Poetul, ca om

Cel mai recent film al lui Jim Jarmusch, Paterson (2016), este un semn de bun augur într-o lume sărită de pe șine. Îndrăzneala acestui artist cu adevărat liber de a elogia poezia, în pofida curenților senzaționaliști care sufocă piața, oferă o gură de oxigen celor pentru care firea de poet nu e o sintagmă prăfuită. Între planul aparent și dedesubturile pline de tâlc există, precum în orice poveste exemplară, o semnificativă discrepanță. Ceea ce în plan narativ se poate rezuma în câteva fraze dobândește, la o lectură secundă, irizările unui giuvaier. Monotonia săptămânală din viața unui șofer de autobuz și a soției sale casnice nu este întreruptă decât de iluminările poetice ale lui Paterson (personajul care poartă numele orașului) și de adăugarea discretă a acestora într-un carnețel care devine în sine... un personaj (zămislirea versurilor afișată pe ecran în timpul real al gândirii implicând spectatorul într-un atașant karaoke mental). Cum însă repetatul îndemn al iubitei de a asigura un back-up frumoaselor creații nu este urmat de naivul autor, destinul face ca în weekend-ul respectiv, din neatenție, caietul-manuscris să intre sub colții buldogului de companie, care nu întârzie să-l sfârtece până la ultima fărâmă. Acesta e momentul revelator când candidul Paterson (nedispus până atunci să își aroge „demnitatea de poet“) e nevoit să se accepte totuși ca depozitar al unei vocații pe care nu mai are cum să o minimalizeze - deși, din sinceră modestie, e tentat să o facă în continuare. Nu este aici locul de a detalia crescendoul cinematografic artizanal al unei povești care își permite să lase de o parte orice element (fals) eroic, sugerând că și rutina are evenimentele ei... interioare deloc neglijabile. Este însă benefic să vedem (dacă vedem!) filmul lui Jarmush ca pe o indirectă antropologie a poeziei. A poeziei ca mod de a ființa - indiferent de vârstă, identitate culturală, recunoaștere literară sau omologare socială. A poeziei ca stare de spirit care își alege purtătorii în mod tainic, așezându-i într-un raport privilegiat cu lumea înconjurătoare, oricât de banală, urâtă sau ingrată... Făcându-i receptivi, veșnic atenți, niciodată indiferenți, capabili să genereze transfigurări unice, pregătiți oricând pentru salturi libere între idei, spații sau timpuri. Celebri sau nu, poeții alcătuiesc o familie de spirite, unită prin câteva dimensiuni fascinante.

Dacă filmul lui Jarmush se dovedește inspirator și încurajator este în virtutea aserțiunii implicite că poeții, dincolo de epoci, curente, școli, stiluri, sunt prinși într-un fel de „rețea“. Într-o inefabilă ecuație a veșnicului început de lume care îi provoacă - pe fiecare în mod irepetabil. Cadrul contemporan banal în care e amplasată povestioara lui Paterson, contactele mirabile, dar lipsite de orice emfază, pe care personajul le are cu alți reprezentanți ai tagmei (umbra maestrului William Carlos Williams; adolescenta poetă întâlnită la colț de stradă; confratele japonez, apărut ca un înger păzitor, în scena finală) revelează un soi de înrudire profundă care îi adună într-un numitor comun pe toți cei atinși de aripa inspiratoare a poeziei și care (ce mesaj luminos!) alcătuiesc o comunitate cât se poate de vitală, încă. Disprețul pe care, totuși, era noastră ultrapragmatică îl rezervă adesea poeților este implicit contrazis de această pledoarie pentru vocație - ca unic criteriu menit să separe autenticul de impostură, înaintea tuturor celorlalte forme de „jurizare“. De ce este Paterson poet, deși e complet necunoscut?! Fiindcă trăiește poezia, fără rest: simțind-o, citind-o (pe a altora), compunând-o cu talent pe a sa, dintr-un reflex vital. Rafinatul film al lui Jim Jarmush, de la care am pornit prezenta reflecție, mi-a dat ideea de a reuni (într-o selecție subiectivă) câțiva mari poeți, sub specia acestei antropologii care ne poate ajuta să îi privim înainte de orice ca oameni, ca ființe creatoare de o natură aleasă. Dincoace de cheia pur livrescă.

Firea de poet, așadar, există. Deși e luată peste picior, ea rămâne condiția ca talentul (literar) să capete sens. Versificatorii mecaniciști sau provocatorii lingvistici nu vor înțelege și nu vor accepta această intruziune inefabilă. Cu atât mai puțin, rolul ei germinator. O vor cataloga ca pe ceva desuet, tradiționalist, depășit. Dar nu poate fi așa. Orice mostră de mare poezie va ilustra rolul necunoscutului, al misterului. Al căutării. Al paradoxului. Al ambiguității ca forma mentis. De fapt, al inocenței - ca nucleu structurant. Înainte de orice altceva, Poetul (precum Filosoful) știe că nu știe nimic. Și o recunoaște oricând. De ce nu ar face-o, mai ales când această „artă sacră“ a neștiinței atinge culmi, precum la un Fernando Pessoa¹: „Nu știu cine sunt. Nu știu ce suflet am./Atunci când vorbesc cu sinceritate nu știu cu ce fel de sinceritate vorbesc. (...) Mă simt multiplu, sunt ca o încăpere cu nenumărate oglinzi fantastice care multiplică în reflectări false o unică realitate anterioară care nu se află în niciuna dintre ele și se află în toate“. Cine altul decât poetul visceral mai poate fantaza atât de lucid pe tema incertitudinii: „Dorm sau nu dorm? Prin suflet trec laolaltă/ Lucruri ale sufletului și ale vieții - diform/ Amestec - confuzie și agitată și liniștită/ În care nu știu dacă dorm sau nu dorm“. Pe o lungime de undă profund compatibilă, citim la T.S. Eliot²: „Povara apăsătoare a sufletului mereu mai adult/ Pune întrebări și rănește, tot mai mult, zi de zi,/ săptămână de săptămână, rănește și naște întrebări mereu (...) Suferința trăirii și amorțeala visării/ Se încolăcesc în sufletul de copil chircit pe pervazul ferestrei/ Ascunzându-se după volume din Encyclopedia Britannica...“ (Animula).

Imagine din filmul „Paterson“ al lui Jim Jarmush

Dacă poetul, în mod definitoriu, știe și recunoaște că nu știe nimic este și pentru că el nu se teme de sine. Precum anahoretul, poetul veritabil acceptă singurătatea cu toate avatarurile ei, se lasă chiar cu masochism în brațele ei perfide, reușind să recreeze lumea din această postură martirică. Iată o sinteză posibilă, într-un splendid poem al lui Ștefan Augustin Doinaș³: „văd -/ și teribil aș vrea/ să vedeți și voi/ ce văd eu// strig -/ și teribil aș vrea/ să strigați și voi/ cum strig eu// de ce/ v-apucă groaza/ și fugiți/ din calea mea?/ nu vă temeți oameni buni:/ ciuma profetică/ vai!/ nu se ia“. (Ciuma profetică); sau în acesta, intitulat vitejește, Marele mutilat: „cum ați putea/ să mă mai mutilați?// pieptul mi-e scorbură/ inima - cheag/ sunt orb/ sunt surd/ prin amintirea/ verii mele țopăi/ pe zgârciuri roze// cu ciotul unui braț/ alung din rana frunții/ muștele// cu-o spaimă/ care nu mai are buze/ surâd/ unei gigantice furnici“. Aventura maximalistă a singurătății nedumerite și căutătoare face și din A.E. Baconsky⁴, mai presus de măiestria cuvântului, un atlet al poeziei ca mod de a fi: „În tăcutul, în marele râu/ cu aripile moarte m-aș duce/ în tăcutul cernitul/ dom al pădurii.// Cine mă plânge? Steaua/ își caută singură chipul -/ poate că plâng ursitoarele/ poate ciulinii// Poate că-n trunchiuri gravide/ eu însumi, în trunchiuri de salcie/ plâng așteptându-mi/ cealaltă naștere“. (Cealaltă naștere). Înlănțuindu-se firesc în ordinea celor menționate, apare în antropologia poeziei adevărate perpetua stare interogativă, sămânța stării de veghe tipică firii poetice, întrupate și de un Tudor Arghezi⁵ : „De cobilița dusă în spinare/ mi-atârnă zilele în câte o căldare/ Și calc încet să nu le vărs din mers/ De câte ori le-am clătinat, am șters/ Cu talpa și opinca la fântână/ O vărsătură neagră de țărână. Duc sânge-n ele vechi, ca un năuc./ Al cui e sângele și cui îl duc?“ (De multe ori). Selecția subiectivă a acestor mostre (care s-ar putea amplifica oricât) nu are, în contextul dat, scopul de a elogia arta poetică specifică fiecăruia dintre creatorii menționați, cât mai degrabă de a ilustra înrudirea în spirit a celor hărăziți să poarte frumusețea lumii dincolo de mlaștinile aparențelor sau ale ambițiilor deșarte. O mare familie din care face parte, în felul său, și anonimul Paterson, evocat în filmul lui Jim Jarmush. Dacă perspectiva strict literară asupra cutărei sau cutărei Opere poetice va analiza chirugical trăsăturile unui autor în raport cu ale altuia, ierarhizând și disociind, cea antropologică va reuni, în schimb, casta misterioasă a poeților, sub specia acelor trăsături existențiale care îi fac, laolaltă, eterni stâlpi ai condiției umane. Așa precum Psalmistul - pe care nici mileniile nu îl îmbătrânesc: „Te voi lăuda că sunt o făptură așa minunată. Minunate sunt lucrurile Tale și sufletul meu le cunoaște toate/ Nu sunt ascunse de Tine oasele mele, pe care le-ai făcut întru ascuns, nici ființa mea, pe care ai urzit-o în cele mai de jos ale pământului./ Cele nelucrate ale mele le-au cunoscut ochii Tăi și în cartea Ta toate se vor scrie; zi de zi se vor săvârși și niciuna din ele nu va fi nescrisă“ (Ps. 138). În rețeaua universală a poeților se găsește rezervorul de puritate al lumii. Din fericire, o resursă inepuizabilă... //

Note:

1. Fernando Pessoa, Opera poetică, Humanitas, 2011, pp. 487, 531.

2. T.S. Eliot, Opere poetice, Humanitas, 2011, p. 241.

3. St. Aug. Doinaș, Poezii , Vitruviu, 1996, pp. 133, 134.

4. A.E. Baconsky, Poezii, Albatros, 1996, p.128.

5. Tudor Arghezi, Poezii, ESPLA, 1959, p. 368.