Un mare câștig

Brant Pitre are 45 de ani. E catolic practicant și profesor la Seminarul Notre Dame din New Orleans, Louisiana, acolo unde predă un curs despre Sfintele Scripturi. De asemenea, este un prolific autor de cărți. Îl cunoaște și publicul românesc – aș spune, că îl cunoaște din ce în ce mai bine și aceasta este, mă grăbesc să adaug, o veste bună. Cea mai recentă carte a lui Pitre tradusă la noi e „Isus și rădăcinile evreiești ale Mariei”. Înaintea acesteia, au mai fost trei – toate memorabile, prin conținut, prin stilistica lor înaltă, prin scenariile de argumentare pe care le etalează teologul american: „Misterul Cinei de pe urmă; Isus și rădăcinile iudaice ale Euharistiei”; „Fiul lui Dumnezeu? Pledoarie pentru Isus” și „Cea mai frumoasă poveste de dragoste a tuturor timpurilor”. Cele patru volume sunt publicate, cu o consecvență remarcabilă, la editura Humanitas din 2016 încoace; două dintre aceste volume sunt traduse de Monica Broșteanu, alte două, de Tatiana Niculescu. Ei bine, separat pentru fiecare dintre cărțile din portofoliului lui Brant Pitre menționate mai sus – și în sumă, cu atât mai mult –, faptul că pe piața de carte (și, timid îndrăznesc să avansez această formulă, pe piața de idei) de la noi există acest autor, faptul că există un asemenea discurs este un real și mare câștig.

Revenind la cea mai recentă dintre aparițiile editoriale – în limba română – care poartă semnătura lui Brant Pitre, există o mare problemă în legătură cu Fecioara Maria, spune explicit autorul cărții; o problemă complexă de care se lovește mintea (și logica) oricărui creștin autentic, cu care s-a intersectat, în mai multe rânduri, inclusiv pe drumul personal al credinței, și teologul american. După întâlnirea și confruntarea mai multor teme dificile subsumate „discursului” despre cine a fost Fecioara Maria și despre rolul ei complex în „arhitectura” filozofiei creștine, dar și după un studiu care combină orizontala actuală a problematicii creștinismului cu verticala sa, precum și cu o – obligatorie – perspectivă adânc istorică, Brant Pitre consideră că apelul la Vechiul Testament este, o dată în plus, vital pentru a te apropia cum se cuvine de marile provocări ale creștinismului. „Cu cât citeam mai mult, începeam să observ că orice carte despre Maria care respingea fecioria ei perpetuă, lipsa ei de păcat, ridicarea ei cu trupul la cer și alte credințe catolice ca neavând fundament în Scriptură invariabil nu luau în seamă Vechiul Testament”. De aici și implicația următoare: „pur și simplu nu poți s-o înțelegi pe Maria fără a o privi în contextul ei evreiesc de secol I. Cercetătorii sunt astăzi de acord că Isus poate fi pe deplin înțeles doar în interiorul iudaismului din vremea sa. Totuși, când vine vorba de Maria, regula nu pare să se aplice”.

O reperație, prin urmare. Ceea ce înseamnă și că una dintre cele mai la îndemână – și, în același timp, una dintre cele mai serioase – observații care se pot face cu privire la această carte e că avem de-a face, în sensul și în direcția comprehensiunii Noului Testament, cu o pledoarie pentru o reîntoarcere atentă și fertilă la Vechiul Testament. Cum anume o face Brant Pitre în „Isus și rădăcinile evreiești ale Mariei” este realmente un spectacol de inteligență, forță asociativă, speculativitate, subtilitate. Iată numai câteva repere ale acestui înalt spectacol de idei și argumente. Care, în treacăt fie spus, nu e o linie de argumentare accidentală, dimpotrivă, pare o metodă privilegiată cu care lucrează teologul american – e prezentă și în celelalte trei cărți pe care le cunoaște deja publicul de la noi, această reîntoarcere către ceea ce este vechi (Vechi Testament, în chip privilegiat) pentru a extrage cât mai mult sens din acel cadru (istoric și de civilizație) în care s-au petrecut unele evenimente al căror ecou avea să schimbe cursul istoriei.

A avea acces la această solidă ancorare în ceea ce este foarte vechi în privința credinței în Maria – foarte puternică la catolici, nu mai puțin puternică, deși în forme sensibil diferite, la ortodocși – înseamnă a intra în posesia unui fel de a „citi” povestea mamei lui Isus (și, implicit, a avea la purtător un scenariu de interpretare – deci, de apropiere & apropriere) care include, în mod obligatoriu, trei „borne” semnificative. Prima dintre acestea - acces la ideea înrădăcinării adânci a cultului Fecioarei Maria în creștinismul antic. Mai precis, în cuvintele lui Brant Pitre: „fecioria perpetuă a Mariei, faptul că a trăit fără păcat, identitatea ei de „Mamă a lui Dumnezeu”, puterea ei de mijlocire și ridicarea cu trupul la cer nu sunt idei noi, ci vechi – foarte vechi. În plus, astfel de credințe erau extrem de răspândite, erau ale creștinilor din Țara Sfântă, Siria, Egipt, Grecia, Asia Mică, Roma și din alte locuri. Pe scurt, făceau parte din credința creștină antică”. O a doua bornă (și, totodată, un principiu ale cărui semnificație și implicații sunt, argumentează Pitre, enorme) – faptul că „aceste credințe antice despre Maria decurgeau direct din ceea ce credeau creștinii de la începuturi despre Isus”. În alte cuvinte și în linia catehetică a denominațiunii catolice: „ceea ce credința catolică afirmă despre Maria se întemeiază pe ceea ce ea afirmă despre Cristos, dar ceea ce învață ea despre Maria luminează, la rându-i, conținutul credinței în Cristos”. În economia cărții de față, acest principiu are și următoarea declinare, fără vreo excepție: înaintea încadrării à la Pitre cu privire la „rădăcinile evreiești ale Mariei”, discuția trebuie să fie purtată, și e natural să fie așa conform principiului mai sus-menționat, despre Isus. Maria și Isus, Isus și Maria sunt, nu-i așa?, „vase comunicante”.

O a treia bornă – și în această „linie de cercetare”, spectacolul de hermeneutică dirijat de B. Pitre este extraordinar! – implică următoarea perspectivă: „am descoperit”, notează Pitre, „că creștinii din Antichitate și-au luat credințele despre Maria mai ales din Vechiul Testament – nu doar din Noul Testament”. Nu e o răsturnare de perspectivă, dar e o mutație semnificativă (și o întemeiere nu în ritualuri superficiale sau în locuri comune, ci într-o tradiție puternică) ceea ce propune aici teologul american. „Cheia pentru a înțelege ce ne învață Biblia despre Maria se găsește în ceea ce se cheamă tipologie: studierea prefigurărilor (sau „tipurilor”) din Vechiul Testament și împlinirea lor în Noul Testament”. A intra pe acest culoar de interpretare înseamnă a reface – subtil – legătura cu creștinismul antic și, în cadrele acestuia, înseamnă a o privi pe Maria, simultan, ca pe „noua Evă”, ca pe noul „Chivot”, ca pe „Regina-Mamă a Împărăției lui Dumnezeu”, ca pe „mama misterioasă a lui Mesia”, ca pe „noua Rahela, mama noului Iosif”. Și chiar mai mult decât atât. Ultimul capitol al acestei splendide cărți e intitulat „Sub cruce”. „Ultimele cuvinte dezvăluie inima cuiva: cine și ce a contat pentru el în această lume și ce i s-a părut cel mai important să spună înainte de a intra în tăcerea morții. Același lucru e valabil și cu privire la ultimele cuvinte ale lui Isus pe cruce. Sunt foarte importante, fiindcă îi dezvăluie inima, arată cine și ce conta pentru El și ce i s-a părut cel mai important să spună în ultimele clipe ale vieții sale pământești”. Isus vorbește, când e pe cruce (cruce lângă care stătea mama sa, Maria, sora acesteia, Maria lui Clopas, și Maria Magdalena, alături de „ucenicul pe care îl iubea”), de șapte ori. Mamei sale îi spune „iată fiul tău!”, ucenicului iubit – „iată mama ta!”. Când interpretează ultimele cuvinte ale Iui Isus de pe cruce, Pitre consemnează mai întâi nivelurile de sens (oarecum) bătătorite: a) ele sunt un „testament oficial” – Isus își dă mama; b) „un fel de act oficial de adopție” - Maria să îl adopte pe Ioan, Ioan să o ia pe Maria ca mamă adoptivă. Mai e însă o formulare - c) „ucenicul iubit” „o ia într-ale sale” pe Maria – și asupra acesteia Pitre insistă într-un fel încântător. „Din Antichitate”, spune teologul american, „Evanghelia după Ioan a fost numită Evanghelia spirituală. Aceasta, deoarece în ea cuvintele au aproape întotdeauna un sens spiritual mai adânc”. La fel și acestea, oarecum neobișnuite – „a luat-o într-ale sale”. Ucenicul iubit e, în această Evanghelie, „o figură ideală”; nu un personaj istoric. „Într-adevăr, singurul motiv plauzibil pentru care autorul Evangheliei după Ioan nu spune numele Ucenicului iubit este deoarece vrea ca cititorul să se vadă pe sine în figura ucenicului „pe care îl iubea Isus”. Ceea ce implică, imediat, faptul că, adresându-se așa, nenominal, Isus vorbește pentru fiecare ucenic. Ceea ce, mai departe, implica faptul că „dacă fiecare ucenic e chemat să-l imite pe Ucenicul iubit, atunci Isus îi îmbie pe toți creștinii s-o ia pe Maria să fie mamă. Aceasta este, cel puțin, interpretarea cea mai veche pe care o avem a ultimelor cuvinte ale lui Isus”, scrie Pitre. Și plusează: „Cu alte cuvinte, Isus îi invită pe toți ucenicii săi să intre într-o relație personală cu Maria, ea să le fie mamă spirituală. Dorința sa în ceasul morții a fost ca Maria să devină mama tuturor creștinilor, nu doar a Ucenicului iubit”.

În fine, revin la ideea pe care o marchează atât titlul acestei cronici, cât și prologul acesteia: apreciez în legătură cu cărțile – existente (și) în limba română ale - lui Brant Pitre că e un real beneficiu. Nu e deloc un fel banal, parohial, disprețuitor, arid, deloc neadecvat de a discuta despre idei și problematici din aria, atât de generoasă, a creștinismului. Dimpotrivă, e o cale regală de a intra în acest teritoriu – vechi și nou, viu și de neocolit pentru cineva care tinde să fie un om întreg. //