconfigurare socială – alte ierarhii, o altă dinamică a distribuirii puterii –, departe de impactul real al unor veritabile exigențe etice. Dimpotrivă, proiectul național(ist) predispune la nu puține răutăți. Și nu doar față de alte etnii. Printre victime se regăsesc cei precum personajul tragic al piesei, sârbul de treabă ucis ca antipatriot. Dar de cele mai multe ori e vorba de anonimi, nedreptățiți de devastatoarea sete de putere – fie și spirituală, precum a profeților naționali – care-i animă pe cei ce invocă binele patriei. De altfel, cine știe cu adevărat să definească (dincolo de lozinci) acest bine al națiunii?

Regizorul András Urbán, maghiar din Voivodina, a dus la limita grotescului această tragicomedie burgheză. Demascând și mai tranșant mascarada nobilelor intenții patriotice. Scena finală a exilului de aur al naționaliștilor refugiați în capitala (deocamdată) micii Serbii, ca un fel de relaxant turism politic, îmbrăcați (peste țanțoșa costumație populară) în blănurile răsplății pentru meritele lor iredentiste și dedați bârfelor și zeflemelii cu (meschin) substrat etnic, e complementară cu cea a confruntării armate – un fel de capricii în stil Goya în slow motion. Beneficiile prioritar egoiste ale unei pretinse – din punct de vedere moral – elite sunt întemeiate pe ororile războiului: cruzimi (și față de prizonieri), violuri colective, o orgie de sânge. De obicei privim toate acestea ca pe un rău necesar, cu inevitabile victime colaterale, care însoțesc o înfruntare eroică nobilă ca un turnir cavaleresc. Eroismul e, de fapt, (în cel mai buna caz) secundar în raport cu măcelul – azi devin la modă filmele care arată mai realist bătăliile, precum Saving Private Ryan ori Dunkirk. Dar mai mult decât atât: începem să descoperim că până și gloriosul, dar blajinul soldat român s-a comportat după ce a trecut Prutul cam ca în Du-te și vezi, șocantul film al lui Elem Klimov, masacrând fără milă amărâți prin satele dezrobite.

Imagine din spectacolul „Patrioții“, regizat de András Urbán și prezentat în cadrul ediției de anul trecut a festivalului Interferențe de la Cluj (foto: Biró István)

Muzica joacă un rol deloc decorativ în acest spectacol și în această istorie (naționalistă) – un amalgam (sau o alternanță) de dezlănțuire (rock) și sentimentalism (folcloric), de chef și fanfară belică, exuberantă și amenințătoare, la nevoie intonată cu pistoalele în mâini. Dar de data aceasta, nu e vorba de frenezia umorului negru à la Kusturica-Bregović, ci de fierberea unei tovărășii de huligani. De o mulțime întărâtată de idealuri pseudo-sacre, care nu va ezita să scurgă sânge, oricât sânge. De inimi copleșite de fioruri viscerale – de altfel, mințile mai înțelepte au privit muzica cu prudență, conștienți de ambiguitatea ei îmbătătoare. Nu degeaba a girat Ceaușescu Cenaclul Flacăra.

Nu întâmplător, spectacolul începe printre chipuri de asceți. Adică într-o biserică, cu strane și icoane de sfinți (naționali, desigur). Unde patrioții își fac cruci imense – o exhibare care îi atrăsese atenția și Annei Politkovskaia, care îl ironiza pe „piosul“ Dmitri Medvedev, copilotul lui Putin, pentru crucile sale din creștet până în zona genitală. Un popă ortodox le e alături. Bisericile (nu doar ortodoxe) le-au cam stat alături naționaliștilor – motivele au fost diverse, dar efectul pervers a fost o secularizare sporită. În acest caz, disonanțele etice sunt asurzitoare. Creștinismul și-a pierdut astfel nu doar universalismul, ci, mai grav chiar, reperele morale – nu întâmplător, teologia ortodoxă tinde să înlocuiască exigențele eticii cu cele ale spiritualității. O afacere dubioasă, ca să fim sinceri, dacă nu chiar diabolică. De fapt, teologia ar fi trebuit cea dintâi să identifice patriotismul/naționalismul drept structură a păcatului – în sensul celor de mai sus. Și să afirme cu fermitate și claritate o teorie mai realistă a virtuților, a dificultăților de a le armoniza și a ispitelor de a le separa (prea radical).