Revoltele la adresa globalizării

O analiză asupra globalizării fără a cădea în diverse capcane ideologice este o întreprindere extrem de complexă, chiar grea, o provocare, pe care jurnalistul israelian Nadav Eyal a știut să o depășească cu destul de mult tact, inteligență, moderație, folosindu-și expertiza adunată în mulți ani, în care a relatat evenimente din întreaga lume. Nadav Eyal este corespondent de știri internaționale al postului israelian de televiziune Reshet 13 și, de asemenea, colaborează cu ziarul Yedioth Ahronoth (ziar fondat în 1939, în timpul mandatului britanic din Palestina, în general critic la adresa lui Netanyahu, și care ar vinde 300.000 de exemplare în timpul săptămânii și 600.000 în weekend, ceea ce spune multe despre nivelul intelectual din Israel). Nadav Eyal trece în revistă în cartea sa toate segmentele umanității care mai degrabă au avut de pierdut în urma globalizării. Evident, ar fi și cam greu ca un proces istoric de o asemenea amploare să aibă la nivelul celor opt miliarde de oameni numai învingători. „Globalizarea a îmbunătățit enorm condiția umană, făcând posibilă eradicarea sărăciei extreme și punând bazele conștiinței globale. Astfel, a pus peste tot în pericol tradiția și structurile de putere comunale”.

Există o relație foarte complicată între ideea de libertate și globalizare. „Guvernul chinez deține capacitatea tehnologică de a controla discursul public, folosind tehnologia pentru analiza volumelor mari de date. Conducătorii autoritari înțeleg că nu există o amenințare mai mare la adresa structurilor puterii politice și sociale decât globalizarea conștiinței. Ideile sunt canonierele globalizării”. Există interdependență între globalizare și capacitatea ideii de libertate de a pătrunde în diverse straturi ale unor societăți, chiar dacă aceasta nu presupune automat și victoria libertății (cum se întâmplă în China, Rusia, Iran, acum Belarus). Totuși, regimurile dictatoriale sunt supuse unei presiuni chiar dacă forțele de represiune reușesc pe moment să înăbușe în sânge orice încercare de liberalizare. Ne plângem de mutarea industriei grele (sau a unei părți) în Asia, dar uităm să menționăm că și poluarea s-a mutat acolo. În 2007, 750.000 de oameni ar fi murit din cauza poluării. Chiar dacă poluarea intensă și-a mutat centrul gravitațional din Europa (orașele unde a început revoluția industrială, precum Manchester sau Liverpool, erau extrem de poluate în secolul al XIX-lea) către Asia, totuși, atmosfera „nu știe ce înseamnă controlul pașapoartelor sau restricțiile vamale și nici nu se supune vreunei autorități internaționale. Particulele trec granițele nestingherite, la fel și gazele de seră”. Propunerea lui de la finalul cărții privind instituirea unei taxe pe care statele mai bogate să o plătească celor sărace, dar cu mari suprafețe de vegetație ar merita studiată. Pe de altă parte, uită să menționeze că statele nordice oricum contribuie cu sume importante la supraviețuirea celor mai sărace, din Africa, de exemplu.

Autorul aduce mai multe exemple din istorie pentru a-și întări argumentația. Până la urmă, globalizarea nu este de dată recentă, constituirea imperiilor coloniale europene reprezentând începutul fenomenului. Iar istoria statului Haiti, care inițial fusese o foarte prosperă colonie franceză, ce producea 40% din zahărul consumat în Franța și Marea Britanie și 60% din producția de cafea, este o dovadă. Între 1697 și 1804, în insula Saint Domingue au fost aduși aproximativ 800.000 de sclavi din Africa și care au schimbat echilibrul demografic, coloniștii francezi mari proprietari și producători devenind o mică minoritate. Care avea să fie masacrată în timpul tulburărilor de după 1800. Haiti avea să devină cea de-a doua democrație din America, după Statele Unite, dar, spre deosebire de acestea, ea a interzis sclavia. Fiind decuplată de la comerțul mondial, Haiti a decăzut rapid din punct de vedere economic. Mai mult, Franța avea să impună noului stat reparații, pe care Haiti le-a plătit până în 1947.

O altă consecință îngrijorătoare a globalizării ar fi scăderea natalității în anumite zone ale Pământului. Autorul a vizitat Japonia, care deține recorduri în materie. Femeia japoneză nu prea mai face copii, fiind prinsă într-un clește – servicii temporare la care nu se mai pot întoarce după naștere, percepția societății că o mamă trebuie să-și crească singură, fără ajutor, copiii, precum și absența tatălui, care muncește până la 50 sau 60 de ore pe săptămână, petrecându-și acasă numai o oră din timp (spre deosebire de tații americani, care în proporție de 40% vin acasă la ora 17, după terminarea orelor de muncă). În plus, și bărbații japonezi au o problemă, de multe ori una psihică, fiind dependenți de personaje feminine de desene animate sau de alte năzbâtii pe care noi, europenii, nu putem să le înțelegem. Există și o grevă a sexului, astfel încât guvernul japonez, conștient de grava problemă, a început să sponsorizeze petrecerile burlacilor, în speranța creșterii natalității. Problema societății japoneze este dată și de faptul că refuză cu obstinație să accepte imigranți asiatici, făcând totul pentru a-și păstra puritatea rasială. Această politică va face ca populația arhipelagului să scadă de la 125 de milioane, cât numără acum, la numai 88 de milioane în 2065. Pe de altă parte, nici Europa nu stă mai bine, poate doar influxul de populație tânără, imigrantă din Orientul Apropiat și Africa, să facă o notă discordantă cu Japonia. Depopularea va avea efecte și politice. „Dacă nu vom reuși să ne înlocuim pe noi înșine, acest fapt va afecta următoarea generație într-o măsură mult mai mare decât venirea la putere a unor forțe radicale sau populiste”. În rândul țărilor care cunosc un mare deficit demografic este enumerată, la loc de cinste, și țara noastră, alături de Coreea de Sud, Polonia, Spania, Cehia, Slovacia, Rusia sau Grecia. Din păcate, elita politică valahă nu pare deloc a conștientiza gravitatea situației și, în consecință, nici nu-și pune problema repopulării României. Dar cu cine? Rata de fecunditate pentru fiecare femeie adultă trebuie să fie de 2,1 copii și aceasta doar pentru a asigura păstrarea aceluiași nivel al populației unei țări. Fiecare dintre noi poate arunca o privire în cercul restrâns de prieteni sau cunoștințe pentru a vedea în ce măsură se respectă această regulă (câte familii au măcar 2 copii, căci 3 deja reprezintă excepții și aceasta în timp ce societatea română, de extracție rurală recentă, avea până recent mulți copii, nu doar doi sau cel mult trei). La nivel global, în 1960, fiecare femeie năștea în medie cinci copii, iar acum cifra a ajuns la 2,45. Continentul unde rata natalității rămâne foarte ridicată este Africa. Prăbușirea natalității este legată de revoluția industrială, revoluția informațională și globalizare, prin impunerea valorilor liberale, creșterea nivelului de educație, urbanizare și îmbunătățirea statutului femeilor. Țările care vor avea o populație tânără și productivă redusă vor avea însă segmente largi de bătrâni, care vor trăi din ce în ce mai mult, punând astfel o mare presiune pe sistemele de securitate socială și sistemele sanitare. „O problemă fundamentală a țărilor industrializate este îmbătrânirea populațiilor, care necesită cheltuieli mai mari pentru sănătate și îngrijirea vârstnicilor și antrenează o criză gravă a asigurărilor. Imigranții sunt mai degrabă tineri și în general au mai mulți copii decât populația existentă, așa că întineresc populația în ansamblu”. În plus, păturile superioare nici nu ar fi foarte afectate, „imigranții nevoiași, cu cultura lor străină, nu locuiau alături de bogați, nici nu concurau cu ei pentru locuri de muncă ce puteau fi ocupate de persoane fără bacalaureat. Bogații nu dădeau nas în nas cu nou-veniții în școlile lor sau la coadă la policlinică”. Ceea ce ar conta mai degrabă ar fi pierderea sentimentului de siguranță personală pe care îl resimt occidentalii, având în vedere numărul important de atentate teroriste care au avut loc în Europa Occidentală în ultimul deceniu și cu care Franța se confruntă și în zilele noastre.

Ziaristul israelian, care cunoaște foarte bine dedesubturile scenei politice americane, mai mult, a acoperit alegerile prezidențiale din 2016 care l-au adus la putere pe Trump, oferă și o reflecție profundă a acestui personaj care, din fericire, intră direct în cartea de istorie. Doar după patru ani de conducere haotică a Americii. „Specificul administrației sale este improvizația permanentă (...) În lumea lui Trump, nicio idee nu este mai măreață decât el însuși. Naționalismul lui Trump e primitiv. Se bazează pe sentimentul că națiunea este amenințată atât din exterior, cât și din interior de forțe care pun în pericol identitatea unică și succesul comunității naționale (...) Prin natura sa, naționalismul este asemenea unui parazit care își ucide mereu gazda”. O posibilă concluzie ar fi că „oamenii caută aceleași lucruri pe care le-au căutat de secole – siguranță, mijloace de trai, dragoste, încredere și, poate, libertate. Acum sunt mai bine conectați între ei, se bucură de beneficiile progreselor tehnologice și se gândesc la cultura lor în termeni care depășesc limitele naționalității, dar nevoile și dorințele lor fundamentale rămâne aceleași”. O lectură antrenantă, care te pune pe gânduri, indiferent de opțiunile tale politice. //

//
Nadav Eyal

//
Revolta. În tranșeele luptei împotriva globalizării

//
Traducere: Miruna Andriescu

//
Editura Polirom, București, 2020,
376 pagini