Pe aceeași temă
E drept, o școală gimnazială din Ploiești îi poartă numele. Rămâne în continuare un mister cum unii scriitori, care în timpul vieții erau cunoscuți, citiți, prețuiți, premiați, după moarte intră într-o uitare care doar se adâncește pe măsura trecerii timpului. Scrierile lui Bassarabescu au fost reeditate (nu toate) în perioada regimului comunist, dar se pare că și‑au pierdut complet interesul după 1989.
Dar cine a fost I.A. Bassarabescu cu adevărat? S-a născut în anul 1870, la Giurgiu, fiind al șaselea copil al pitarului1 Alexandru Bassarabescu și al Elizei (născută Starostescu). De altfel, în ultimul volum publicat în 1943 rememora atmosfera orientală a orășelului-port la Dunăre, care fusese timp de un secol și jumătate o importantă raia (cetate) otomană, retrocedată Țării Românești abia în 1829, la presiunile Rusiei. Înainte să părăsească orașul, otomanii i-ar fi distrus zidurile groase. „Apusuri de soare ca o aramă nouă asvârlită pe cer până dincolo de înălțimile malului bulgăresc al Dunării, rahagii turci ducând pe cap, în echilibru, tăvi enorme cu o întreagă prăsilă de cocoșeie roșii încremeniți desăvârșit în vârf de băț; turcul Ali, venind la noi, din Bulgaria, o dată pe săptămână cu o tavă tot așa de mare, încărcată cu fel de fel de bunătăți: ouă, cataif, struguri mari și galbeni ca un chilimbar vârtos, pistil și, uneori, toamna, dovleac copt, frumos ca aurul”.
Familia lui s-a refugiat la București, în contexul izbucnirii Războiului de Independență (în fapt, un alt război ruso-otoman), otomanii începând să bombardeze orașele de pe malul stâng al fluviului. Începând cu anul 1884 a urmat cursurile Liceului Sfântul Sava, o perioadă care i-a lăsat multe amintiri, de la profesori care i-au marcat parcursul spiritual, debuturi editoriale în reviste scrise de elevi, întâmplări hazlii, până la colegi cu care a legat prietenii pentru tot restul vieții. După examenul de bacalaureat (1891) s-a înscris la Facultatea de Litere și Filozofie din cadrul Universității din București, în paralel fiind funcționar în Ministerul de Finanțe. În perioada 1894-1895 a publicat câteva nuvele în Revista Nouă, publicația lui B.P. Hasdeu, una prestigioasă în epocă. De altfel, în volumul său memorialistic realizează un scurt portret al marelui savant care și-a ridicat Castelul la Câmpina2. La ședințele săptămânale de redacție ale Revistei Noi, găzduite la sediul Editurii Socec, care tipărea și revista, Hasdeu începea dezbaterea cu ceai și cornulețe cu sare, continuând cu bere. Tratația era asigurată de Ioan V. Socec, cel mai mare librar român de dinainte de 1948. Debutul editorial și l-a făcut în anul 1903, când i-a apărut la prestigioasa Editură (în epocă) Socec un volum de nuvele. După nici șase ani, a devenit membru corespondent al Academiei Române, fiind susținut de Titu Maiorescu, căruia i-a păstrat toată viața o amintire elogioasă, reproducând în volumul memorialistic „Lume de ieri. Amintiri vesele și duioase” mai multe secvențe care îl aveau personaj principal pe Titu Maiorescu. Totuși, o ascensiune cam rapidă, raportată la ceea ce scrisese el până în momentul accederii în cel mai înalt for academic al Regatului Român. S-a specializat în nuvele.
Rămâne o enigmă care a fost traseul lui I.A. Bassarabescu în timpul Primului Război Mondial. În volumul memorialistic menționa că în august 1916 își rezervase la Constanța o cameră, dar nu a putut sta prea mult, căci i-a venit ordinul de încorporare. Aici a fost plăcut surprins să primească prin mandat poștal suma de 150 de lei de la Editura Alcaly, care nu era deloc de lepădat, leul fiind încă foarte puternic. La Constanța s-a întâlnit cu A. Vlahuță, care i-a deslușit misterul banilor – era contravaloarea unor drepturi de autor. Vlahuță nici nu-l întrebase dacă era de acord cu publicarea unor nuvele în cadrul colecției Bibliotecii Scriitorilor Români. Bassarabescu i-a răspuns cu umor „părăluțele nu ți le mai dau înapoi, mai ales că le-am și mâncat și am rămas numai cu cotorul mandatului”. Enigma constă în activitatea lui în timpul războiului. În martie 1918 îl regăsim numit prefect al județului Prahova, reprezentând guvernul germanofil, prezidat de conservatorul Alexandru Marghiloman. Se pare că nu a luat parte la confruntări și nici nu a luat drumul refugiului din Moldova, pretextând că era bolnav, fapt ce explică tăcerea lui despre această perioadă, despre care alții au scris pe larg, dar și despre lunile când a fost prefectul guvernului colaboraționist3. Ciudat este că pe plan local, germanofilia lui se pare că nu a contat foarte mult în perioada interbelică și nu i s-ar fi reproșat, spre deosebire de mulți alți conservatori români, care, colaborând cu ocupantul german, și-au sfârșit viața publică4. „Dreptatea istorică este foarte relativă şi depinde mai puţin de trecut decât de punctul de observaţie al prezentului. La sfârşitul Primului Război Mondial, dreptatea proclamată a fost a acelora care se pronunţaseră pentru acţiunea împotriva Puterilor Centrale; adversarii acestei soluţii au fost priviţi ca nişte rătăciţi, dacă nu chiar trădători. Şi astăzi, interpretarea dominantă merge în aceeaşi direcţie: misiunea României a fost de a elibera Transilvania”5.
Bassarabescu a predat la Liceul Sfinții Petru și Pavel din reședința prahoveană cursuri de geografie și franceză timp de patru decenii, dar a mai fost profesor și la Școala Comercială din Ploiești, și la Institutul de Fete Regina Elisabeta (sau la Pension, cum i se spunea în epocă, denumire populară). În perioada interbelică a făcut parte din grupul de personalități locale (alături de arhitectul Toma T. Socolescu, Ion Ionescu-Quintus, profesorul și gazetarul Dumitru Munteanu-Râmnic etc.) ce a militat pentru înființarea unei biblioteci publice comunale a Ploieștiului, a cărei urmașă este astăzi Biblioteca Județeană Nicolae Iorga, a cărei constituire a fost votată de către Comisia Interimară a orașului Ploiești6 în anul 1921.
Mai greu a fost să se înființeze Muzeul de Arte Frumoase din Ploiești (în 1931), care a migrat în mai multe localuri, până când a ajuns în fostul Palat al Prefecturii Prahova, vilă pe care principala instituție a administrației județene o cumpărase de la afaceristul Ghiță Ionescu în 1910. Ambele instituții există și astăzi, mai mult sau mai puțin active în plan cultural. În perioada interbelică, practic nu a existat vreo activitate culturală din orașul Ploiești care să nu-l fi inclus sau la care să nu fi participat. Din inițiativa sa s-ar fi dezvelit și primul bust al lui I. L. Caragiale în Ploiești. În 1924, ziarul local Ploieștii anunța întoarcerea lui în oraș dintr-un turneu întreprins la invitația societății scriitorilor români din Transilvania.7 În 1929 îl regăsim implicat în Ateneul Popular Paradis, care a editat publicația Cultura Neamului. Interesant și relevant pentru spiritul epocii este că I. Georgescu-Paradis și-a donat casa pentru a înființa acest centru cultural a cărui menire era să educe masele. Pentru aceasta, Georgescu-Paradis a apelat la personalitățile culturale marcante ale Ploieștiului interbelic. A colaborat probabil la toate publicațiile (și nu au fost puține) din Ploieștiul interbelic (Școala Prahovei, Revista Ploieștilor, Gazeta Cărților etc.). Nu e de mirare că a fost implicat în apariția Sindicatului presei din Muntenia, ședința de constituire având loc la 16 februarie 1936, la Ploiești. El făcea parte din Asociația ziariștilor prahoveni, care în 1936 avea 70 de membri. În vara anului 1936, Biblioteca N. Iorga organiza Săptămâna cărții. Această sărbătoare a prilejuit o conferință susținută de același neobosit I.A. Bassarabescu în amfiteatrul Liceului Sfinții Petru și Pavel, care a cunoscut un mare succes. Previzibil și etern, scriitorul critica literatura din 1936 și o lăuda pe cea din tinerețea lui.
În micul volum memorialistic publicat în 1943, o capsulă în timp, care a rămas (dacă ar mai fi ezitat un an sau doi, nu ar mai fi avut această posibilitate), I.A. Bassarabescu reunește amintiri din copilărie, recreând imaginea României începutului de Regat. Vrând să dea o amploare națională cărții sale, autorul nu se referă deloc la peisaje, personalități sau întâmplări ploieștene. Cartea a cunoscut un real succes în epocă, primind Premiul Primăriei Capitalei pentru Literatură, la 14 martie 1944, în valoare de 60.000 de lei. După 1944, I.A. Bassarabescu și-a reluat activitatea publică și publicistică, profitând de mica fereastră de libertate ivită, înainte de a fi trântită cu forța de comuniști. La 11 august 1946 susținea la radio conferința Drumuri prahovene, în care își dovedea atașamentul și cunoașterea față de județul Prahova, care l-a adoptat. La 29 august 1946 rostea în același loc conferința Despre arta lui Caragiale. În iunie 1946 rostea din partea Academiei Române un discurs în memoria lui Nicolae Iorga, cu ocazia dezvelirii la Vălenii de Munte a bustului marelui istoric. A făcut parte și din membrii fondatori ai Grupului Nostru, o asociație de intelectuali ploieșteni formată în mare măsură din foștii lui elevi. În 1947 se solicita de la Chestura de Poliție Ploiești aprobarea ca I.A. Bassarabescu să susțină conferința De la substantiv la interjecție în sala Cercului Militar din Ploiești. Bassarabescu a murit în 1952, în urma unui accident de circulație. Avea 82 de ani și a fost martorul măririi și decăderii României. O placă memorială este amplasată pe locul unde se afla casa în care a locuit Bassarabescu timp de patru decenii. O mică sală din cadrul Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Prahova îi poartă numele, unde s-a organizat o expoziție permanentă, fiind expuse obiecte care i-au aparținut (un samovar, un frac de ceremonii, un creion automat pentru mine groase, scrisori, inclusiv o carte de vizită care i-a aparținut lui Titu Maiorescu, ochelarii scriitorului, piese de mobilier precum un birou de lemn masiv, două scaune și o măsuță de cafea, două corpuri de bibliotecă). Mult mai nimerită ar fi fost constituirea unei case memoriale. Dar unde? //
1. Inițial mare boier care se ocupa cu aprovizionarea cu pâine a Curții Domnești, dar ulterior rang de mic boier, cum este și în cazul acesta.
2. Ar fi vrut chiar să participe la o ședință de spiritism, însă spiritele contactate de Hasdeu nu ar fi fost de acord.
3. Vezi „Germanofilii. Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial”, de Lucian Boia, Editura Humanitas, 2009
4. Dacă nu au făcut chiar și luni de închisoare.
5. Op. cit., pag. 363
6. Ceea ce noi azi am desemna drept consiliu local
7. Documentul 154 din Viața culturală a Municipiului Ploiești și a județului Prahova (1900-1948) Documente, editori Constantin Dobrescu și Mihai Racheriu, Editura Silex, București, 1997.
I. A. Bassarabescu (1870-1952)
