Viaţa. Înainte şi după micul dejun

Before Breakfast de Eugene O`Neill, în regia lui Andrei şi Andreea Grosu, este una dintre premierele de referinţă ale anului 2019 la teatrul independent Unteatru, distins recent cu Premiul de Excelenţă al UNITER. Alături de Hughie în regia lui Alexa Visarion, acest spectacol lucrat cu multă fineţe şi originalitate completează fericit repertoriul O`Neill în teatrul românesc contemporan. Before Breakfast este un spectacol de atmosferă, o felie de viaţă decupată din lungul drum al zilelor către noapte, către sfârşit, către necunoscut. Către misterul final, care e moartea. Doamna Rowland vorbeşte cu fantoma soţului dispărut, Alfred. Îl cheamă şi îl alungă, într-un ritm care aminteşte de regularitatea paradoxală şi capricioasă a mareelor. Dar ceea ce vedem e un dialog cât se poate de real, de vibrant, mustind de viaţa amintirilor pe care ea încă le poartă şi de care nu are curajul să se despartă. Fiindcă ştie că a lăsa amintirile în urmă ar echivala cu despărţirea de sine, de femeia în a cărei ţesătură aceste reminiscenţe iubite şi detestate – imagini, frânturi de conversaţie, scrisori, lucruri nerostite - joacă un rol esenţial: îi dau viaţă.

Scenografia imaginată de Vladimir Turturică este şi de această dată simplă şi grăitoare: o masă de lemn, verde, cu două scaune desperecheate la cele două capete solitare (la fel de diferite, de ireconciliabile stilistic precum ocupanţii lor), în centrul unei carpete roşii, dreptunghiulare, mărginită de şipci verzi, trimiţând cu gândul la o imagine fixată în rama unui tablou. Acesta este şi spiritul textului lui O`Neill, care nu mizează pe acţiune, ci schiţează în tuşe simple, dar puternice, convingătoare, o scenă desprinsă din cotidian. Povestea este extrem de familiară, până la banalitate. Suntem într-o sufragerie, într-o casă, la o masă unde un cuplu, el şi ea, încearcă să închege un dialog. Extraordinarul acestei poveşti în ramă (povestea lor raportată la povestea noastră) vine din adevărul ei, din sinceritatea personajelor, din paradoxala familiaritate a reproşurilor, a întrebărilor cu care cei doi soţi se adulmecă unul pe celălalt. Se confruntă necruţători, pe o podea aproape goală ca o plută în derivă, într-un spaţiu deschis în care nu încap verdicte, nici răspunsuri definitive. În acelaşi timp, discreta ramă verde induce senzaţia de univers închis, etanşeizat în tăceri şi vinovăţii care-l dizolvă, supunându-l formidabilei mecanici a vieţii.

Richard Bovnoczki şi Mihaela Trofimov imaginează un dialog paradoxal, în care monologul doamnei Rowland se întâlneşte cu muţenia lui Alfred. Locvacitatea femeii funcţionează ca substanţă de contrast pentru tăcerile – repetate, obstinate – ale bărbatului ei. Alfred nu-şi mai poate spune povestea, îl cunoaştem doar din varianta relatată de soţie, obnubilată de vălurile suprapuse ale subiectivităţii necenzurate; tandreţe amestecată cu furie, reproşuri, amărăciune, nostalgie şi singurătate, frustrarea sărăciei, umilinţa, lipsa dragostei, foamea de sens. Logica confesiunii, cu discontinuităţile şi tensiunile ei, dau coerenţă poveştii pe care o deducem doar, o ţesătură la care suntem chemaţi să împletim firele experienţelor personale. Parcursul doamnei Rowland e cum nu se poate mai banal, demn de galeria vieţilor anonime: o fată de băcan îndrăgostită de Alfred, artistul care scrie „poezii şi povestioare stupide pe care nu le citeşte nimeni“. Devine soţia lui şi se simte dispreţuită de prietenii acestuia, artişti rafinaţi care-l „compătimesc“ pentru „căsătoria lui nefericită“. Naşte un copil mort. Ce bine că s-a născut mort. Ce fel de tată ai fi fost? Doamna Rowland îşi acoperă gura cu palma, trăgând prin aer şirul cuvintelor acuzatoare, rostite prea târziu, ca o rană inutilă în trupul „invizibilului“ Alfred; o rană ce nu mai poate sângera, fiindcă viaţa din el s-a scurs. Ea povesteşte şi povestea ei nu depăşeşte ecoul unui prea târziu, reluat pe multe registre, într-o bogăţie de stări mentale şi nuanţe sufleteşti. Mihaela Trofimov construieşte atent, din detalii miniaturale - inflexiuni ale vocii, priviri, ţipete care mor în şoapte, din gesturi care animă obiectele vieţii de fiecare zi – un portret complex, cu o identitate puternică, foarte personală, ce reuşeşte să-şi depăşească datele sărace pe care ni le furnizează O`Neill. În aceasta constă meritul regizorilor Andrei şi Andreea Grosu, care au dat celor două personaje o cheie de lectură complexă, impresionantă prin forţa sugestiei, prin emoţia pe care ne-o comunică.

El şi Ea devin, dincolo de propriile personaje, individualităţi generice care ne trimit, cu fiecare replică şi gest, mai departe de tabloul vieţii lor, la propria noastră existenţă, la întrebările şi dilemele noastre. Nevoia de comunicare, de a purta un dialog adevărat cu omul din faţă, din celălalt capăt al mesei. Doamna Rowland îşi plimbă degetele pe suprafaţa aspră a mesei într-un dans solitar, chemându-l pe Alfred. Tandreţea alunecă mereu în reproş; o salvă de acuzaţii repetate: când ai de gând să te trezeşti, o să stai acolo toată ziua, când o să-ţi cauţi de lucru, de ce trebuie să sufăr eu toate astea? Motivele evidente ale despărţirii nu fac decât să o lege mai tare de fantoma cu care se ceartă. Fiindcă la capătul unei furioase diatribe, vocea lui începe să se audă, în toată splendoarea ei tăcută. Arta aceasta îi aparţine în întregime lui Richard Bovnoczki, care susţine monologul ei în armătura gesturilor lui, gesturile de fiecare zi care capătă acum, proiectate pe pânza de fond a absenţei, strălucirea unei trăiri intense.

Pentru un „scurt interludiu“ cum ar spune O`Neill, rolurile par să se inverseze. Acum, în suita de clipe decupate minuţios din ziua de ieri, Alfred e cel care pregăteşte micul dejun. Totul este iluzoriu, sugerat prin mimică şi interjecţii monosilabice, şi, tocmai de aceea, atât de real: prinde o găină, sparge un ou într-o cratiţă şi pregăteşte o omletă, taie gâtul găinii agasante după care îşi trece lama ascuţită cu aceeaşi nonşalanță peste trup, într-un gest care sugerează nepăsarea lui suverană faţă de viaţă şi moarte, dorinţa de a pune capăt comediei zilnice, nevoia imperioasă de-a evada. Înţelegem că lumea lui, pe care ea şi-o aminteşte în detaliu, nu are legătură cu realitatea. Realitatea dură pe care O`Neill o portretizează în toate piesele lui, unde individul slab, cu fire de artist visător, sfârşeşte întotdeauna prin a fi strivit de imensa presiune a societăţii, de mecanica implacabilă a vieţii. La final, Alfred îşi reia poziţia solitară, ascunzându-şi privirea de realitatea în care nu se recunoaşte, căreia nu vrea să-i fie captiv. În celălalt capăt al mesei, ea continuă să trăiască. Contrastând cu diafanul mişcărilor lui, îmbibate de aburul uşor al evocării, viaţa ei ne e semnalată prin gesturi-contrapuncte, dure, aspre, fragmentare, prin încăpăţânarea cu care întinde unt pe o bucată uscată de pâine, prin disperarea cu care toarnă apă într-un pahar imaginar, încercând să regăsească gesturile familiare ale lui Alfred; gesturile care o amuzau şi o duceau la disperare, făcând-o să iubească şi să urască prezenţa celui care o făcea să fie cum este. Fiindcă suntem şi suma răspunsurilor, a reacţiilor pe care le provoacă în noi prezenţa celuilalt. Ea nu acţionează, investindu-şi toată pasiunea în reacţii, consumându-şi energia în justificări. Lupta neîncetată cu cel care-a fost „Alfred“ o descrie cel mai fidel. Face inventarul mărunţişurilor rezumând „e tot ce avem“, fără să găsească o minimă consolare în ce are încă: dragostea. Regretă ceasul pe care Alfred îl amanetează pentru băutură, într-o ultimă încercare disperată de-a se desprinde de tot, fără să regrete timpul irosit, şansele pierdute de a-l cunoaşte. Dar poate fi ea redusă la acest portret meschin, pe care şi-l face singură? De aceea, aproape paradoxal, chiar şi după moarte, Alfred continuă să-i fie necesar. Deşi doamna Rowland are totul să-i reproşeze. Până şi o ultimă aventură cu necunoscuta Helen, în a cărei soartă şi-o vede oglindită, cu toată cruzimea şi ironia, pe a ei. De fapt, dacă ar fi să continuăm metafora vizuală a scenografiei, Alfred este rama care ţine laolaltă tabloul vieţii doamnei Rowland, fără de care acesta s-ar destrăma, şi-ar pierde consistenţa. Şi ea ştie acest lucru. Moartea lui a întărit luciditatea ei, trezind-o la realitate. Realitatea vieţii care continuă, fără Alfred. „Mi-e frică.“ E semnul ireparabil al exitului, ca în tulburătoarea replică a lui Ionesco din Regele moare (revăzut într-o montare excepţională la Teatrul Naţional tot de regizorii Andrei şi Andreea Grosu): „visătorul iese din vis“. Doamna Rowland ştie că trebuie să plece, îşi face curaj prin aceeaşi litanie a gesturilor mărunte să se desprindă de la masa micului dejun, de prezenţa absenţei lui, care, la fel ca licoarea cafelei, îşi păstrează misterios căldura, amestecându-şi aburii în aerul camerei goale. Nu există coloană sonoră, nici jocuri de lumini sau costume complicate.

Dimpotrivă, cei doi sunt desculţi, în haine de interior, totul trimiţând la o golire voită de ornamente şi atribute. Semnul vizibil a două suflete pustii. Jocul actorilor este autentic, simplu şi decantat, ca o pagină de Cehov. Totul este situat la vedere, viaţa îşi arată, în detalii mărunte, măruntaiele. În acelaşi timp, adevărul spectacolului ne face să ne simţim noi înşine expuşi, oglindiţi. Daţi de gol de propria conştiinţă. Şi ne face să ne întrebăm: dacă toată această bogăţie de emoţii încape într-un fragment nesemnificativ căruia îi putem spune generic „înainte de micul dejun“, ce s-ar întâmpla dacă am începe să ne trăim restul timpului preţios ce ne-a fost dăruit, asumându-i integral posibilităţile, provocările? Cum ar fi dacă ne-am trăi viaţa împlinindu-i sensul şi, odată cu ea, pe noi înşine? //

Richard Bovnoczki şi Mihaela Trofimov