Un ofiţer francez în România Primului Război Mondial

Codrut Constantinescu | 13.12.2016

Memoriile lui Marcel Fontaine dovedesc, mai ales în aceste momente de cumpănă ale UE, că românii şi francezii au un trecut comun care ne uneşte şi pe care ambele societăţi ar trebui să-l cunoască mai bine.

Pe aceeași temă

 

Editura Humanitas ne oferă o altă măr­tu­rie de prim ordin şi o perspectivă nouă ca­re aduce o imagine complexă a dra­ma­ti­ce­lor evenimente care au avut loc în Ro­mâ­nia Primului Război Mon­dial. Este vorba despre jur­nalul unui tânăr ofiţer fran­cez, Marcel Fontaine, care a făcut parte din Misiunea Franceză (sau Misiunea Ber­thelot, cum este cu­nos­cută în spaţiul francez, for­mată din 430 de ofiţeri şi 15.000 de subofiţeri şi sol­daţi). Aceasta a fost trimisă de guvernul de la Paris pe frontul românesc pentru a revigora, in­s­trui şi încadra o armată română decimată după dezastruoasele campanii din toamna lui 1916, care duseseră la ocuparea a două treimi din Regat şi pierderea Capitalei.

 

Plecat de pe frontul francez, mi­cul grup de ofiţeri francezi îm­brăcaţi în civil a navigat din An­glia spre Norvegia neutră, tra­ver­sând Suedia nordică, pentru a in­tra în muribundul Imperiu Ţarist prin Fin­landa, coborând apoi spre Petrograd, aflat în plină fierbere, ajungând într-un fi­nal fericit în Moldova. Trimis în satul Fren­ciugi, din judeţul Iaşi, unde se afla can­to­nat regimentul căruia îi fusese repartizat, Marcel Fontaine a fost primit călduros de in­competentul colonel român care co­man­da unitatea formată din contopirea a două regimente decimate. În cinstea venirii lui, a fost organizat şi un festin, date fiind con­diţiile teribile care erau în Moldova: aspic de gâscă, mămăligă cu brânză, ciorbă de varză acră, tocană cu mămăligă, friptură de porc cu cartofi. În timp ce mânca, ofi­ţerul francez gândeşte ireverenţios: „Mă întreb, cam îngrijorat, ce mănâncă sol­da­ţii între timp. Pe frontul francez, în orice unitate soseam, nu ezitam niciodată ca, înainte de prima masă, să mă aplec pes­te oalele bucătarilor ca să văd ce li se ser­vea oamenilor“. Fiind oaspete, a fost prudent şi s-a abţinut să facă cercetări, cel puţin în acel moment. Soldaţii su­fe­reau de foame, căci după câteva zile, a vi­zitat şi bucătăria de campanie a unui ba­talion. „Drept masă, oamenii primeau o supă conţinând puţină carne de proastă calitate (în teorie, fiecare câte 300 grame cu os, mai exact, 300 grame de oase cu câteva resturi de carne), puţină fidea şi ceapă. Şi 500 de grame de pâine. Raţia de zahăr e de 25 de grame pe zi... În­gro­zitor de puţin!“ Peste câteva zile, Fontaine este şocat de distanţa care exista între ofi­ţeri şi trupă, căci trebuie să ia parte la un adevărat chiolhan, unul apotetotic, în ca­re s-a servit mâncarea aleasă (sardele proaspete, crapi, icre negre, păsări fripte, car­tofi noi etc., totul bine udat cu diverse soiuri de vin), în timp ce soldaţii care aș­tep­tau afară, pentru a da onorul, nu mân­cau de luni de zile altceva decât fiertură/ciorbă de fasole şi „care, câteodată, sunt trataţi, din păcate, cu lovituri de cra­va­şă“. Şi condiţiile în care trăia trupa erau mizerabile: „nici un pat demn de această denumire: scânduri, paturi, uneori o sal­tea proastă de paie. Soldaţii dorm lao­lal­tă cu ţăranii în aceeaşi cameră. Puzderie de copii: câte trei, patru, cinci, şase, cla­ie peste grămadă (...) Cum încăperea es­te mică, soldaţii dorm pe jos. În unele ca­zuri n-au loc suficient ca să se culce şi stau ghemuiţi toată noap­tea. Nu peste tot bolnavii stau separat de cei să­nă­toşi“.

http://revista22.ro/files/news/manset/default/carte-cosssssdrut.jpg

// MARCEL FONTAINE
// Jurnal de război. Misiune în România. Noiembrie 1916-aprilie 1918.
Traducere de Micaela Ghiţescu
// Editura Humanitas, Bucureşti, 2016

Fontaine nu prea s-a în­ţe­les bine cu niciunul din­tre cei doi colonei români care s-au perindat la con­du­ce­rea regimentului. Pentru că era străin, pentru că de­ranja şi pentru că se ames­teca unde, chipurile, nu-i fierbea oala, dar interesul francezilor era tocmai ca armata română să poată lupta cât mai bine. Concepţia lui faţă de rolul ofiţerului era exemplară, cam la antipod cu aceea a mult prea multor ofiţeri su­periori români: „am socotit că nu pot avea autoritate asupra subordonaţilor de­cât fiindu-le un model“. De aceea s-a şi îmbolnăvit de tifosul exantematic care făcea ravagii în Moldova: spre deosebire de ofiţerii români şi francezi care se ţi­neau departe de modestele spitale im­pro­vizate, unde zăceau şi mureau militarii, Fontaine le-a vizitat, încercând să-i în­cu­rajeze pe nefericiţi. Francezul cunoaşte totuşi şi alţi ofiţeri români, exemplari, cu spirit de sacrificiu, mai degrabă ofiţeri in­feriori, cum a fost căpitanul Andrei Na­um, tatăl marelui poet Gellu Naum, care a murit eroic pe câmpul de luptă de la Mărăşeşti în 1917.

 

Prost tratate, trupele române se disting, mai ales prin chiul, fără să-şi dea seama că ceea ce le învaţă francezul (totuşi, cu o experienţă de doi ani pe necruţătorul front francez, în linia întâi)  putea să le salveze vieţile. Dacă ploua sau dacă era prea cald, ele făceau totul pentru a fenta instrucţia şi a nu se prezenta la poligon. La un moment dat, Fontaine le caută cu disperare, dar „nici urmă de oameni. Inamicul care sunt eu poate să se recunoască bătut, din moment ce nu-şi găseşte adversarul“, notează el amar. După câteva zile, revine: „mă întreb dacă merită să pun atâta suflet, dat fiind puţinul zel al celor cărora mă adresez, pasivitatea, inerţia de care mă izbesc atât de des“.

 

În august 1917, divizia română a lui Marcel Fontaine a fost trimisă pe frontul de la Mă­răşeşti (undea avut loc celebra înfruntare între armatele germane şi cele ruso-ro­mâne), unde francezul nu găseşte o linie a frontului continuă, cum era el obişnuit în nordul Franţei, formată din tranşee pu­ternic consolidate. Prima grijă a ofiţerilor era propriul confort personal. Co­man­dan­tul regimentului nu era prea curios să afle dispunerea trupelor sale, lăsând această sar­cina ingrată pe seama ofiţerului fran­cez, care se aventurează până în linia în­tâi. Cu greu, colonelul român face un tur ghidat de Fontaine al poziţiilor trupelor sale disparate, aprobând cu mult en­tu­zi­asm raportul francezului în care se stipula urgenţa săpării de tranşee care să lege di­versele unităţi române. Trupele pe care le superviza Fontaine au ajuns în linia întâi când ofensiva germană eşuase, urmând lungi luni plictisioare în care nu se în­tâm­pla nimic, însă el şi-a făcut vizitele zilnice pe linia frontului. Aşa că Fontaine îi pune pe soldaţi să lucreze la consolidarea te­ra­samentelor şi tranşeelor. Fontaine men­ţio­nează în jurnalul său şi vizita generalului Eremia Grigorescu, însoţit de un adevărat alai de ofiţeri de Stat Major care nu prea văzuseră linia frontului şi care au tre­mu­rat serios când nemţii au tras, la ni­me­rea­lă, câteva obuze şi care nu ştiau cum să se înapoieze mai rapid în spatele frontului.

 

Este de reţinut şi imaginea pe care o oferă ofiţerul francez despre dezintegrarea marii armate ţa­ris­te care, cu numai un an în urmă, era într-o formă destul de bună, permiţând rămăşiţelor române măcar să se refacă, barând calea germanilor în su­dul Moldovei. Fontaine a asistat la de­zar­marea unei coloane de militari ruşi care, somaţi la un post românesc instalat la intrarea într-un sat, şi-au aruncat puştile într-un şanţ fără să protesteze. „Frica de ruşi, de nelegiuirile, de jafurile, de cri­me­le lor, mi se pare unul dintre sen­ti­men­tele cele mai profund ancorate în ţăranii români. Şi pe bună dreptate, din ne­norocire!“ Cum prindeau de veste ţăranii moldoveni că prin apropiere urmau să trea­că trupele ruseşti în retragere, fugeau să-şi salveze orătăniile şi animalele ră­ma­se, încuindu-se prin case.

 

Chiar dacă se negocia intens, iar pe linia frontului era în vigoare ar­mistițiul de la Focşani, în fe­bruarie 1918, divizia a fost re­lo­cată, fiind trimisă în zona mun­toasă a Bi­cazului, lângă Piatra Neamţ, pen­tru a în­locui alte trupe ruse. Frontul i se pare cel mai ciudat văzut de el în tot răz­boiul, pentru că linia întâi nu prea mai era ocu­pată de combatanţi, profund de­mo­tivaţi şi într-o parte, şi în alta. Şi aici ofi­ţerii pre­ferau să stea mai degrabă la căl­dură decât alături de oamenii pe care-i co­mandau, sol­daţi care profitau de orice pri­lej să i se plângă de lipsa hranei, îmbră­că­minţii sau tutunului. În munţi i-a venit or­dinul de repatriere, Misiunea Fran­ce­ză fiind obli­gată, în noul context, să pă­ră­seas­că o Ro­mâ­nie învinsă care negocia o pace se­pa­ra­tă cu puterile centrale. Ultima masă fes­tivă, luată la sediul diviziei române de ofi­­ţerii francezi şi camarazii lor români, e extrem de emoţionantă. „La desert se ri­di­că generalul, urmat de toţi co­me­se­nii, şi, cu o simplitate care nu-i este obiş­nui­tă, cu o voce care pare cu adevărat emo­ţionată, ne asigură de ataşamentul de nezdruncinat al României faţă de Fran­­ţa.“ Cele cinci trenuri cu francezi au ajuns după ceva peripeţii la Odessa, cu nemţii pe urmele lor, iar apoi s-au în­drep­tat prin Krivoi Rog, cu o mare încetineală, spre Moscova, unde Fontaine a vizitat ra­pid Piaţa Kremlinului, viitoarea Piaţă Ro­şie: „bolşevicii se grăbesc să ia locul bo­gaţilor de altădată. Îi vezi în locurile cele mai luxoase: au capete rase, înfăţişarea de brute, haine lipsite de eleganţă. Au re­chiziţionat pentru uzul propriu toate ho­telurile, unde domneşte, ca şi în oraş, o murdărie respingătoare“. De la Moscova, convoiul a ajuns la Murmansk, unde s-a îmbarcat pe un pachebot şi a ajuns fără alte peripeţii la Newcastle. Supravieţuind frontului vestic, Fontaine, îndrăgostit de Ro­mânia şi români (că­să­to­rit cu o ro­mân­că), avea să se întoarcă în 1919 în cadrul Misiunii Universitare Fran­ceze, devenind directorul Liceului Fran­cez. Expulzat de co­munişti în 1948, a continuat să fie foar­te activ în mediile anticomuniste, lucrând şi la Europa Liberă.

 

Memoriile lui Fontaine dovedesc su­pli­men­tar, mai ales în aceste momente de cum­pă­nă ale Uniunii Europene, că românii şi fran­cezii au un trecut comun care (ne) uneşte şi pe care ambele societăţi ar trebui să-l cunoască mai bine. Din ce în ce mai mult, se pare că în Europa se pune ac­cen­tul pe ceea ce desparte, şi nu uneşte. Câ­teva străzi din oraşele româneşti pentru care Marcel Fontaine a luptat credem că ar merita redenumite din Sondelor, Cons­tructorilor sau Betoniştilor şi i-ar putea pur­ta numele demn, de francez care a iu­bit România.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22